«

»

Eugen Vaian – 143 de ani de la naştere.

Un scriitor de care puţini nemţeni au auzit, deşi acesta a trăit o bună perioadă la Roman, este Eugen Vaian, un personaj cu o biografie demnă de un roman de aventuri.
S-a născut la 2 noiembrie 1870 la Bacău (d. 25 august 1897, Compertrix, Franţa), a învăţat la Bacău şi Buzău, iar la 16 ani fuge de acasă cu o trupă de teatru. În 1888 se afla la Brăila, conducând ziarul „Unirea muncitorilor”, iar în 1889 la Roman, împreună cu G. Ibrăileanu şi Panait Muşoiu, scotea revista „Şcoala nouă”. În aceeaşi perioadă a colaborat la „România viitoare”, ziarul editat de Panait Muşoiu la Brăila, în anii 1889-1890 a lucrat în redacţia ziarelor liberale „Voacea Romanului” şi „Moldova”. Vaian a scris la ziarele Adevărul, Românul, Ţara, Liga ortodoxă, Ilustraţiunea română, Pressa (editat de el), Săptămâna ilustrată (înfiinţat tot de el). După o şedere cu soţia sa, Laura Vampa, în Elveţia (la Zurich şi Lausanne), şi un popas făcut la Geneva (unde găseşte o slujbă la librăria unui francez), Vaian ajunge singur (pe jos!) la Paris, unde a intenţionat să se întâlnească cu celebrul prozator Emile Zola şi să facă un ziar aşa cum îşi visa. Dar visurile i s-au năruit rând pe rând. A făcut contabilitate prin capitala Franţei (la Mesageria Internaţională, condusă de M. Buziano, s-a întâlnit cu Zola dar, bolnav de tuberculoză şi demoralizat că nu i se împlinesc toate visurile, se sinucide, aruncându-se sub roţile unui tren care circula pe ruta Paris – Azincourt, trupul ciopârţit fiind găsit în dimineţa zilei de 26 august 1897 pe raza comunei Compertix şi îngropat apoi în cimitirul unui sat din arondismentul Chalon. A lăsat o scrisoare către soţie prin care îşi motiva gestul.

Deşi talentat, cu un temperament hipersensibil, el nu a reuşit să depăşescă condiţia unei vieţi tipice de “proletar intelectual”, scriind articole pătimaşe prin ziarele vremii, versuri epigonice (cu timbru eminescian), incercări de roman (“Măritată”, publicat în revista “Săptămâna ilustrată”), instantanee din viaţa celor umili şi multe traduceri din franceză. A tradus (din franceză) romanul lui Turgheniev “Întâia dragoste”, romanul “Fraţii vitregi” al lui Maupassant, dar şi din Emile Zola, Alphonse Daudet, Gustave Flaubert, Giacomo Leopardi. O parte din textele sale au fost semnate şi cu pseudonimul Şt. Scurtu.

A publicat cărţile: “După natură. Artiştii” (1890), Fin de siecle (1892), iar postum i-a apărut “Proză şi versuri” (1899). Un scriitor interesant (şi prin biografie dar şi prin scrisul său) care trebuie readus în circuitul public, măcar prin reeditarea volumului său apărut postum acum 114 ani.
zch.ro

***
Eugen Vaian

Eugen Vaian (2 noiembrie 1870, Bacău – 25 august 1897, Compertrix, Franţa) este un prozator, traducător şi ziarist. Este fiul Zoei (născută Mustea) şi al lui Enacachi Văian, funcţionar. Prin mamă se înrudea cu cronicarul Nicolae Mustea, cu publicistul şi profesorul de pedagogie Grigore Tăbăcaru şi cu poetul G. Bacovia. A urmat la Bacău şcoala primară şi două clase gimnaziale, continuând la Buzău. La 16 ani fuge de acasă cu o trupă de teatru.
În 1888 se afla la Brăila, conducând ziarul „Unirea muncitorilor”, iar în 1889 la Roman, împreună cu G. Ibrăileanu, Raicu Ionescu-Rion şi Panait Muşoiu etc., scoate revista „Şcoala nouă”. În aceeaşi perioadă, din nou la Brăila şi tot alături de Ibrăileanu şi Muşoiu, susţine „România viitoare”, săptămânalul socialiştilor Zamfir Filotti şi Th. C. Mănescu. În 1889-1890 mai colaborează la publicaţiile liberale „Voacea Romanului” şi „Moldova”.
Când, la sfârşitul lui 1890, „Moldova” îşi încetează apariţia, se stabileşte la Bucureşti, unde colaborează sau lucrează în redacţia gazetelor „Adevărul”, „Ilustraţiunea română”, „Românul”, „Ţara”, „Liga ortodoxă” şi „Bucarest”, întreţinându-se din scris. În 1896-1897 editează cotidianul politic şi literar „Pressa”, după ce în 1893, vreme de câteva luni, scosese alături de soţia sa, scriitoarea Laura Vampa, revista „Săptămâna ilustrată”. A mai iscălit cu iniţialele numelui şi cu pseudonimul Şt. Scurtu.
Bun cunoscător al limbii franceze, convins că la Paris va găsi climatul necesar pentru a face să apară un ziar aşa cum îşi dorea şi visând să-l întâlnească pe romancierul Emile Zola, pleacă spre Franţa împreună cu soţia sa. După o şedere în Elveţia (trece prin Zurich, Lausanne, face un popas la Geneva; aici, pentru a-şi câştiga existenţa, găseşte o slujbă în librăria unui francez), îşi continuă singur călătoria, ajungând pe jos la Paris. Scurt timp este contabil, dar tuberculoza de care suferea se agravează şi, deprimat, se sinucide, aruncându-se sub roţile unui tren pe linia Paris-Lyon.
Fire evazionistă şi temperament hipersensibil, cititor pasionat de literatură senzaţională, dar şi admirator fanatic al lui Mihai Eminescu, Vaian nu a reuşit să depăşească nici condiţia de „proletar intelectual”, nici să-şi cristalizeze talentul în creaţia literară. S-a risipit în articole pătimaşe, fără idei originale, cum sunt Pornografie şi naturalism, Artiştii cetăţeni sau Teatrul modern.
A lăsat versuri epigonice, de evident timbru eminescian, strânse postum în volumul Proză şi versuri (1899), epigrame, unele cam obscene (Fin de siecle, 1892), instantanee din viaţa celor umili (Spectacole în stradă, Cronici triste, Mizerie, Nebunul). Un roman, După natură. Artiştii, i-a apărut în 1890, altul, Măritată, neîncheiat, s-a tipărit fragmentar în „Săptămâna ilustrată”. Scrierile lui Vaian pot interesa ca document social şi psihologic.
În 1891 era imprimată traducerea sa după o versiune franceză a romanului Întâia dragoste de Ivan Turgheniev. Numeroase alte transpuneri, îndeosebi din literatura franceză (Guy de Maupassant, Alphonse Daudet, Emile Zola, Alphonse Allais, Gustave Flaubert etc.), dar şi din Giacomo Leopardi etc., intră în paginile ziarului „Adevărul” (1891-1893).

Opera literară
• După natură. Artiştii, Roman, 1890;
• Fin de siecle, Bucureşti, 1892;
• Proză şi versuri, prefaţă de Socrate Georgescu, Bucureşti, 1899.

Traduceri
• Ivan Turgheniev, Întâia dragoste, Roman, 1891.

crispedia.ro

Lasă un răspuns