«

»

Gheorghe Vicol – Îngerii

Primăvara coborî pe neaşteptate.
Întâi, au prins verdele în ramuri sălciile de pe malurile pârâului ce tăiau satul în două părţi egale, apoi s-au năpustit spre căldură urzicile, în smocuri, şi iarba, ca nişte periuţe, care s-au tot lăţit. Abia după toate astea, mugurii ce ascundeau florile începură să plesnească, stropind în culori de tot felul câmpul şi copacii.
Acum, primăvara semăna cu o fată care se îmbracă în straie noi într-o dimineaţă de duminică să meargă la biserică, în sat: opincuţe ca brazdele de pe ogoare, catrinţa înflorată cum câmpurile, legată cu brâul-curcubeu, ia de un alb strălucitor ca petalele ghioceilor, băsmăluţa legată sobru sub bărbie, umbrindu-i discret ochişorii albaştri, care caută galeş spre flăcăii ce se întrec în goana cailor, ţinând frâul cu o mână iar cu cealaltă învârtindu-şi căciulile pe deasupra capului, chiuind, crezându-se fiecare ca fiind cel mai frumos dintre frumoşi şi cel mai viteaz dintre viteji.
Şi cum primăvara este plină de viaţă ca orice fată, într-una din zile împunse cu degetul ei vrăjit bătrânul păr sălbatic din vârful dealului: „Înfloreşte, domnule!” şi părul înflori.
Deodată se întâmplă ceva neaşteptat. De sub petalele gingaşe omizile priveau uluite câmpul plin de flori peste care zburau nişte vietăţi fascinante.
– Sunt îngeri! şoptiră omizile şi căzură în genunchi murmurând o rugăciune.
Îngerii tremurau în aer, se legănau pe câte un fir de iarbă ori oftau pe câte o floare. Semănau atât de bine cu omizile, numai că aveau aripioare pastelate, iar cercurile şi liniile întortocheate îi făceau uimitor de frumoşi.
Şi zburau încoace şi încolo, apoi se odihneau pe câte o floare, care gemea de plăcere sub greutatea lor de doar câteva grame, şi-apoi se avântau iarăşi în zborul lor încâlcit, înălţându-se spre soarele fierbinte, câte doi sau mai mulţi, în hârjoană de copii.
– Câtă puritate! Ce splendoare! se minunară din nou omizile, convinse că întinsul câmp de la poalele dealului e însuşi Raiul.
Băgară de seamă că şi soarele privea admirativ îngerii, alintându-i cu raze călduţe. Şi el, ca şi ei, aşa cum se întâmplă primăvara, păreau, ca toţi şi toate, foarte tineri. Până şi părul sălbatic, cu coaja îngroşată de vreme şi scorbura ca o rană veşnic nevindecată, cu crengile înnegrite şi strâmbe, înclinat ca un cioban ce se sprijină în bâtă, aşa cum era, încărcat cu flori, părea mai degrabă un flăcăuaş decât un bătrânel. Şi, de sub petalele florilor sale, evlavioasele omizi coborâră ochii. Cu toatele rămaseră nemişcate, privind doar cu coada ochiului făpturile înaripate care dansau nepăsătoare peste câmpul înmiresmat.
Şi zi de zi, omizile priviră îngerii şi bătură mii de mătănii în faţa lor.
Numai că totul se întrerupse într-o după-amiază călduroasă când omizile, surprinse, văzură că le crescuseră aripi. Pline de emoţie se avântară în zbor peste coroana părului sălbatic.
Făcură câteva rotocoale, apoi, înainte de a-l părăsi pentru totdeauna, privind înapoi, cu nostalgia celui care-şi părăseşte casa, văzură că omizile cele tinere, rămase în părul sălbatic, căzuseră în genunchi închinându-li-se şi atunci înţeleseră …

Lasă un răspuns