«

»

Aspazia Oţel Petrescu – … frumoasa mea Bucovină


Stimată doamnă Mariana Gurza
,

Acum, când m-am hotărât să vă scriu este sfârşit de toamnă şi în grădiniţa mea „doamna melopeelor” îşi desfăşoară nostalgica sa romanţă. Îşi aşterne covorul galben-auriu de frunze moarte printre florile înfiorate de suflul rece al acestei dimineţi sticloase, cu un cer încă senin, dar cu geană de nori plumburii spre asfinţit. Copacii aproape goliţi de frunze se leagănă trist în vântul sprinţar; par stindarde zdrenţuite ce se pleacă în calea soarelui, care se mai îndură să salute cu suliţe lungi de lumină trandafirii şi daliile ce se străduiesc cu elan să mai dea „farmec regretelor”.
Părea o zi obişnuită, nu lipsită de farmec, dar o tristeţe surdă punea stăpânire pe sufletul meu – îmi lipsea ceva. Un dor nesfârşit îmi încleştă inima, ziua aceasta semăna cu ceva ce pierdusem definitiv şi iremediabil şi totuşi ceva ce era dorit cu intensitate.

[flickr_set id="72157665623909285"]



Îmi era dor de o zi de toamnă din grădina publică a oraşului Cernăuţi, oraşul drag al copilăriei şi adolescenţei mele, oraş ce nu l-am putut uita în pofida anilor ce s-au scurs cu nemiluita din acel moment fatidic (anul 1944) când l-am părăsit cu jale de prohod în suflet, pentru totdeauna.
Deşi atunci era un început sfios de primăvară, toamna este anotimpul care îmi aduce an de an nostalgia după acel colţ de ţară, rai pierdut fără voie, pierdere niciodată acceptată. Probabil melancolia acestui anotimp induce în sufletul pribeagului chemarea gliei strămoşeşti.
Acesta este motivul pentru care m-am hotărât să vă scriu această scrisoare deschisă. Căutam un leac de dor şi l-am aflat în cartea dvs., în restituirea pe care i-aţi făcut-o publicistului şi scriitorului Vasile Plăvan, această bijuterie de restituire a unei întregi epoci, înecată atât de nedrept în uitare.

VasilePlavan


Desigur, am citit această carte a Dvs. Vasile Plăvan – un Slavici al Bucovinei cu toată atenţia şi cu toată consideraţia atunci când mi-a fost oferită de doamna Emilia Ţuţuianu. O restituire perfectă, realizată după toate regulile genului şi care demonstrează pe deplin că este vorba de un scriitor Aufklärer (luminator) care a reuşit să nu fie doar un gazetar exemplu de virtute şi talent, nu numai un român adevărat de o mare nobleţe, ci şi creatorul unei opere complexe, care cuprinde complet şi cu mult har o întreagă epocă.

Nu este în intenţia mea să rememorez toate argumentele care s-au adus cu prisosinţă pentru a demonstra că Vasile Plăvan a fost un om cât o epocă şi nu voi reveni la toate apropierile care s-au făcut în paralel cu Ion Slavici şi alţii, juste şi pertinente, atât de corect exprimat în lucrarea Dvs.
Aţi făcut, cu adevărat, o prestigioasă şi completă operă de restituire. Vă felicit din toată inima. Opera lui Vasile Plăvan este atât de complexă încât poate oferi şi alte apropieri. De exemplu folosirea limbii vorbite de bucovineni o putem găsi şi la Eusebiu Camilar şi la Anuţa Nandriş-Cudla. Caracterizarea succintă şi precisă a cântecului slav ne-a dus cu gândul la Lucian Blaga, care în Orizont şi stil dezvoltă mai pe larg, în aceeaşi termeni, caracterul de stepă, infinit al „matricii stilistice” a creaţiei popoarelor slave, faţă de spaţiul mioritic al doinelor noastre.
Ceea ce vreau să spun este faptul că lucrarea Dvs., doamnă Mariana Gurza, a însemnat pentru mine o regăsire aievea a unei epoci cu care am fost contemporană. Anul 1936, când a apărut prima ediţie a volumului Boabe de lacrimi coincide cu primul meu an de liceu. Amintirile m-au impresionat cu tumultul vieţii de atunci, în oraşul de atunci, în Bucovina de atunci, de îndată ce am reluat lectura cărţii, de data aceasta cu inima mea de bucovineancă, nu cu mintea care doar se informează. Cartea a fost de data aceasta o fereastră larg deschisă spre acea Bucovină prinsă în efervescenţa idealurilor unirii şi independenţei.

M-am pomenit pe străzile Cernăuţilor în acele dimineţi de început de an şcolar, când paşii mă purtau spre liceu şi mă intersectam cu stolul băieţilor care împânzeau toate cartierele strigând cât îi ţineau gura: Glasul Bucovinei. Ritmau aceste două cuvinte într-o tonalitate cu totul deosebită, am regăsit-o în amintire şi sunt capabilă să o reproduc. Părea să sublinieze importanţa acestei gazete care cuprindea în filele ei toată lupta unor gazetari de talia lui Vasile Plăvan şi pe care trecătorii grăbiţi spre locurile de muncă o cumpărau ştiind că vor găsi acolo nu numai informaţii cotidiene, ci şi spiritul creştin şi ortodox al provinciei.
Ziarul favorit le vorbea despre luptele de idei pentru unitatea românilor, liberi în sfârşit, să-şi împlinească destinul istoric, plămădit cu atâta jertfe, de înaintaşii legaţi între ei de aceleaşi doruri, de aceleaşi aspiraţii, de aceleaşi suferinţe.
Am retrăit cu emoţia de atunci acea atmosferă încărcată de patriotism, incendiată de idealuri înalte, răstimp de regăsire într-o patrie mare şi unită.
Am regăsit numele unor oameni de seamă care mi-au marcat viaţa de şcolăriţă cum ar fi cel al profesorului de limbă şi literatură română, Constantin Loghin, după a cărui istorie a literaturii române mi-am completat cunoştinţele despre scriitorii români; sau cel al profesorului Emanoil Ilinţ, directorul Liceului Aron Pumnul, unde a învăţat fratele meu; sau numele unor rude cum ar fi cel al uncheşului Ion Axani, văr primar al mamei mele.
Mi-
am amintit poveşti rostite la ceas de sfat de uncheşii mei după mamă: poveşti despre voluntari eroi, soldaţi viteji animaţi de dragostea de glie sau despre participanţi la lupte străine de interesul neamului cum a fost lupta de pomină de la „Câine-Creţ” (Koniggrätz 1866). Mi l-am amintit pe fratele meu căznindu-se în van să le corecteze pronunţia localităţii cu pricina.

Rătăcesc şi acum, când scriu, pe străzile Cernăuţilor şi-mi astâmpăr dorul de locurile natale, de frumoasa mea Bucovină, mirifica „Ţară a fugilor” şi ascult cu nesaţ doinele şi datinile străbune din foşnetul lor nemuritor.
Pentru toată această alinare de dor, „de profundis” vă mulţumesc doamnă Mariana Gurza. Pe viitor ştiu unde o să-mi găsesc leacul de dor. Va fi suficient să citesc câteva regionalisme, plimbându-mă printre „heiurile” bătrânului burg.

2 comments

  1. Boris David

    Bravo Mariana, Bravo Aspazia, o scrisoare cat o recenzie, un articol, Cat un eseu,
    Bravo Emilia, o revista cat o enciclopedie! De toate, dar numai cele alese…

  2. Mariana Gurza

    Va multumesc frumos! Un dar, o apreciere care ma onoreaza. Revista Melidonium isi sporeste valoarea prin punti spirituale. Multumesc D-na Emilia Tutuianu, Boris.

    Doamna Aspazia Otel Petrescu, o adevarata mucenita a neamului romanesc, talentata si harazita cu daruri ceresti, o bucovineanca binecuvantata.
    O plecaciune smerita pentru toate gandurile frumoase, distinsa Doamna Aspazia Otel Petrescu.

Lasă un răspuns