«

»

Gheorghe Vicol – povestiri

Cocoşul şi curcanul

Deşi copilăriseră împreună şi făcuseră o mulţime de pozne, cocoşul şi curcanul se duşmăneau de multă vreme. Totul a început din momentul în care cocoşul a prins să cânte. Că trăgea el zeci de cântări ziua prin ogradă, nu era nimic; dar cum îi e obiceiul, pe la miezul nopţii, când curcanul tocmai dormea mai bine, atunci se apuca de cântat de răsuna tot satul.
– Ce-ai, măi, ai căpiat? îl întreba de fiecare dată curcanul, nervos.
Cocoşul nu-l lua în seamă şi, ca o placă stricată, repeta de mai multe ori, din toţi rărunchii, cântecul său ştiut şi răsştiut de toată lumea.
După ce cocoşul înceta din cântat, bietul curcan se dădea de ceasul morţii să adoarmă. Găinile erau de părere că stă cam rău cu nervii. Se foia pe leaţul din poiată două-trei ore. Când, în sfârşit, adormea şi se cufunda în somnul odihnitor, cocoşul începea din nou să cânte, anunţând zorile.
– Bă, tu nu eşti sănătos la cap! Te omor! Îţi pocesc mutra! striga curcanul, înroşindu-şi mărgelele.
Numai că era atât de întuneric în poiată, încât nu se vedea nimic, iar cocoşul ştia lucrul acesta.
Şi povestea s-ar fi repetat la nesfârşit. Numai că, într-o seară, curcanului îi veni ideea să se culce lângă ferestruica poieţii. Trezit, ca de obicei, de cântecul cocoşului, la miezul nopţii, curcanul, până să adoarmă din nou, trase cu ochiul pe ferestruică să-şi mai omoare timpul. Abia atunci, pentru prima dată în viaţă, cunoscu splendoarea nopţii, cu foşnetul molcom al frunzelor, cu cântecul păsărilor de noapte şi al greierilor, cu vocile brotacilor, cu suspinele oilor, cu tăcerea lunii şi alte şi multe frumuseţi. Şi, din noaptea aceea, curcanul se culcă numai la ferestruică, iar la miezul nopţii, când cocoşul îl trezea cu cântecul său, nu-i mai spunea cuvinte urâte. „Uite”, se gândi curcanul, „el ne trezeşte să cunoaştem frumuseţile nopţii, iar noi îl mai şi certăm”.
Şi pe zi ce trecea, curcanul devenea tot mai îngândurat. Aştepta toată ziua într-un colţ al ogrăzii să vină mai repede noaptea, să savureze iarăşi şi iarăşi nemărginirea şi misterele întunericului.
Şi aşa trecură anii, şi timpul se lăsă peste ei. Acum, noaptea, curcanul îi dădea câte un ghiont cocoşului:
– Trezeşte-te, gornistule! La ora asta trebuia să fi cântat deja!
Şi sărea cocoşul buimac de somn şi trăgea câteva cântări. E drept, în ultima vreme nu mai răsuna satul, glasul îi era mai răguşit şi nu mai avea forţa din anii trecuţi. „Îmbătrânim cu toţii!”, se gândi curcanul.
Uneori, curcanul adormea buştean, şi atunci n-avea cine să-l mai trezească pe cocoş şi pânzele de întuneric ale nopţii rămâneau fără cântec.
Într-o dimineaţă, după o noapte când cocoşul nu se trezi să cânte, curcanul îl auzi pe stăpân zicând:
– Măi femeie, dacă tot nu mai cântă, nu ar fi bine să tăiem cocoşul?
– L-om tăia de Sfintele Paşti, dacă zici că nu mai cântă, dar dacă-l aud cântând, să ştii că tăiem curcanul.
Curcanul înţelese că peste o lună unul dintre ei avea să moară şi se hotărî să-i acorde o şansă cocoşului, să-l ajute cumva. Dar cum? Preferă să se sacrifice el. Şi tot gândindu-se, îi încolţi o idee. Se retrase în fundul grădinii şi se apucă să înveţe să cânte cocoşeşte, până reuşi. La fiecare miez de noapte, rostogolea un „cucurigu” de trezea cocoşul din somn, care mai cânta şi el de câteva ori, apoi îi mulţumea. Când cocoşul nu putea scoate niciun sunet din cauza răguşelii, atunci cânta în locul lui curcanul.
În zorii ajunului de Paşte, când uşa poieţii se deschise, curcanul văzu mâna stăpânului cum îl înşfacă de aripi. Înţelese că-i sosise ceasul din urmă. În drum spre butucul în care stătea înfiptă securea, auziră în spate bătăi de aripi şi cârâit. Stăpânul se opri. Cocoşul se zbătea în ogradă de parcă avea picioarele rupte.
– Sări, femeie, că ne moare cocoşul!
Dădu drumul curcanului şi alergă, cu nevastă-sa, spre cocoş. Îl prinseră, apoi fugi cu el la trunchi şi smulse securea.
În acea clipă, cocoşul întoarse capul spre curcan şi-i spuse, pe limba păsărilor:
– Îţi mulţumesc, prietene, dar nu te puteam lăsa să mori în locul meu! …
În acea secundă, securea se abătu asupra gâtului său. Curcanul înţelese: cocoşul se prefăcuse că este bolnav, în ogradă. Simţea că i se face rău. Se retrase după poiată şi-şi plânse îndelung prietenul.

1 comment

  1. rodica53

    Plina de invataminte! Iara o voi darui celor ce vor sa citeasca!

Lasă un răspuns