«

»

Gheorghe Vicol – povestiri

Legenda măgăruşului

Cică odată, demult, Dumnezeu şi cu Sfântul Petru au coborât pe Pământ să vadă cum mai trăiesc oamenii. Şi cum mergeau ei aşa, au dat la marginea unui sat peste un copil care plângea foarte tare.
– De ce plângi, măi copile? l-a întrebat Sfântul Petru.
– N-am cu cine să mă joc. La noi în sat eu sunt cel mai mic şi nimeni nu vrea să se joace cu mine!
– Poate că sunt ocupaţi copiii mai mari cu treburi pe lângă casă, ori au de învăţat, spuse împăciuitor Sfântul Petru, nu neapărat sunt răi cu tine. De ce nu te împrieteneşti cu un pui de animal?
– Păi mi-a adus tata, pe rând, un pui de zebră, de cal, de leu, de iepure, ba chiar şi de cămilă, dar nici unul nu mi-a plăcut. Eu aş vrea unul mai hazliu. Şi copilul iar începu să plângă.


Dumnezeu se întoarse spre Sfântul Petru şi zâmbi:
– Petre, haide să adunăm o grămăjoară de lut din malul de lângă drum!
După ce munciră ei o bucată bună de vreme şi terminară de adunat lutul, Sfântul Petru cără apă de la fântâna din apropiere şi-l înmuie bine, apoi Dumnezeu se apucă să modeleze un pui de animal cum nu mai făcuse niciodată. Îşi aminti de spusele copilului şi-i făcu trup de zebră, cap asemănător cu al calului, coadă de leu, urechi de iepuroi şi-l acoperi cu păr ca al cămilei. Când îl termină, suflă şi îi dădu viaţă.
Copilul bătu din palme şi începu să râdă.
– Ce frumos e! Ce pui e ăsta? Că tare drag îmi este!
– Puiul acesta este un măgăruş şi ţi-l dăruim, spuse Dumnezeu şi plecă mai departe cu Sfântul Petru. Erau bucuroşi că-l văzuseră fericit pe micul copil.
Abia făcură câţiva paşi şi Sfântul Petru îl auzi pe Dumnezeu rostind:
– Ştii, Petre, fiindcă i-a plăcut atât de mult acestui copil puiul pe care i l-am dăruit, voi face din măgăruş un animal pe care să-l iubească toată lumea. Când peste mulţi ani Fiul Meu, Iisus, va intra în Ierusalim, nu va călări un cal mândru, nici o cămilă puternică, ci un modest măgăruş. Va fi un simbol al sărăciei şi simplităţii, aşa cum, de fapt, trăiesc marii oameni.

***
Motanul Şuşurel

Soarele abia atinse cu razele sale călduţe cântecele păsărilor, când Şuşurel şi-a dezbrăcat ochii de pleoape, apoi şi i-a prins în dansul luminii. Era neliniştit, fiindcă umbra i se lipise de vârful cozii şi, vrând-nevrând, trebuia s-o care prin toată ograda.
Orice şoricel ar fi tremurat de groază, privindu-i mustăţile zburlite spre cer. Numai câinele, culcat în iarbă, îl privea cu un strop de tandreţe, dar şi cu un strop de milă.
În cojocu-i negru se îneca întunericul. Un ghem de întuneric în mijlocul zilei, asta era Şuşurel, un neisprăvit de motănel de opt săptămâni. Până şi vrăbiile săreau în jurul lui, cântărindu-l din ochi, curioase. Numai sticleţii se ţineau la distanţă: „Parcă poţi să ştii ce-i trece ăstuia prin cap?” se gândeau ei. Însă lui Şuşurel nu-i trecea niciun gând rău prin cap. Îşi arcui spinarea, pufni de câteva ori, se strecură sub o frunză de brusture şi se întinse în răcoarea ei, apoi adormi.
Nasul său roz, ca o boabă de zmeură, atrase privirea curioasă a cocoşului. Se apropie. Ţinându-şi capul când pe o parte, când pe alta, îşi făcu curaj şi-l ciupi. Motănelul sări în sus miorlăind de durere, iar cocoşul într-o parte, cotcodăcind. „Ia te uită ce prostovan!” se gândi Şuşurel. „După ce că are capul cât o nucă, îi mai stă şi creierul lejer!”
Făcu două salturi: unul pe gard, celălalt pe acoperişul şurii. Aici nu-l mai găsea să-l deranjeze muntele acela de cocoş cu creierul cât o unghie. Se întinse. Auzi fâlfâit de aripi. Întoarse capul. Un cioroi, pe culmea şurii, privea cu interes coada lui Şuşurel, care se mişca în stânga şi în dreapta. Motănelul înţelese. Îşi făcu vânt şi intră în pod. Apoi se ascunse în fânul uscat, „Of, of, of! nici nu te mai poţi odihni în ograda asta! De unde s-or fi adunat toţi tăntălăii ăştia?”
Închise ochii şi îşi vârî capul între lăbuţe. Aproape să adoarmă, când, deodată, auzi chiţcăit de joacă în jurul său. „Nu, nu voi deschide ochii nici dacă se prăbuşeşte podul!” Se ghemui mai bine. „Nu, nu se poate!” Cineva i se urca pe cap. Ba, uite că unul îl trăgea de coadă! Altul îi rodea o unghie. „Aoleu!” Şuşurel sări ca ars. Văzu nişte vietăţi mici, negre, cu ochii ca mărgelele şi cozile ca nişte şnuruleţe. „Doamne, astea vor să mă mănânce!” Într-o clipă se aruncă pe gura podului, sări în ogradă, se năpusti pe uşa deschisă a casei, oprindu-se buimac după sobă, unde dormea mama sa. Pisica îşi ridică nemulţumită capul. Din ogradă se auzea cârâitul găinilor, speriate de goana lui Şuşurel.
Îl privi tandru:
– Ei, ce s-a întâmplat?
– Mamă, în pod sunt nişte animale mici, negre, cu urechile care abia se văd, cu coada şnuruleţ, cu boturi ascuţite, cu ochii ca nişte puncte şi care strigă „chiţ-chiţ” şi care voiau să mă mănânce!
– Măi, dar nătăfleţ mai eşti! Ăia sunt nişte prăpădiţi de şoricei. Neştiutori cum sunt, căutau joacă. Lasă, culcă-te! Când o să creşti mare, o să fii cel mai puternic din ogradă.
Pisica îi linse căpşorul zburlit de frică, apoi începu să-i toarcă un cântec de leagăn.
Şuşurel adormi. Se visă stând într-un tron sclipitor. De o parte şi de alta, şiruri de motani înarmaţi până-n dinţi îl păzeau, iar în faţa sa stăteau câinele şi cocoşul, în genunchi, cu ochii în pământ, îmbiindu-l fiecare cu o tavă plină de şoricei şi păsărele. Deschise leneş ochii. Deasupra sa, mustăţile mamei se întindeau ca un portativ pe care curgeau câteva note muzicale: „sfârrr! sfârrr!”
Adormi iarăşi, cuibărindu-se la pieptul ei moale şi cald.

Lasă un răspuns