«

»

Mihaela Oancea – versuri


Iubire, pe creste…

Serafică mi-apari în prag
Cu buze-nrourate,
Păşeşti sfioasă, cu pas larg,
Luceferii-şi dau coate.

Iar stelele duc flori în plisc
Şi freamăt de pădure,
Lângă ruine, sus, pe pisc,
Se-ascund în coame sure.

Sub cer himeric – meşter faur,
Un cânt încearcă din lăută
Doi licurici ce ţes cu aur
A lumii mantie volută.

Cuminţi, pornind spre neştiut,
Pe umeri calzi de vară,
Pământu-n larg am străbătut,
Dar n-am găsit o gară.

Iubirea noastră-n gând uşor
Se-adun-acum pe creste,
Născând în al nopţii cuptor
Un sâmbur de poveste.

***
În paşi de flamenco…

Noaptea foşneşte sus pe creste,
În dulce-aromă de poveste;
Castanii-au prins păşind sonor
Al lumii ritm strălucitor.

Ies veveriţe-n luminiş
S-admire luna pe furiş;
Agile, saltă prin foiase,
Urmând castanii, curioase.

Un dans cu-evantaie colorate,
Flameco-ardent şi trupuri horbotate
Dau viaţă-acum castanii pasiunii
Cu inimi înfocate, sub reflectorul lunii.

În ritm febril de castaniete,
În straie voluptoase, cu paiete,
Tropăie sacadat castanii
În ropot viu, uitându-şi anii.

Jderii morocănoşi privesc de pe coline,
Dar intră iute-n dans pe lângă vizuine;
Dansează şi sticleţii şi mierlele şi cucii
Natura-nvolburată întinde braţe-lucii.

Şi îi priveşte cerul-orgă de lumină
Săltând ghiduş, ca pe o trambulină
Înviorează firea şi stelelor dă vestea
Nevrând nicicum să termine povestea.

Dar clipoceşte-n gene dimineaţa,
Cu vânt uşor ce le sărută faţa,
Şi se ascund acum, cu tot cu castaniete,
Aşteptând seara, ca dansul să repete.

***
Fereastră către tine

Fereastra mea împinge cu umărul
Întunericul aşternut între pereţii tăi;
Dar bezna fermentează-alchimic
Pe parbrizul sorţii ce refuză
A porni ştergătoarele.
Te consumă!
Acolo, timpul şi-ascute coasa
Secerând şoapte nenăscute
Ori priviri risipite pe podea…
N-ajung la tine!
Iei pipa şi inspiri adânc,
Pereţii se-ngustează, hibernează
Atrofiaţi, închistaţi….
Fereastra mea-ţi întinde mâini
Ce se preschimbă-n păsări negrăite –
Făpturi ale Raiului, pline de Duh Sfânt,
Care coboară spre tine, în vrie.
Între pereţii conştiinţei tale
Sunt dezlănţuite particule
De aur monoatomic, irizat.
Te luminezi!

2 comments

  1. ovdiuvasile

    În ton cu firea omenească ai regândit prin poezie
    A lumii ordine firească dintr-un crâmpei de veşnicie
    Înjunghiaţi de-aceeaşi rază tăcem în timpurile noastre
    Precum lumina luminează tăcută nopţile albastre…

    Cu prețuire Ovidiu Vasile

  2. ovdiuvasile

    În ton cu firea omenească dintr-un crâmpei de veşnicie, curgem în timpurile noastre înjunghiaţi de-aceeaşi rază…un semn de trecere și plăcută lectură.

    Cu prețuire Ovidiu Vasile

Lasă un răspuns