«

»

Palatul de la Fabrica de zahăr din Roman. Tristă incursiune în trecut


Cu trei săptămâni în urmă, am reușit să dau o fugă cu tatăl meu în Roman, orașul său natal, pentru prima dată în aproape zece ani, pentru a descoperi cât de puțin se schimbase orașul și cât de mult mă schimbasem eu. Deși am o slăbiciune pentru tot ce înseamnă vetustul târg moldav, un loc mi-a rămas în minte mai mult decât oricare altul, materializându-mi-se din nou și din nou în fața ochilor, agățându-se de mine și învăluindu-mă în adierea-i străveche.

Construită între anii 1899-1900 de grupul belgian Société Générale de Sucreries et Raffineries en Roumanie, Fabrica de zahăr din Roman a schimbat viețile a mii de oameni. Colonia, un cartier de locuințe muncitorești, a fost ridicată în jurul fabricii, creându-se în coasta Romanului o mică lume cu miros dulceag și legi proprii.

[flickr_set id="72157664909663529"]

Locuitorii coloniei se cunoșteau între ei, formând o mare familie, fiecare cu aceeași poveste de viață și totuși diferit în felul lui, împreună la bucurii și la necazuri, născându-se, crescând, învățând, muncind și zămislind la rândul lor copii, fără a se depărta vreodată pentru mai mult de câteva ceasuri de zidul fabricii.

În uriașa hală se producea zahăr tos, cubic, căpățâni, farin și candel, fără încetare, doar semnalul pentru schimbul turelor din opt în opt ore împungând huruitul monoton al mașinăriilor. Pe câmpurile din împrejurimi creșteau culturi nesfârșite de sfeclă de zahăr și de andive, copaci bătrâni mărgineau aleile pietruite, flori de soiuri nemaivăzute colorau grădinile și parcul în mijlocul căruia se înălța vila directorului fabricii, un mic palat ridicat în primii ani ai secolului al XX-lea.

Ceva s-a rupt la 11 iunie 1948, când fabrica a fost naționalizată. Deși producerea zahărului a continuat, comunitatea a început să fie tot mai divizată, mai multe clădiri au fost părăsite, echipa de fotbal a fost desființată chiar când promovase în Divizia B, palatul a fost transformat în Clubul muncitorilor, iar aerul dulce care plutea pe aleile pietruite începea să devină amar.

Belgienii au fost nevoiți să plece, iar bunica mea, care lucrase până atunci pentru unul dintre directori, s-a angajat în fabrică, unde l-a cunoscut pe bunicul meu, șef de laborator. Ani mai târziu, Tata mergea la grădinița amenajată într-una dintre încăperile de la parter ale vechii reședințe directoriale. Minunate sunt poveștile lui din acele vremuri. Deși fastul și rafinamentul începeau deja să se estompeze în cenușiul searbăd și prăfuit al Comunismului, palatul încă mai păstra ceva din strălucirea de altădată și aura mistică a basmelor valone.

Când am intrat pe poartă, mai bine de șase decenii mai târziu, o adiere nelumească a ajuns la mine prin formidabila încâlcitură de arbuști și mărăcini care a făcut peste poate de anevoioasă străbaterea curții. Copacii uriași, sufocați de plante cățărătoare, fremătau neliniștiți. O pisică neagră străbătea lenevoasă litiera arămie. Razele de octombrie licăreau în cioburile de sticlă împrăștiate de jur împrejurul impunătoarei clădiri cu aerul castelului din ”Edward Scissorhands”.

Am pătruns în palat pe o ușă deschisă, după ce am urcat un șir de scări crăpate de tulpini de arbuști. Înăuntru, pereți coșcoviți sau crăpați de timp sau de hoții de cupru, tavane prăbușite, uși smulse din țâțâni, geamuri sparte, lustre rupte și mormane de moloz. O tristețe apăsătoare dăinuia în aerul greu și înecăcios al încăperilor înalte și pustii, goale și melancolice precum o carcasă în care cândva sălășluise un suflet. Cu nod în gât, am urcat la etaj, am străbătut cameră după cameră, am ieșit pe balcoanele năpădite de ierburi și pe terasa pe care cândva cinaseră oameni de seamă, în timp ce tatăl meu își amintea cu un amestec de încântare şi mâhnire.

Am plecat cu greu din acel loc, desprins din romanele sfârșitului de secol al XIX-lea și care se agățase parcă de noi prin lăstari nevăzuți și am încercat, răvășiți, să ne continuăm ziua.

Trei săptămâni am căutat informații și nu pot spune că am găsit mare lucru. Nu s-a obosit nimeni să lase ceva posterităţii. Tot ce am reușit să strâng a fost mai mult din poveștile tatălui meu, din ce își mai amintește bunica mea la cei 96 de ani ai ei, precum și ce am cules de la romașcani nostalgici. Nu cu mult timp în urmă, un fost Ministru al Turismului a candidat pentru Camera Deputaților chiar la Roman. Oare știe măcar de existența acestui loc?

Arhitectura se năruie, istoria se interpretează, poveștile se uită, iar noi ne plângem. Palatul de la Fabrica de zahăr din Roman este unul dintre miile de edificii de valoare inestimabilă din România care zac în paragină, așteptând pâcla uitării și lama buldozerelor.

Mai nutresc însă speranţa că poate fi salvat şi readus la splendoarea de altădată.

George Cornilă impactnews

Lasă un răspuns