«

»

Vasile Conta – Poezii


,,Aceste poezii postume au fost publicate parte din ele, într-o formă arhaică, de Vasile Morţun, în revista Contimporanul, pe la anul 1885. 
Singura poezie pe care autorul a publicat-o în anul 1773, când se întoarce în ţară din străinătate, unde fusese la studii este  intitulată Viaţa şi este caracteristică viitorului autor al Metafizicei Materialiste” (Iacob Negruzzi ). Poezia a fost publicată în Convorbiri literare în anul 1873:

Viaţa

Simţim timpul cum se scurge
Cum torentu-i pe pământ
Tot răstoarnă şi distruge
Timpul curge
Viaţa fuge,
Şi cu-această suspinare
Ne târăşte la mormânt:
O! Nimic cât eşti de mare!

Căderea Stambulului

O viziune a unui bun otoman
Oare sunt reale cele ce aud?
Simt şi văd eu bine tot ce mă-nconjoară?
Alah! nu pot crede ca să fii tu crud!
Poate e părerea care mă-nfioară.

Iat-o neagră noapte ce cu-a sale coame
A încins Stambulul de jur împrejur,
Acum e tăcere…totul parcă doarme
Nimic nu se vede…totul e obscur.

Vai! Alah vrea oare a ne-ameninţa?
Căci tăcerea fuge…o voce turbată
Furioasă vine spre a domina
În locul tăcerii, deja detronată.

Căci aud strigarea undei din Bosfor,
Care nu produce ca odinioară,
Acel dulce sunet ce inspiră dor…
Acea melodie, lină şi uşoară.

Iar zefirul alene s-alungă din zbor
Cu a lui întinse aripi de azur,
Lovea faţa undei, lin încetişor,
Sonuri plăcute răspândind în jur.

Nu, căci iată acolo monstrul fioros,
Iată uraganul, cumplită turbare,
Cu aripa-i tare luptă ca şi Eros,
Bosforul murmură fără încetare.

Unda atacată face munţi de valuri,
Cată să se lupte, strigă, urlă, geme,
Şi-nfuriată sare peste maluri
Totul ameninţă, de nimic nu se teme.

Iată cum deschide guri nenumărate
Cari ameninţă a ne înghiţi,
Vai! în contra noastră toate-s revoltate
Ah! Alah! ai milă, nu ne părăsi!

Din Stambul sinistra pasăre de noapte,
În cadenţi trimite un lugubru gemet,
Care ca un eco cu bocinde şoapte,
Cu tristeţe-ngână pe al undei urlet…

Alah! pe noi singuri oare ne priveşte
Augurul acesta sau pe lumea toată?…
…………………………..
Cerule!…aice…ce se mai zăreşte?
Poate e părere?… O nu, căci iată:

Un mormânt se vede…iată se despică…
Şi din el mai neagră chiar decât noaptea,
O fantasmă iese şi-ncet se ridică,
Fioroasă încă mai mult decât moartea…

Greapţeană  pământul cu hidoasa-i ghiară,
Membre deşirate târâie cu sine,
Râde cu sarcasme nemiloasa fiară,
Ş-ameninţătoare vine către mine…

Iat-o că m-ajunge…voiu să fug…nu pot…
Tremur, mă pătrunde…stau încremenit…
Cerul se-nvârteşte şi pământul tot;
Ah, Alah! se vede că m-ai părăsit!
…………………………..

A! ce văd acolo? Colo-n depărtare?
Neagra coamă a nopţii iat-o despicată,
De o furioasă rază arzătoare,
Purcegând din crucea ce mi-se arată.

Ea, cu ghiauri, fără a se teme,
Spre Stambulul nostru lipsit de viaţă…
……………………………….
Soarta, vai! comandă, căci mormântul geme…
Îl aud…mă cheamă…sângele-mi îngheaţă…

Dar, păgânul vine şi voios surâde,
Pe când respirarea-mi se opreşte în piept…
Spectrul vai! mă trage…mormântul se-nchide…
Ah, Alah! părinte, cât eşti de nedrept!…

Timpul

Noaptea-ntinde majestoasa-i mantie neagră peste lume…
Şi, misterele din sânu-i, zburând lin, se răspândeau;
După sine, cu sfială, târând şoapte o mulţime,
Şoapte dulci, ce cu-a lor curse, suvenirile răpeau.

Păstoriţa-mbrăţişată de plăpânda voluptate…
Preserează de pe buza-i pe-a naturii sân smălţat,
Multe şoapte, în catene, de extaze parfumate,
< span style=”color:#330033;”> Şi-ntrerupte în răstimpuri, de un fierbinte sărutat.

Râul, floarea şi zefirul, valea şi codrul frunzos,
Ca să cânte a lor regină, armonii au întonat;
Numai timpu-n gelozie se frământă furios,
Se încruntă, se repede, cu gândirea a zburat…

Un mormânt rămâne Timpul…peste dânsul
Ostenit păşeşte viaţa…S-aude un clopot,
În natură jale, la păstor e jalnic plânsul…
Spaţiul puternic răsună de a Timpului hohot!

Dedicaţie

Vezi, dragă brunetă, cum se rătăceşte
Printre pietricele unda din pârău?
Auzi tu, ce gingaş, şi-ncet îţi vorbeşte:
Că nimic nu-i dulce ca numele tău?

Auzi tu, zefirii, cum se joc prin frunze,
Cu mister şoptindu-ţi cât eşti de frumoasă?
Auzi, pentru tine, suspinuri confuze
Prin valea adâncă, prin pădurea deasă?
Când natura-ntreagă îţi zice cu dor…
Nu-mi permite şi mie să spun că te-ador?

Dorinţa

Neagra noapte majestoasă se coboară încet în lume…
E regină, căci şi dânsa poartă stemă, al tău nume;
Trista lună, încet păşeşte, c-o cerească poezie,
De pe palida ei frunte revărsând melancolie.

Totul tace, totul doarme, nu veghează decât chinul;
În natura adormită, nu aud, decât suspinul…
Iar bătăile de inimi strigă toate cu putere:
O, frumoasa mea brunetă, dulce înger de plăcere!

Fă, ca viaţa mea să fie, un vis dulce şi uşor…
Dă-mi o rază din speranţa dulcelui şi trist amor!…

Quatren

Nu vezi stânca ascuţită
Cu abisul lângă ea
Cum aşteaptă să te-nghită?
Unde-alergi inima mea?

Meditaţiune

Peste spiritu-mi se-ntinde a ideilor torent
Ce aleargă-n întuneric după un ţel ce se departă,
A mea inimă-i cuprinsă de al neliniştei moment,
Ce mă-ndeamnă, mă opreşte, mă disperă, mă transportă.

La scânteile divine adresez doru-mi ce arde…
Dar, de zidul ignoranţei, iarăşi creieru-mi se frânge!
Străbat codrul cu mistere unde-s spiritele-n hoarde
Unde ramurile ţipă ţi-ntre frunze vântul plânge…

Întreb vântul, el suspină…
Întreb floarea, ea se-nchină…
Întreb unda, ea se teme,
Şi, cu frică, fugind, geme…

O, răspunde iar tu spirit ce-nsufleţeşti pe toate:
Pentru ce şi până unde se ridică acest fum?
Printre şoaptele înţelese a naturei speriate,
Se strecoară până-n pieptu-mi acest eco: eşti nebun!

Mă arunc prin veşnicie cu aripa cugetărei..
Rătăcesc în negrul haos…în acest etern mormânt…
Ş-un oribil întuneric sfărâmând scara înnălţărei,
Cu blestemele pe buze cad zdrobit iar la pământ!…

Ce-i iubirea?

Iubirea, e o lumină din cer pe suflete prelinsă;
Cel cea simţit-o odată, rămâne pe pânza ei cuprinsă;
Copilă adorată, te lasă a fi ademenită,
Lumina e atât de albă, încât şi-o inimă cernită

Ar reînvia în clipa asta, spre a mări Dumnezeirea!
De ce nu vrei să mă-nţelegi, cât de sublimă e iubirea?

Un Vis al tinereţei, uşor c-aripa de cocoară,
Urcă infinitul şi tot pare că nu zboară,
Un zeu în faţa cărui regii, umiliţi, s-au ploconit,
Căci săgeata de iubire te-a învins, când te-a lovit;

Poate vrei să mă sfidezi cu privirea ta isteaţă?
Eşti copilă, căci iubirea de-ai simţit-o, îţi dă viaţă.

Sfinxul

O Sfinxul, din înălţime, priveşti cu întristare
La lumea care astăzi străină e pentru tine,
Splendoarea de altădată o cântă prin ruine,
De veacuri, Nilu-preot, tocmit la-nmormântare.

Tu, pari  un visător, cioplit de-a timpului daltă,
Ce zboară cu gândirea spre ţara lui Osiris,
Acolo îşi are cuibul de puf pasărea Ibis,
Acolo fericirea e dans ce toţi îl saltă.

În lumea asta rece, urâtă şi meschină,
Figura ta măreaţă e un farmec nepătruns;
Când soarele apune şi cerul e străpuns
De raze înroşite,  – în tăcere, tu suspină!

Durerea este mare, când noaptea se coboară
Înfăşurând Egiptul c-un giulgiu argintiu,
Un cimitir din vremuri, uitat într-un pustiu;
O Sfinxe, tu, nu plângi clipele de-odinioară?

Nu, căci dacă aş plânge cuprins de tainic dor,
Aş înjosi trecutul strămoşilor iubiţi
Din cugetarea căror ş-acum vă folosiţi,
Căci pentru mine un secol, e un simplu trecător

Variantă

În cripta unui gând s-a făurit sonetul;
Ciclop a fost Petrarca! Ce-a spus atunci poetul,
Se spune azi întocmai în paisprezece versuri:
Că viaţa este plină de multe ne-nţelesuri,

Că valurile ei pe mulţi vrea să-i doboare,
Poeţii râd de dânsa în versuri nemuritoare
Ori când, chiar pe furtună ştiu să-şi conducă barca,
Pe ţărmul poeziei e farul lui Petrarca.

Sapho

Pe altarul poeziei, tu Sapho, preoteasă,
Ai presărat tămâia gândirei ideale,
Din alte lumi adus-ai comoara cea aleasă
De nobile simţiri, prinos al vieţii tale.

O, cântăreaţă antică, ce fină cugetare
Îmbracă acele rânduri, duioasa-ţi poezie
Ca-n pădurile Dianei, împrăştie ambrozie;
O strofă, e o simfonie din turbata mare.

Trăind ca visătoare, tu n-ai simţit iubirea
Pe care azi o simte în lume orice fiinţă…
Ai cunoscut succesul şi gloria, dar firea
S-a revoltat de atâta putere în necredinţă.

Când Amor voit-a să te aibă curtezană,
Ai părăsit palatul în haina ta regească,
Şi, cântând Mărei, ai rugat-o să primească
În sânul ei virgin, o viaţă diafană!…

Dante şi Beatrice

De ce c-altădată nu te mai uiţi la mine?
Cu ce te-am supărat? Eu, te ştiam pe tine
Mai veselă, mai bună. Nu te-a mulţumit slova
Din sonetul publicat de mine în Vita Nouva?

Vorbeşti-mi. Tăcere ca răspuns? O, Beatris!
De ce mă faci să cuget că iubirea e un vis!…
Îţi mai aduci aminte de seara cea din parc
Când ne vorbeam în şoapte sub feeriei arc?

Dar, vai! căci timpul şterge şi sentimente vii…
Azi, noi suntem mai mândrii, pe atunci eram copii.
Ce vremuri fericite…din amintirea lor
Aş vrea să-mi fac cunună de glorie-n viitor.

Ei…

E o noapte ca-n poveste
Noapte plină de misteruri,
Şi-o armonie atât de dulce
Linişte ca şi-n ceruri.

Păsărele obosite
Dorm în leagăne de ramuri,
Pe când luna visătoare
Îşi trece razele prin geamuri.

Obosit de atâtea vise
Lângă geam poetu-apare,
În lumina blândă a lunei
Chipul său măreţ răsare.

Dorul aprig nu-i dă pace
Să adoarmă cu gândul bun,
Căci el ştie că iubita
Va veni pe acelaşi drum.

Ca şi-n fiecare seară
Vom vorbi de-al lumei rost,
Înnecând c-o sărutare
Toate relele ce au fost.

Vino ceas dorit mai iute
Tu-mi răpeşti melancolia,
Prefăcând în versuri clare
Tot ce simt, căci armonia

Unui vers, readuce în suflet
Liniştea cea mult dorită,
Timpul acesta e timp de rugă
Închinat l-a mea iubită.

Dar ce spun, e un vis acesta,
Căci iubita e departe…
Freamătul duios de frunze
Îmi aduce blânde şoapte.

Mângâieri, ce pentru-un suflet
Ca al meu e o alinare,
E frumoasă noaptea asta
Pentru vis şi aiurare.

Omul

A scăpat barca de funia ce-o ţinea strânsă de mal
Şi pe mare a pornit-o dusă fiind din val în val,
Stânca stă’nainte-i neagră cu bizare cotituri
De ea barca se izbeşte şi…se pierde-n sfărâmături.

Omul-i barca cea scăpată de necunoscutul mal
Ci pe-a lumii întinsă mare e purtat din val în val;
Stânca e – nenorocirea – e fatalul lui sfârşit,
De ea omul se izbeşte şi…se pierde în infinit.

 


poezii din volumul ,,Filozoful Conta – opere complete” ediţie îngrijită de  Octav Minar, 1914. 

2 comments

  1. rodica53

    Minunat!

  2. doina

    Suntem într-adevăr asemeni unor bărci pe marea lumii şi ne lăsăm purtaţi spre eternitate de valuri , uneori dulci, alteori potrivnice,,, Atâta timp cât în suflet ni se „prelinge lumina din cer” timpul nu ne poate fi mormânt hohotind. Se va găsi mereu un Melidonium care să lase lumina să răzbată … dincolo de timp. Mulţumim pentru acest regal de poezie!!!

Lasă un răspuns