«

»

„În lipsa culturii şi a educaţiei, care trebuie făcute chiar cu forţa, vom înlocui cîinii maidanezi de pe stradă cu indivizi maidanezi … ” – Stelian Ţurlea în dialog cu scriitorul Adrian Alui Gheorghe

– Aţi publicat anul acesta, la Polirom şi Cartea românească două volume total diferite, romanul „Urma” şi antologia „Născut în 58”. De la ele aş vrea să începem interviul acesta. Antologia poeţilor născuţi în 1958, ca şi dvs, cuprinde nouă poeţi şi un critic. Care a fost motivul alegerii acestora, pentru că s-au mai născut şi alţi scriitori în 1958?

– Alegerea acestor nume nu a fost chiar întîmplătoare, a existat o stare de afinitate cu fiecare dintre poeţii prezenţi în antologie, a fiecăruia cu fiecare. Şi apoi toţi poeţii din antologie sunt nume importante în literatura română de azi, propun paradigme diferite, au cărţi şi poezii memorabile. Ceea ce ne uneşte, de fapt, este diversitatea discursurilor poetice, a stilurilor, a experienţei literare şi culturale. Liviu Georgescu vine din America, Vasile Gârneţ de la Chişinău, Varujan Vosganian este un politician pregnant, Nicolae Ţone este un fantastic descoperitor de amprente avangardiste în literatura română, Bogdan Ghiu este şi un strălucit traducător, de nuanţă chiar, din literatura franceză. Lor li se adaugă universuri poetice de mare densitate „girate” de Ioan Es. Pop, de Lucian Vasilescu, de Radu Voinescu. Lor mă alătur cu bucuria de a fi parte într-un grup aleatoriu, constituit pe un amănunt biografic, dar atît de talentat. Prezenţa lui Vasile Spiridon, cel care ne portretizează critic pe fiecare, este o completare benefică a proiectului nostru. Dacă am da la export o antologie de poezie precum „Născut în 58”, sunt convins că am avea succes, s-ar putea vorbi nu de individualităţi poetice, ci chiar de individualitatea unei literaturi. Că noi aici pierdem constant, nu ne prezentăm în lume şi în Europa cu o literatură bine aşezată, cu valori multiple, ci o facem sporadic, întîmplător, pompieristic, cu individualităţi care par rodul hazardului şi nu rodul unei culturi de excepţie. Domnule Ţurlea, permiteţi-mi să duc mai departe ideea

asta… Dacă aş avea vreo putere de decizie în domeniu, aş „provoca” trei antologii de literatură românească, care să fie oglinda contemporaneităţii noastre culturale. În primul rînd, aş face o antologie de poezie actuală, cu treizeci, patruzeci de nume, cu cîte zece, cincisprezece pagini pentru fiecare autor, care să fie tradusă în vreo zece limbi, dintre cele mai „culturale”. Traducătorii ar trebui să fie pe alese, evident. Apoi aş propune o antologie de proză, cu zece, douăzeci de prozatori de azi. Şi, evident, o antologie cu zece, douăzeci de eseişti de primă mînă. Şi avem, slavă Domnului, eseişti şi teoreticieni redutabili! Vă daţi seama ce ar însemna să intri în cultura germană sau franceză sau engleză sau cehă, sau rusă… cu atîtea nume de scriitori? Am da senzaţia de forţă, am stîrni respectul binemeritat. Să ne întrebăm pe cine ar interesa? E o întrebare superfluă, eu, de exemplu, aş cumpăra imediat o antologie de poezie cehă, albaneză sau rusă, de azi, ca să văd pe unde ne situăm noi ca evoluţie. Sau o antologie de eseuri, sau de proză…! Dacă vă fac şi un calcul economic, vă pot dovedi că ar costa mai puţin decît un proiect de imagine care se stinge după încheierea evenimentului. E păcat că ieşim în lume doar cu cîteva nume, importante, nimic de zis, dar care par izolate, care par să vină dintr-o zonă exotică dar limitată ca identitate. Iertare că m- am întins prea mult cu acest răspuns, dar cred că poate fi o sugestie pentru vreun institut, pentru vreun minister. Dacă e nevoie, pot fi contactat, sunt tot la Piatra Neamţ, cum intraţi dinspre gară, pe partea dreaptă.

– Prin ce anume credeţi că se distinge generaţia optzecistă? Şi-a spus ea ultimul cuvânt?

– Generaţia 80 este într-un vîrf de formă şi de vizibilitate. Desigur că nu toţi cei care au pornit la drum cu trei, patru decenii în urmă mai sunt în formă, unii au mai pierdut tempoul, alţii au acumulat lehamite, alţii şi-au terminat combustia. Ce e interesant e că mulţi nouăzecişti au devenit optzecişti, chiar unii unii şaptezecişti s- au metamorfozat în optzecişti, că mulţi scriitori tineri s-au apropiat de optzecişti, unii optzecişti au făcut „şcoală”, precum Alexandru Muşina sau Al. Cistelecan, contaminarea s-a făcut pe terenul valorii, al culturii, al principiilor. Oricît am crede, minciuna şi improvizaţia nu fac carieră într-o cultură. Lipiturile se văd de departe la un moment dat. Zilele trecute am cetit nişte texte recuperate, inedite, ale lui Traian Furnea, un poet cu mult har, citesc cu aceeaşi emoţie de pe vremuri pe poeţii optzecişti Ion Stratan, pe Emil Hurezeanu, pe Eugen Suciu, pe Cărtărescu, pe Florin Iaru, pe Ion Mureşan, pe Marta Petreu, pe Magdalena Ghica, pe Liviu Ioan Stoiciu, pe Madi Marin, pe Aurel Dumitraşcu, pe Nicolae Sava, pe Gellu Dorian, Lucian Vasiliu, Gabriel Chifu, Ioan Moldovan, Ioana Dinulescu, Cassian Maria Spiridon, Romulus Bucur, Viorel Mureşan, Ion Cristofor, Nichita Danilov, Radu Florescu, Petru Romoşan, Alexandru Muşina, Dumitru Chioaru, Radu Văcărescu, Christian Schenk, Mariana Codruţ, Mircea Petean, Lucian Alecsa, George Vulturescu, Dumitru Păcuraru, Nicolae Silade, Valeriu Giorgioni, Echim Vancea, Traian Ştef, Marian Drăghici, Patrel Berceanu, Paul Aretzu, Ioan Pintea, Gheorghe Pârja, Vasile Muste, Sergiu Ruba, Traian Ştef, Andrei Zanca … Ordinea este desigur întîmplătoare, după fluxul memoriei din acest moment. Şi sînt mulţi, mulţi alţii, iertare că nu pot produce acum lista completă, am făcut-o altădată, cu toată admiraţia. Aici trebuie să adaug prozatorii, eseiştii, criticii. Unii au rămas cu o carte, alţii cu mai multe, dar „geografia literară” e una complexă, densă, spectaculoasă.

– Romanul „Urma” este nu doar un roman izbutit, cum a fost apreciat, ci şi o creaţie diferită de tot ce aţi publicat până acum, mai ales după numărul impresionant de volume de poezie, 15. Cum aţi ajuns să plasaţi acţiunea cărţii într-o închisoare comunistă, în anul de vârf al represiunii?

– Acţiunea s-a plasat singură în acel cadru, am fost şi sunt impresionat de marea dramă a naţiei noastre din perioada comunistă… ! Nu am înţeles-o cu adevărat decît în anii aceştia, după Revoluţie, cînd au apărut mărturisirile, documentele, cînd am putut intui dimensiunile dramei. Acum înţeleg de ce a murit tînăr tatăl meu, cel care se întorcea dintr-un război fără noimă, care era deposedat de pămînt, de bunuri, de demnitate fără să aibă dreptul să reacţioneze în vreun fel. Oftatul lui e o amprentă pe sufletul nostru. Eram tineri pe atunci, vreme cînd şi înfrîngerile ne păreau suportabile, le anesteziam cu speranţa. Paradoxal, în roman am încercat să răzbun suferinţa, cu umor am pus pe gardieni în postura unor unelte debile, meschine, urîţite de propriile deprinderi. Omul e, din păcate (sau din fericire?), o fiinţă extrem de adaptabilă, du-l într-un mediu de vierme şi devine prea lesne vierme. Asta a demonstrat perioada comunistă, perioada oportunismului ideologic. Spunea bine cineva, că aceiaşi oameni din Bucureşti au întîmpinat cu flori armata germană în 1942 şi armata rusă în 1944, ca mai apoi să-i întîmpine cu aceeaşi isterie şi pe minerii de la tristele şi celebrele mineriade. Oricum, pentru cei care au încercat „materia” romanului Urma, după mărturiile lor, scrise sau spuse, le-a rămas plăcerea lecturii. Care e parte din plăcerea cu care eu am scris cartea.

– Criticii literari au remarcat că sunteţi un scriitor de o mobilitate extraordinară. Între poezie, eseu şi proză, vă este mai apropiat sufletului un gen anume?

– Scriu cu plăcere în orice gen literar, respect ideea de text. Nu scriu decît dacă am ceva de spus, dacă sufletul meu, dacă mintea mea a prins o monadă. Îmi place să povestesc, cred că e ceva din contaminarea duhului lui Ion Creangă, vecinul meu „de sat”. Am obsesii pe care „le rezolv” literar. De exemplu, am susţinut un doctorat plecînd de la basmul românesc, tema fiind „Tinereţe fără bătrîneţe şi sentimentul tragic al timpului”. Atunci am constatat că acest basm extraordinar nu a produs şi o ficţiune literară pe măsură, aşa că am scris un romanţ care poartă numele de „Luna Zadar” şi pe care îl voi propune la capătul acestui an Editurii „Cartea Românească”. Nu e un roman cu teză, evident, e o poveste care îl va prinde, sper, pe cititor. Cît despre eseuri, aceste sunt implicări la problemele culturale curente, nu poţi trăi fără opinie într-o lume dezordonată. Este ceea ce s-ar numi apărarea polemică a teritoriului literaturii. Iar poezia? Poezia e poezie. Rămîne.

– Din luna septembrie sunteţi, după un concurs şi directorul Bibliotecii Judeţene Neamţ. Care poate fi rolul unei biblioteci în promovarea culturii? Trebuie să admiteţi că, în ultimii ani, acestea nu prea au mai contat în cultură, din diverse motive… Ce vă propuneţi să schimbaţi?

– Biblioteca nu e o conservă de cărţi, biblioteca e un loc care iradiază cultură. Totul e ca forţa acestei iradiaţii să se resimtă în societate. Spun un truism, desigur, dar şi ideile „bătătorite” mai trebuie spuse din cînd în cînd, că altfel uităm esenţa unor
lucruri din preajmă. Biblioteca de la Neamţ poartă numele cărturarului G. T. Kirileanu, bibliotecarul Casei Regale, lui îi datorăm un fond de carte rară, de publicaţii de excepţie care se regăsesc la Piatra Neamţ. Avem peste treizeci de mii de cărţi şi reviste în acest fond, mare parte necunoscute, vom face tot posibilul să le scoatem la suprafaţă, spre beneficiul publicului, a cercetătorilor în domenii variate, de la folclor la evoluţia presei din România. În acest fond avem, de exemplu, colecţia completă a ziarului „Timpul”, la care a lucrat Eminescu. La Academie colecţia este incompletă, din cîte ştim. Ce poate face o bibliotecă în vremurile acestea? Să facă acelaşi lucru dintotdeauna, să facă demonstraţia că drumul spre societate pentru orice individ trece obligatoriu prin bibliotecă. Altfel, în lipsa culturii şi a educaţiei, care trebuie făcute chiar cu forţa, vom înlocui maidanezii de pe stradă cu indivizi maidanezi. Ceea ce nu e de dorit. Că, domnule Stelian Ţurlea, cultura nu e o sumă de informaţii pe teme diverse, cultura e un soi de atitudine, e o sumă de gesturi responsabile. După cum arată strada îţi dai seama de starea culturii din sînul unei naţii. Nu mai detaliem acum starea străzii din România, că ne întristăm. Dincolo de asta, limbajul a fost golit de conţinut, de sensuri de către agitata noastră mass-media, de televiziuni, de tabloidizarea societăţii făcută cu o suspectă veselie. Conţinutul limbajului, cel pierdut în aceste confruntări cu superficialitatea societăţii, se regăseşte în bibliotecă. Şi acolo va mai rămîne o vreme pînă cînd societatea în integralitatea ei va ajunge la concluzia că nu mai avem nevoie de duh şi spirit şi cultură şi vom închide uşile tuturor bibliotecilor. Sau le vom incendia, ca la Alexandria. Se va face un referendum, în acest sens, probabil.

– Aveţi şi vocaţie de manager? În noua funcţie vă va fi necesară.

– Am mai fost o vreme şi director de complex muzeal judeţean, prin 1992-1993, am fost îndepărtat de acolo pentru că am invitat la Neamţ cuplul Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, cel care dădea la acea vreme încă frisoane noii lumi securisto- democratice care se constituia în ţara şi în societatea noastră. Apoi am mai fost director de direcţie de cultură o vreme, am plecat vara asta de acolo pentru că devenise, în ultimii ani, o instituţie cu nume dar fără conţinut. Dacă am vocaţie de manager? Posibil, cert e că ştiu să stabilesc priorităţile într-o situaţie dată. Şi cred în potenţialul oamenilor chiar atunci cînd nici ei nu au încredere în ei înşişi. Şi preiau eu, în general, jumătate din ceea ce ar trebui să facă ceilalţi…! S-ar putea să fie aceasta şi reţeta manageriatului, nu am verificat în dicţionare.

– Nu demult spuneaţi că „vremurile sunt opera noastră, a fiecăruia în parte”. Care ar fi, după dvs, rolul scriitorului în îmbunătăţirea vremurilor? Cât de mult se poate implica scriitorul în viaţa societăţii? Dvs, pentru că o faceţi, aveţi suficient de mulţi duşmani, nu-i aşa?

– Să glumesc: pentru a şti cu exactitate cum ne situăm şi ce e cu noi, duşmanii niciodată nu sunt prea mulţi. Sau altfel, prietenii ţine-i aproape, iar duşmanii şi mai aproape. Sau altfel, apără-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr singur. Nu, nu sunt atent la duşmănia literară. Mizez pe prietenia literară. E singura care construieşte. Iar implicarea scriitorului în societate e – sau ar trebui să fie – una firească şi deloc ostentativă. Dacă scriitorul nu e implicat, el, cel care lucrează cu limba şi cu duhul limbii şi cu spiritul locului şi care se revendică de la o tradiţie culturală şi literară, atunci cine să fie implicat? Clasa muncitoare? S-a implicat de la Ghiţă Dej încoace, pînă la sculerii matriţeri ajunşi miniştri în zilele noastre. Nu sînt nici măcar supărat, sînt doar lucid. Există, de altfel, o dramatică luciditate a neputinţei. O au mulţi români, o exprimă unii, cei mai mulţi pun proasta aşezare a lucrurilor pe seama fatalismului mioritic. De altfel, am putea ajunge la concluzia, în urma unui proces literar desfăşurat sub auspiciile academiei, că singurul vinovat pentru dramatica situaţie din societate este baciul moldovean, că a aplecat prea lesne capul ca sabia să îl taie, iar ca martor o putem lua pe îndurerata mioriţă. Nu vi se pare uneori că scriitorul român se comportă ca baciul moldovean?

– Mai credeţi că în raporturile provinciei literare cu centrul, prima e în pierdere? Acţiunile dvs. ca promotor de reviste, manager cultural înseamnă că sunt inutile?

– Ne putem amăgi frumos că provincia este umăr la umăr cu centrul. Dar nu-i.
Cultura este privită în societatea noastră cu mare indiferenţă sau cu mare dispreţ chiar. În provincie şi indiferenţa şi dispreţul sînt mult, mult mai agresive. Spunea Gheorghe Grigurcu cîndva, că în societatea noastră de pînă mai ieri în frunte erau indivizi pe care cultura îi complexa, pe cînd acum avem în frunte indivizi pe care cultura îi irită. Cei mai iritaţi indivizi care conduc treburile societăţii sînt însă în provincie, în acele noi gubernii create prin influenţe de clan. Că dacă în istorie am avut cnezate, voievodate, provincii tradiţionale, acum avem clanuri care stau la baza viitoarelor regiuni. Peste o vreme vom avea, probabil şi războaie între regiunile din România, pentru stabilirea supremaţiei într-o anumită zonă. Prin 1990, pe cînd era ministru al culturii, Andrei Pleşu a fost întrebat cum poate ajuta decisiv cultura. El a răspuns atunci sibilinic, dar cu bătaie lungă: cultura o poţi ajuta cel mai bine lăsînd-o în pace. Dar de la a o lăsa în pace, pînă la o lăsa de izbelişte, aşa cum e acum, e mare diferenţa. Aici aş putea detalia pînă la a face o istorie a decăderii culturii şi instituţiilor ei din România, din 1990 încoace, de la nivelul de speranţă pînă la stadiul de dezamăgire…! În provincie, dragă domnule Stelian Ţurlea, dacă stai mai mult de o săptămînă, un mucegai fin, fin ţi se depune pe suflet, pe gulerul cămăşii, îţi intră în ceai, în cafea. Ce e mai rău e că te obişnuieşti cu gustul. Desigur că nu e inutil să faci reviste în provincie, să faci gesturi culturale, mai mari sau mai mici, să scrii cărţi care fac sau nu ceva zgomot în jur, toate fac parte din încercarea noastră de a muri frumos. Sau de a trăi frumos?

Piatra Neamţ, 12 septembrie 2013

Lasă un răspuns