«

»

PS Ioachim Băcăuanul: Asumându-ne crucea personală demonstrăm ființarea noastră întru libertate


ps_ioachim_bacauanulCentrul lumii este înfățișat cel mai adesea printr-un munte din care arborele vieții, înălțându-se, unește cerul cu pământul, devenind un axis mundi. El simbolizează calea spirituală ascensională, epectatică, spre îndumnezeire a omului, dar și locul teofaniilor, punctul de legătură între natural și supranatural, fiind înfățișat biblic sub forma scării lui Iacov, dar și ca loc al transfigurării luminoase și al întâlnirii dintre înomenire și îndumnezeire, Taborul, muntele sacru a cărui origine terminologică ar fi cuvântul tabur care înseamnă buric
. Preasfințitul Ioachim Băcăuanul

Crucea este unul dintre cele patru simboluri fundamentale ale istoriei omenirii, alături de cerc, pătrat și centru, fiind cel mai complex dintre ele în ceea ce privește, mai ales, raporturile semantice totalizante pe care le poate stabili cu acestea. Astfel, în relație cu dinamismul centrului, care în concepția lui Nicolaus Cusanus nu poate simboliza decât pe Dumnezeu, intersectarea celor patru laturi ale crucii oferă perspectiva deschiderii drumului de la unitate la diversitate, de la veșnicie la temporalitate, dar și imaginea convergentă a reîntoarcerii tuturor sensurilor la originea și unitatea primordială a lor.

Centrul lumii este înfățișat cel mai adesea printr-un munte din care arborele vieții, înălțându-se, unește cerul cu pământul, devenind un axis mundi. El simbolizează calea spirituală ascensională, epectatică, spre îndumnezeire a omului, dar și locul teofaniilor, punctul de legătură între natural și supranatural, fiind înfățișat biblic sub forma scării lui Iacov, dar și ca loc al transfigurării luminoase și al întâlnirii dintre înomenire și îndumnezeire, Taborul, muntele sacru a cărui origine terminologică ar fi cuvântul tabur care înseamnă buric.

Edenul a fost centrul inițial al lumii în mijlocul căruia Dumnezeu a sădit pomul vieții (Facere 2,9), ale cărui roade puteau aduce nemurirea omului și ale cărui patru râuri străbăteau grădinile sale anunțând și prefigurând viețuirea întru asumarea crucii. Neascultarea l-a adus pe vechiul Adam în postura gustării din fructele morții, iar înstrăinarea de Dumnezeu și pribegia i-au fost hrana generațiilor ce au purtat acest stigmat până când Adam cel Nou a fost urcat pe lemnul aceluiași copac, făcându-se blestem și ascultător până la moarte pentru ca roadele cele de pe urmă, ale crucii, ale ascultării, să poată reda omului viața veșnică. Hristocentrismul aduce cu sine înțelegerea faptului că centralitatea axei mântuirii nu se reduce doar la un punct spațial spre care geografic creștinul își împlinește o necesitate spirituală, ci este o stare duhovnicească ce îmbracă ființa umană prin raportarea la Hristos Care este pretutindeni: ”în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în Rai cu tâlharul și pe scaun cu Tatăl și cu Duhul..”, iar această raportare interpersonală divino-umană îl transpune, oriunde s-ar afla, îl introduce în centralitatea lui Hristos. Doar întruparea chenotică a Logosului poate aduce o altă centralitate mântuitoare și vindecătoare simbolizată de arborele noului legământ, al iubirii răstignite, al viței ce se înalță din tulpina lui Iesei (Isaia 11, 1-3) și ale cărei mlădițe, apostolii și sfinții, aduc rod însutit în ogorul Bisericii, sălășluind și fiind legate ombilical de Hristos- Arborele și vița euharistică.

Legătura tainică stabilită între brațele crucii și punctul de întâlnire a lor sugerează sinteza întâlnirii dintre timp și veșnicie, spațiu și nemărginit, imanent și transcendent, îndeplinind concomitent și o funcție mediatoare între acestea. Doar prin cruce Hristos atinge punctul culminant al chenozei Sale, iar omul poate anticipa roadele transfigurării și Învierii. Astfel, crucea răstignirii înfiptă în ”locul căpățânii” este noua axă a lumii ce prin Adam cel Nou recapitulează și răscumpără tot neamul omenesc din exilul spiritual ca stare a omului cel vechi și-l redă iubirii întru libertate, chemându-l la asumarea lepădării de sine și urcarea treptelor crucii. Acesta este motivul pentru care crucea marchează răspântiile drumurilor orientând călătorul întotdeauna spre ”Calea”cea dreaptă care duce la Hristos și mărturisește pelerinului că Hristos este străinul ce călătorește împreună cu el și că orice călătorie are ca finalitate întâlnirea cu Dumnezeu în transcendentul divin.

Cele patru brațe ale crucii cheamă umanitatea din cele patru puncte cardinale la înfruptarea din roadele mântuirii și la asumarea celor patru Evanghelii ce mărturisesc adevărul plenar că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu-Mântuitorul. Brațele crucii sunt adevărata busolă ce întotdeauna va arăta celui ce rătăcește calea că răsăritul cel de sus este reperul fundamental și cursul firesc al vieții lui.

Piciorul crucii înfipt în pământ reprezintă umanitatea asumată de Hristos și răstignită. Hristos coboară prin Cruce ”întru cele mai de jos ale pământului” pentru a recupera pe Adam cel Vechi, a cărui ”căpățână” era ascunsă în pământul de la picioarele crucii. Recuperează, de asemenea, şi pe cei morţi întru Adam, ca toţi să fie una în Noul Adam, Iisus Hristos, Domnul istoriei.

Crucea răstignirii a fost cu migală prefigurată de profeți care, treaptă cu treaptă, au sădit-o în conștiința drepților ce așteptau pe Mesia Eliberatorul, Care să zdrobească prin moartea Sa moartea și capul șarpelui.

Brațul superior al crucii arată scopul sacrificiului hristic adică îndumnezeirea umanului, sensul ascensional al mesianismului jertfelnic. Brațele laterale sunt mărturia universalității mântuirii, ca asumare a păcatelor tuturor indivizilor umani descendenți din Adam. Crucea recapitulează întreaga creație sau, după expresia Sfântului Irineu, ”Hristos a fost răstignit pe cruce adunând în sine lumea toată”. Palmele țintuite pe cruce sunt deschise de Hristos într-o îmbrățișare răstignită din noul centru al lumii care este Golgota. De aici rezultă valoarea cosmică a crucii ce reînnoiește Universul, redându-i demnitatea și frumusețea inițiale.

Crucea a fost preluată iconografic pentru a exprima marea taină a Creștinismului, patima și moartea Fiului lui Dumnezeu, dar și prezența Sa biruitoare, deoarece acolo unde este crucea, este implicită și prezența Răstignitului.Hristos nu poate şi nu trebuie despărţit de Cruce, această formă unică din Univers devenind semnul prezenței eshatologice (Matei 24, 30) a lui Hristos Judecătorul, dar și realitatea cotidiană, ca modus vivendi, a fiecărui creștin (Matei 8, 34) care moare şi învie cu Hristos. De aceea, în noaptea Paştelui, Biserica slăvește astfel: „Azi m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, mâine înviez împreună cu Tine, înviind Tu!”. Mai mult decât atât, pentru martiri, crucea lui Hristos este singura rațiune de a fi, mângâiere în suferințe și scară a hristificării lor. Viața Bisericii înseși își are rădăcinile în lemnul crucii, după o expresie a Sfântului Ignatie, a cărei sevă este sursa de viață a mădularelor eclesiale, iar ascultarea de Hristos și asumarea crucii sunt principiile fundamentale ale funcționalității ierarhice în spațiul eclesial. Crucea evocă,de asemenea,supliciul hristic, fiind instrumentul implicit al întrupării răscumpărătoare, dar și altarul filantropiei divine. Așadar, dacă ”toată creația e plină de Treime”, după expresia lui Origen, prin jertfa lui Hristos, tot complexul trăirilor creștine este hristocentric, iar calea de acces către roadele răscumpărării este cea a crucii.

În ceea ce privește varietatea polimorfă a crucii întâlnită în diferite culturi creștine, putem aprecia că dincolo de numărul brațelor orizontale sau de lungimea egală sau inegală a lor, ea mărturisește aceeași realitate a patimii mântuitoare de pe Golgota. Între toate acestea, amintim crucea în formă de T care simbolizează șarpele țintuit pe un catarg și face trimitere directă la evenimentul biblic din pustiul pribegiei semitice (Numeri 21, 8-9), atunci când evreii cârtitori, pentru a scăpa de moartea provocată de veninul șerpilor, trebuiau să privească spre șarpele de aramă confecționat de Moise. Episodul veterotestamentar e o prefigurare a patimilor lui Hristos, deoarece așa cum șarpele de aramă, prin puterea lui Dumnezeu, putea scăpa pe evrei de la moartea biologică, Hristos, Cel ce a sfărâmat capul șarpelui și puterea morții, are puterea vindecării ființei umane de moartea veșnică, redând celui ce crede veșnicia ființării în comuniune de iubire cu El: ”Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe și Fiul omului. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”(Ioan 3, 14-15). Însă ea ne amintește și de jertfa lui Isaac(Ieșire 22,6) sau mai bine zis de forma lemnelor și a legăturii lor din spatele lui Isaac, motiv pentru care îngerul Domnului oprește pe Avraam în încercarea de asacrifica unicul fiu pentru a-și arăta credința față de Dumnezeu, fiind, de asemenea, o prefigurare a jertfei mielului lui Dumnezeu. Tot această formă a crucii ne amintește de pecetea de pe frunțile sfinților în Eshaton, atunci când pe cer se va arăta semnul Fiului Omului (Matei 24,30).

În diversitatea geometrică a crucii, este oportună observația diferenței evaluate iconic între crucea răstignirii și cea a învierii. Dacă cea dintâi este martora suferințelor și a batjocoririlor adresate Celui ce suferă durerile răscumpărării, precum și a morții Lui, cea de-a doua este simbolul biruinței morții și stindardul luminos al învierii. Aceasta din urmă este înfățișată ca fiind mai mult o cruce stilizată, transfigurată, sub forma unei lănci sau mai bine zis a unui sceptru ce însoțește pe Hristos în ipostaza de Domn al vieții și al morții, de Adam cel Nou, Care restaurează pe Adam cel Vechi și pe Eva cea dintâi.

Dacă în primele trei secole creștine măcinate de persecuțiireprezentarea semnului Sfintei Cruci apare simbolic sub forma tridentului, a ancorei, sau a literei grecești T, începând cu secolul al IV-lea, cultul ei a luat o amploare fără precedent, generalizându-se în întreaga Biserică, iar la aceasta au contribuit două evenimente de răsunet și anume apariția pe cer a semnului Sfintei Cruci (312), precum și descoperirea lemnului Crucii răstignirii de către Sfânta Elena, în anul 326, în ruinele templului păgân zidit în anul 111 de împăratul Adrian, cu intenția de a face uitată amintirea ei. Sfințirea Bisericii închinate patimilor Domnului pe locul crucificării și arătarea solemnă a lemnului Crucii după descoperire, în 13 septembrie 335, au fost socotite de liturgiști și istorici ca fiind punctul de plecare al cultului închinat Sfintei Cruci. Începând din acest moment, crucea va fi recunoscută ca făcând oficial parte din viața cotidiană a creștinilor, fiind purtată ca obiect protector la gât, așezată la capul morților, pe biserici, la răspântia drumurilor etc. Tot în această perioadă constantiniană, s-a impus ca monogramă creștină, sub forma numită crucea mistică. După grelele încercări prin care a trecut Creștinismul în perioada iconoclastă, Sinodul al VII-lea ecumenic nu va face altceva decât să reglementeze modalitatea de cinstire a ei, recunoscând în același timp evlavia și venerarea de care se bucura Sfânta cruce în rândul creștinilor.

Dacă evenimentul din 13-14 septembrie 335, comemorat anual, poartă cu sine o încărcătură solemnă ce se poate observa și în ritualul așezării crucii în mod simbolic în mijlocul bisericii, Duminica a treia din Postul Mare evaluează în mod deosebit latura duhovnicească a semnificațiilor jertfei Mântuitorului și rezonanța lor în viața nevoitorului. Imnografia închinată Sfintei Cruci în această duminică este predominant doxologică și anticipează învierea Domnului mai ales prin Irmoasele Canonului, ce sunt desprinse din slujba de Paști și au rolul de a fortifica efortul ascetic al nevoitorului și de a anunța bucuria pascală ce va încununa acest efort. Postul Mare este o perioadă a propriei răstigniri față de păcatele proprii și urmarea poruncii hristice de purtare a crucii (Marcu 8,34), însă asumarea acestui efort nu e posibilă decât dacă e pusă în legătură directă cu venerarea Crucii lui Hristos, singura mântuitoare și generatoare de sens celorlalte cruci personale. Ea le eficientizează. Efortul răstignirii personale din Păresimi ne este ușurat de gândul la crucea aducătoare de viață a lui Hristos. Păresimile sunt imaginea istoriei umanității în drumul ei spre Eshaton; nevoitorul își poartă crucea urmând lui Hristos Care răstignit îmbărbătează efortul nostru și ne așteaptă biruitor în zorii dimineții Învierii, ținând în mână semnul omorârii morții. Răstignirea noastră are ca finalitate ridicarea din păcat și îmbrățișarea vieții, iar acesta este motivul pentru care cinstirea crucii este așezată în mijlocul postului, așa cum pomul vieții veșnice a fost sădit în mijlocul Edenului, parcă voind să ne anunțecă drumul spre viață trece prin cruce. Lemnul crucii, asemenea pomului vieții, poate fi pricină de poticnire sau mijloc al îndumnezeirii. Crucea împarte viața ostenitorului în două etape, una a nevoințelor și luptelor cu propriile neputințe, ca o concentrare asupra propriei ființe, apoi din a doua jumătate, prin asumarea crucii, nu ne mai aparținem, ci suntem ai lui Hristos, încorporați pătimirilor Sale și biruinței Sale, taina suferinței lui Hristos devenind imbold și mângâiere pentru nevoitori.

Păresimile poartă în ele mesajul pocăinței și al răstignirii față de lume, fiind o invitație la trăirea întru duhul lui Hristos în metatemporalitate, în care contemporaneizarea pătimirii hristice devine un fapt cotidian. Noi suntem în Hristos și Hristos este în noi; noi suferim alături de El pe Golgota, iar El, locuind în noi, ne ușurează propriile suferințe. Crucea, prin simbolistica ei, prezintă în rezumat întreaga teologie a mântuirii, a calvarului, dar și asumarea darurilor sale în experiența pocăinței personale, este o taină a crucii (mysterium crucis) la care doar cei angajați în acest efort au acces. Punctul culminant al acestor trăiri mistice este atins liturgic în Joia Mare, când la Slava de la Stihoavnă, Hristos își duce în fața ochilor noștri osteniți crucea pe Golgota, iar Simon Cirineul sprijină greutatea ei. Este momentul liturgic în care timpul se suspendă și noi înțelegem că totul capătă sens în viața noastră, și nimic altceva nu mai contează, ci totul se reduce la asumarea crucii. Din intervenția lui Simon înțelegem că deși asumarea greutății crucii este personală, ea capătă sens atunci când efortul nostru este impulsionat și de sacrificiul celui de lângă noi și când Hristos, Cel ce locuiește în noi, ne așteaptă biruitor la ușa învierii noastre. Scopul nevoințelor se focalizează pe trăirea acelui ”astăzi” evanghelic, când timpul se suspendă anticipând veșnicia timpului lui Dumnezeu și ni-L face prezent în imediatul trăirilor interpersonale mistice pe Dumnezeu viu și dinamic, iar nu abstract sau intelectualizat. E un timp în care trăim devenirea noastră întru Dumnezeu.

În teologia Părintelui Stăniloae, jertfa răscumpărătoare a arhiereului Hristos e înțeleasă ca având trei direcții și fiind îndreptată în primul rând spre Tatăl, apoi spre restaurarea, sfințirea și îndumnezeirea firii umane asumate și în al treilea rând către toți cei ce cred în El. Prin jertfa Crucii, Hristos împacă firea umană lipsită de egoism cu iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu, restabilind comuniunea dintre Dumnezeu și om. Jertfa crucii Sale desăvârșește ideea de jertfă veterotestamentară, reușind să împlinească ceea ce sângele țapilor nu reușise, și restaurând ființial firea umană asumată. Răstignirea lui Hristos dovedește o profundă compătimire față de oameni care, pentru a beneficia de roadele acesteia, e necesar să moară ei înșiși față de maladia filavtiei, iar acest efort devine posibil doar prin primirea puterii ce izvorăște din jertfa Mântuitorului. De aceea Sfinții Părinți mărturisesc faptul că Hristos este într-o continuă stare de jertfă pentru ca noi să ne putem împărtăși necontenit de viața cea nouă în Hristos, părăsind înstrăinarea în care ne poate arunca iubirea de sine și ignoranța. Prin Cruce, Hristos ne reașază în comuniune cu Dumnezeu Tatăl, iar ființa noastră e înfățișată ca jertfă cu bună mireasmă ce ne repune în demnitatea de fii după har ai lui Dumnezeu Tatăl. Jertfa lui Hristos nu este împlinirea formală a unui act juridic ca satisfacție substitutivă pentru onoarea jignită a lui Dumnezeu, și nici iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu nu este îndreptată spre o umanitate pasivă, dezinteresată, ci filantropia divină se întâlnește cu aspirația omului în a se dărui pe sine lui Dumnezeu. Prin pătimirile lui Hristos, moartea își pierde rostul de pedeapsă pentru păcat, iar starea de răstignire întru Hristos devine un mijloc de omorâre a morții și de biruire a suferinței pentru fiecare creștin. Hristos a înlăturat civilizația morții. Deși nu a înlăturat fenomenul entropiei, adică al morții biologice,prin moartea Sa pe cruce, Hristos a omorât moartea, acceptând-o din iconomie și nu evitând-o, unind în mod deplin firea umană cu cea dumnezeiască în Sine și condiționând astfel rămânerea în comuniune deplină cu El doar ca rezultat al renunțării totale la sine a omului (Marcu 8,34).

Pe de altă parte, crucea poartă în ea germenii învierii, deoarece în ipostasul Său divin Hristos are unite cele două firi: divină și umană, iar ipostasul Său divin rămâne în comuniune nedespărțită cu cel al Tatălui, în comuniunea de iubire interpersonală trinitară. Prin cruce, Hristos înlătură bariera dintre moarte și înviere, stabilind o continuitate în care suntem încorporați prin unirea tainică cu El, iar aceasta înseamnă trecerea de la moarte spirituală, specifică omului cel vechi înstrăinat de Dumnezeu, spre viața cea nouă în Hristos, printr-o împreună locuire cu El în ființa noastră, așa cum mărturisește teologia paulină: ”Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2,20). Comuniunea omului cu Dumnezeu se fundamentează pe altarul crucii, de aceea Sfântul Chiril al Alexandriei spune: ”Dacă Hristos n-ar fi murit pentru noi, noi nu ne-am fi mântuit”. În felul acesta, cuvintele care spun că”mai mare dragoste decâtaceasta nimeninu are,ca sufletullui să și-l punăpentru prieteniisăi”( In 15,13)” prind viață și sens tocmai raportându-se la jertfa crucii lui Hristos, care unește și vindecă-mântuiește.

Purtarea crucii personale și ”răstignirea” pentru aproapele sunt forma actualizată a supliciului Golgotei ca împlinire asumată a urmării Lui, ce ne unesc hristic în taina iubirii jertfelnice care este rațiunea de a fi a omului cel nourestaurat după chipul și asemănarea Creatorului Său. Murind păcatului și omului cel vechi, prin renunțarea asumată la formele de stimulare a sinelui egoist, nu facem altceva decât să ne purtăm crucea cotidiană în duhul lui Hristos, parcurgând sinuosul drum de la robia autonomismului individual, la libertatea iubirii împărtășite. Numai în aceste condiții crucea vieții noastre este o jertfă bineplăcută oferită lui Dumnezeu, iar fără speranța învierii, viața umană eșuează în însingurare, în înstrăinare, acolo unde perspectiva morții este văzută ca neant sau trecere în neființă. Acesta este rezultatul evaluării unilaterale a teologiei patimilor și morții lui Dumnezeu care au alimentat concepții străine de adevăratul duh patristic și scripturistic, ajungându-se la concluzia filosofică dezolantă a ”morții lui Dumnezeu” de tip nietzschean și care conduce la angoasă și vid existențial. Întotdeauna Ortodoxia a evaluat patimile crucii din perspectiva învierii lui Hristos, umplând de speranță și curaj viața mucenicilor, adevărații ostași ai lui Hristos, a părinților neptici și a altor cuvioși și drepți în lupta lor cu duhul veacului.

Dincolo de disperare, solitudine, angoasă, tristețe, purtătorii și adoratorii crucii (crucicolae) simt pe Hristos-Biruitorul morții și personificarea speranței Care spune că moartea este, pentru prietenii Săi, un somn din care cei adormiți se vor ridica pentru a se împărtăși din iubirea veșnică a veșnicului Dumnezeu. Sângele lui Hristos vărsat pe cruce este cel pe care îl primim euharistic și care exprimă starea de continuă jertfire a Mielului și prin care devenim consangvini cu Hristos, frați întru El și fii ai Tatălui ceresc. Această băutură mistică ne animă, ne dinamizează și ne încurajează în asumarea crucii personale, bineștiind că așa cum spune Sfântul Ioan Hrisostom ea este ”medicamentul nemuririi”, ce ne vindecă rana morții provocată de păcat.

Doar asumându-ne crucea personală demonstrăm ființarea noastră întru libertate, în raport cu Dumnezeu și cu lumea. Așa cum Hristos Și-a asumat crucea, făcându-Se ascultător până la moarte, omul își împlinește libertatea opțiunii tocmai prin asumarea suferințelor și chiar a morții. Rețetele de viață moderne vorbesc despre nutriție echilibrată proteic, despre tehnici de înfrumusețare corporală și de menținere a ei, despre crearea unui spațiu artificial ambiental care să genereze energii fortificatoare pentru psihicul uman(Feng Shui) în încercarea de abolire a suferinței, însă, intenționat sau nu, prin acestea se distrage atenția creștinului modern de la ceea ce ar trebui să constituie preocuparea fundamentală a sa și anume raportarea la Dumnezeu. Aceste preocupări moderne sunt fructul unui antropocentrism hedonistic ce vizează fabricarea unui surogat edenic.

Pentru omul modern este de neînțeles cum asumarea crucii ar putea deschide perspectiva libertății ființei precum și a vindecării neajunsurilor maladive ale ei. Cu cât înstrăinarea față de ceea ce ar trebui să reprezinte ”omul cel nou” este cronicizată, cu atât leacul care are puterea tămăduirii este mai amar. Dacă euharistia este ”doctoria nemuririi” ce are puterea de a ne încorpora în Hristos Cel veșnic, crucea este ”leacul și calea spre sănătatea ființei”, așa cum mărturisește N.Velimirovici. Pentru cei ce s-au abandonat lumescului și sunt indiferenți la darul Crucii, înstrăinarea de Dumnezeu e o a doua fire ce se constituie drept cadrul natural al unei existențe hibride în care sinele și lumea sunt sinteza nefericită a acestei opțiuni. Astfel, omul contemporan refuză paradigma oferită de Adam cel Nou, erijându-se în ”omul de tip nou”ce este conștient că nu trebuie să-și refuze împlinirea nevoilor naturale – ca singură cale ce îi poate asigura confortul psiho-somatic, dincolo de orice suferință și încordare existențială. Pentru o astfel de tipologie umană, chemarea incomodă a crucii nu mai reprezintă o paradigmă socială, ci opțiunea specific religioasă a unei anumite categorii ce stă sub semnul aceluiași crez.

Sfântul Ioan Hrisostom spune că cei ce se unesc cu Dumnezeu și sunt un duh cu El sunt înstrăinați de lume, deși trăiesc în mijlocul ei. De aceea ”nutrebuie să fim lumești în lume”, deoarece cei încorporați în Hristos pregustă darurile tainei Împărăției încă din lumea aceasta, fiind angajați în pelerinajul transfigurării taborice și trăind într-o continuă stare de răstignire față de lumescul propriei ființe. Tot în teologia hrisostomiană,acest pelerinaj spre îndumnezeire este o constantă cotidiană a răstignitului, o stare existențială jertfelnică de continuu dinamism sinergic și e imaginea unui triptic ascetic ce include lepădarea de sine, asumarea crucii și urmarea lui Hristos.

Pentru o înțelegere corectă a lepădării de sine ca angajare ascetică în perspectiva comuniunii cu Hristos, Sfântul Ioan spune că înstrăinarea față de propriul sine înseamnă ”să n-ai nimic comun cu tine însuți, ci să te dai primejdiilor, ca și cum n-ai suferi tu acestea, cialtul”, iar această atitudine ascetică nu trebuie să fie un impuls de moment care să dureze cât aroganța unui gând efemer ocazionată de mustrarea pasageră a cugetului, ci este necesar să fie o stare de continuă ”junghiere”, a ființei întregi în toate modurile ei de manifestare.

În Epistola către Galateni (6,14), Apostolul Pavel subliniază ambivalența răstignirii omului față de lume și a lumii față de om, pătrunzând în intimitatea tainei crucii spirituale. Astfel, dacă răstignirea lumii față de monah se reduce la claustrarea între zidurile unei mănăstiri, în schimb răstignirea omului față de lume are implicații duhovnicești mult mai profunde, ca lucrare lăuntrică de răstignire a poftei păcătoase și a patimii ce lucrează în inimă, față de tentația lumescului. Răstignirea omului față de lume se împlinește atunci când coboară în sine pentru a analiza introspectiv dispozițiile inimii sale și este dezrădăcinată de aici împătimirea față de faptele înstrăinării de Dumnezeu pentru ca apoi să urmeze calea ascendentă a unirii gândului curățit, ca jertfă, cu Dumnezeu pe care-L contemplă.Analizând cuvintele apostolului Pavel referitoare la înțelesul duhovnicesc al răstignirii, Sfântul Teofan Zăvorâtul spune:”când veți părăsi toate faptele pătimașe, se poate spune că lumea s-a răstignit pentru voi, iar când veți stinge înseși patimile, se va putea spune că și voi v-ați răstignit față de lume”. Măsura suferinței izvorâte din asumarea propriei cruci e direct proporțională cu starea păcătoasă a propriei ființe, iar purtarea ei devine cu atât mai ușoară, cu cât urmarea lui Hristos este mai intensă și mai constantă. Când omul refuză răstignirea față de lume și părăsește calea către Hristos, păcatul zidește în lăuntrul său propriul suflet, ca icoană a răului ce înrobește ființa unei lumi din care Dumnezeu este exclus. Urmarea lui Hristos e tocmai lepădarea sinelui egoist și înlocuirea cu omul cel din lăuntru, ascuns în adâncul insondabil al inimii, hrănit de harul lui Hristos în smerenia ascultării crucificate față de El. Doar astfel Hristos ia chip în noi, hristificând mintea și inima noastră, vindecându-le de omenescul teluric și moartea spirituală. Astfel, în actul asumării răstignirii noastre e prezentă puterea lui Hristos Care ne ușurează suferința pentru că este prezent în lăuntrul ființei noastre (cf.Gal.2,20) într-o continuă stare de jertfă în care suntem și noi asimilați prin participare. Gândul la această prezență aduce mângâiere și estompează neplăcerile provocate de necazurile proprii, dând în același timp sens supraviețuirii noastre în umbra Crucii Lui. Urmarea lui Hristos este ”o continuă dezrădăcinare a iubirii de sine și ascultare necondiționată de voia lui Dumnezeu”, cum mărturisește Ioannis Romanidis, ca o continuă participare la Taina Crucii ce are puterea transfigurării totale a iubirii în ființa umană din orientarea sa egocentristă, în deschidere altruistă. Taina Crucii însoțește sinergic ființa umană în parcurgerea treptelor devenirii saleconducând-o prin curățire, luminare și îndumnezeire, înlocuind centrismul iubirii de sine prin deschiderea spre hristocentrismul iubirii crucificate, filantropice, dinamizând puterile psiho-somatice ale omului spre adevărata sursă a vieții spirituale ce izvorăște din mormântul gol al lui Hristos. Angoasa morții iminente e înlocuită de bucuria vederii lui Hristos înviat Ce a biruit moartea prin patima Sa, iar aceasta este o invitație la a accepta nu doar actul răscumpărător al lui Hristos ci, mai ales, cel al asumării răstignirii personale, ca singură cale de împăcare plenară cu Dumnezeu.

Astfel, răstignirea personală nu are doar o dimensiune verticală, privită doar ca răspuns la iubirea milostivă a lui Dumnezeu, ci îndeplinește în iconomia ei și o funcție orizontală în raport cu mădularele Bisericii, ca jertfă pentru aproapele, împlinind ca act al trăirii creștine ceea ce în mod simbolic crucea evocă semantic- unirea cerului cu pământul și împărtășește omului iubirea răstignită. Jertfa pentru aproapele e actualizarea sacrificiului de pe Golgota și imitarea vieții lui Hristos în cotidianul preocupărilor, exemplul suprem al iubirii în duhul lui Hristos, căci ”mai mare dragoste decât aceastanimeni nu are, ca sufletul lui săși-l pună pentru prietenii săi”( In 15,13). Cel mai subtil exemplu de compasiune este în gândirea părintelui Stăniloae sacrificiul de sine, ca purtare a crucii împreună cu cel ce suferă, iar această disponibilitate nu se poate câștiga decât renunțând la prioritățile personale. Renunțarea la sine și angajarea în slujirea aproapelui ne așază într-o stare de liniște, de odihnă a ființei, umplându-ne de bucurie duhovnicească ce nu e posibilă altfel decât ca renunțare totală la sine: ”nu putem face totul pentru celălalt, dacă ținem la plăcerile noastre egoiste”.

Omul înduhovniciteste imaginea hristificată a Celui după chipul Căruia a fost creat, este mădularul trupului eclesial prin care Dumnezeu lucrează mântuirea în ogorul Împărăției, prin care adapă și hrănește, vindecă și mângâie pe frații Săi mai mici. Omul este conceput în formă hristificată și trebuie să rămână într-o continuă stare de jertfă cu mâinile întinse filantropic și privirea întoarsă spre sinele răstignit, împlinind porunca noii Legi împărtășite de Hristos apostolilor. Iubirea rămâne singura rațiune de a fi pentru omul contemporan, așa cum și pentru cel dintotdeauna, iubirea jertfelnică și înțelegătoare, ce unește și bucură în duhul lui Hristos pe tot omul care vine în lume. Taina Bisericii este mediul în care sacrificiul de sine are valoare soteriologică, iar crucea își revendică calitatea de axă a lumii prin intermediul căreia a fost și este posibilă întruparea lui Dumnezeu și îndumnezeirea omului, revelarea iubirii chenotice divine și devenirea omului ca transfigurare a lui.

În loc de concluzie, vă invităm să contemplăm un imn care se cântă la vecernia praznicului Înălţării Sfintei Crucii din 14 septembrie a fiecărui an liturgic: ”Lemnul vieţii cu adevărat, cel sădit în locul căpăţânii, prin care a lucrat mântuire Împăratul veacurilor în mijlocul pământului, înălţat fiind astăzi, sfinţeşte marginile lumii şi se înnoieşte casa Învierii. Se bucură îngerii în cer şi se veselesc oamenii pe pământ, ca David strigând şi zicând: Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este Cel ce dă lumii mare milă”.

epr.ro

Lasă un răspuns