«

»

Constantin Enianu – Arhitectură şi putere: Albert Speer

Constantin EnianuCriticul de artă şi documentaristul Robert Studley Forrest Hughes, a cunoscut şi a rămas fascinat de Albert Speer, arhitectul lui Adolf Hitler, unul din cei mai puternici arhitecţi din lume. Hitler, care avea de asemenea veleităţi de artist, şi-ar fi dorit să devină arhitect fiindcă poseda o viziune exactă a lumii pe care voia s-o creeze. De aceea avea nevoie de un artist care să scrie viitorul societăţii în marmură, beton şi spaţiu. „Arhitectura este singura artă care modelează lumea direct. Dintre arte, ea este expresia supremă a politicii şi ideologiei.”( Robert Hughes, Viziuni asupra spaţiului)(*)
În conturarea secolului XX, Albert Speer, pentru care conta doar mărimea în creaţia arhitectonică, spera că operele sale vor persista o mie de ani. El nu era însă unicul arhitect din perioada lui care nutrea acest deziderat. Dar, cu clădirile sale nu s-a putut încadra totuşi în această nobilă afirmare. Unele clădiri n-au apucat să fie construite fiindcă Germania a pierdut războiul, altele au fost dărâmate sub ocupaţiile SUA, Marii Britanii şi Rusiei. „După război, printr-un acord comun, arhitectul Speer a fost idealizat. Ce au început aliaţii în Germania, au terminat comuniştii. Astăzi, Berlinul se reinventează, demolează ruinele, înlătură ultimele urme ale amintirilor sale insuportabile.”(*) Ambiţia lui Speer era să urmeze arhitectura clasică din trecutul Germaniei. Păcatul lui nu era genocidul făcut de tributarii nazismului, ci doar ambiţia, neînţelegând decât prea târziu caracterul malefic al lui Hitler. El a procedat la fel ca orice alt arhitect, în locul lui. Al treilea Reich trebuia să dureze un mileniu, aşa că pe vechea configuraţie a Berlinului trebuia să se ridice alta nouă. „Bulevardul central avea să măsoare 90 de metri lăţime. La un capăt trebuia să fie gara, mai mare ca Grand Central din New York. La mijloc, un arc de triumf de patru ori mai mare ca cel din Paris, pe care vor fi scrise numele celor 1,8 milioane de morţi ai Germaniei. La capătul celălalt, cel mai mare dom din lume. Avea să fie cea mai mare capitală din lume. Dimensiunile ei trebuiau să copleşească pe toată lumea. Speer îi raporta direct lui Hitler, nu avea alt superior. El avea să fie dictatorul construcţiilor, cum era Hitler al statului.”(*) Speer prin operele iniţiate încerca să convingă destinul că trebuie să fie de partea lui Hitler care îi mărturisise lui Speer nişte lucruri ce nu le mai spusese altcuiva. Hitler era solitar, dar relaţia cu Speer era cea mai apropiată de prietenie dintre toate.
Când Hitler, ca potenţial salvator al Germaniei, i-a oferit o slujbă unui tânăr arhitect pregătit, patriot şi neexperimentat, acesta nu putea decât să accepte ceea ce părea credibil, real. „Relaţia lui Hitler cu Speer a fost descrisă ca o poveste de dragoste, dar era mai mult o poveste narcisistă, cu Speer în rolul alter-ego-ului neîmplinit al lui Hitler. Hitler îşi dorise să devină arhitect, dar nu reuşise. Fusese şi pictor, dar n-avea strop de originalitate. Acuarelele sale erau bunicele tehnic, dar un kitsch total. Speer era omul care avea să creeze în numele său, în condiţiile sale.”(*)
Berlinul de la acea vreme era exact cum nu-şi doreau naziştii. Era foarte corupt în toate structurile administrative, drept pentru care Hitler a zis că nu se poate face nimic cu un asemenea Berlin. Speer împreună cu Hitler, aveau un vis comun: construirea unei capitale noi, iar numele acestei capitale să fie Germania. Această reconstruire avea în vedere mutarea Monumentului Victoriei, care comemora victoria Germaniei asupra Franţei în 1870. Această mutare a marcat noul acces est-vest care trece prin centrul oraşului. Mulţi arhitecţi au lucrat la crearea acestei expresii a puterii naţional-socialiste, însă şeful tuturor, ministrul construcţiilor, inspectorul general era mâna dreaptă a lui Hitler, Albert Speer, în vârstă de 32 de ani. S-au construit de asemenea mai multe obiective social-economice şi administrative, totul executându-se într-un stil aparte, un fel de clasicism modernizat, marca definitorie a naziştilor. Era un stil fără fantezie artistică elegantă, cu excepţia fanteziei glaciale a puterii. „Acel gen de arhitectură reprezenta ideologia, funcţia, obedienţa şi eficienţa. Cum scria Goebbels când i-a ordonat lui Speer să zugrăvească pereţii interiori ai uneia din clădirile de pe listă: ŤNu pot funcţiona în aceste camere întunecate, am nevoie de soare, de linii clare, urăsc amurgul, revoluţia noastră nu va fi oprită de bătrâni, dosare vechi sau tencuială veche.ť”(*) Cea mai ostentativă parte a arhitecturii germane era în altă parte a Berlinului: stadionul pentru Olimpiadă, construit în 1936, şi care reprezenta un adevărat festin politic. Aspectul original al stadionului a fost creat de arhitectul german Walter March, o structură din beton cu pereţi despărţitori din sticlă, care i-a displăcut lui Hitler atât de mult când a venit în vizită, încât a anulat jocurile olimpice. Speer a intervenit imediat şi a adăugat o armătură de piatră şi cornişe masive, pentru a-i face pe plac dictatorului, care a aprobat astfel desfăşurarea Jocurilor Olimpice, deşi în esenţă Hitler urmărea altceva prin acest stadion, după cum i s-a confesat lui Speer. Stadionul avea semnificaţia credinţei absolute a lui Hitler că avea să fie stăpânul lumii.
Noul trebuia să înlocuiască vechiul. Tânărul Speer, ca om al lui Hitler, era la curent cu semnificaţiile sinistre ale programului de reconstrucţie a Berlinului. „Conştiinciozitatea germanilor este proverbială, dar aceşti doi oameni erau extrem de conştiincioşi. Au decis să fotografieze toate clădirile sortite demolării, nu doar construcţiile, ci şi mobila, sufrageriile, totul. Desigur, acum toţi oamenii sunt morţi. Locurile în care au trăit şi au muncit au fost distruse. N-au mai rămas decât fotografiile.”(*)
Speer s-a considerat un arhitect dezinteresat, deasupra ideologiei. Totuşi nu avea mâinile atât de curate precât pretindea. „Homo architekton” prin munca lui dovedeşte implicit o acţiune politică. În septembrie 1938, Speer, în mod deliberat, a legat proiectul de reconstrucţie a Berlinului de politicile antievreieşti. A fost ideea lui Speer să-i mute în casele evreilor pe cei evacuaţi din zonele în care se construia, scopul fiind de a-i elimina pe evreii din Berlin, deşi avea ca pretext marele proiect arhitectural de modernizare a oraşului. Au fost deportaţi astfel 50.000 de evrei în ghetouri şi tabere de concentrare după octombrie 1941. În toată această acţiune Speer, ca inspector general de construcţii, îşi făcea datoria… Până la moarte Speer a negat că ar fi avut vreo legătură cu crimele împotriva umanităţii săvârşite de nazişti. El nu a recunoscut că a avut legătură cu soluţia finală sau cu organizarea muncii silite.
Nürenberg, un oraş străvechi, cu rădăcini adânci şi plin de religiozitate în istoria Germaniei, a fost şi el „beneficiarul” înnoirilor arhitectonice din perioada nazistă. Aici s-a construit o mare platformă expoziţională a nazismului, unde oamenii mărşăluiau şi îşi arătau patriotismul prin demonstraţii coregrafice, simbolizând o nouă religie cu oameni utili, frumoşi şi disciplinaţi. „Probabil că arhitectura este cea mai puternică dintre arte. Pictura nu îndeamnă oamenii să facă
anumite lucruri, scrisul nu duce imediat la acţiune, deşi poate determina pe oameni să facă lucruri pe parcurs. Dar arhitectura afectează locul nostru în lume, felul în care vedem spaţiul. Ne arată direcţiile, ne plasează într-un loc, şi, dacă intenţionează să facă asta şi-i reuşeşte, sporeşte puterea statului. În asta a constat în special arhitectura lui Speer. Reuşea să-i facă pe oameni să meargă în linie dreaptă către nişte locuri prestabilite.”(*) Terenul pentru parade de la Nürenberg este astăzi parc. Destinul ruinelor este încă dezbătut. Sunt păreri pro şi contra asupra eliminării lor.

Din clădirile construite pe vremea lui Hitler nu au rămas, în majoritate, decât fragmente. Printre aceste clădiri sediul guvernului a fost cea mai mare dintre clădirile terminate. Speer a terminat treaba în timp record. A avut un an şi un cec în alb la dispoziţie. Erau două motive: dorinţa de etalare şi cea de intimidare. Niciun preţ nu era prea mare. Costurile mari erau esenţiale. Speer era deja în cercul lui intim, iar Hitler l-a făcut ministru al Armamentului în 1942. „Poate părea ciudat că un om dedicat construirii de clădiri este acum însărcinat cu distrugerea lor. Dar Hitler avea nevoie de priceperea administrativă a lui Speer pentru a repune în funcţiune maşina de război germană, pentru a o dezvolta şi a-i da mai multă putere. Hitler a considerat programul de construcţii un simbol al viitorului său glorios şi a insistat ca Speer să-şi continue munca de arhitect. Dar, cum ţara era implicată într-un război tot mai disperat, era din ce în ce mai greu să găsească resurse şi mână de lucru pentru a menţine proiectele.”(*)
În 1945, cariera lui Albert Speer şi oraşul pe care a dorit să-l transforme a ajuns doar ruine. În zece ani, de la cel mai celebru arhitect din lume, alături de ruine se afla şi Speer ruinat, dar spera să-şi revină lucrând pentru armatele de ocupaţie. Această dorinţă de reciclare nu i s-a împlinit, ci doar materialele pe care le-a folosit a suferit reciclări. Ele au fost folosite pentru reconstrucţia noilor edificii de după război. „Speer a spus odată că toate ideile lui au ajuns pe hârtie şi că el nu a ştiut nimic despre mecanismul guvernării. Era foarte convingător şi, când l-am cunoscut eu, era greu de crezut că acel bătrân rafinat ştia toate atrocităţile care se întâmplau. Dar ştia, bineînţeles. Atunci, eu nu ştiam ce se ştie acum, dar nici judecătorii de la Nürenberg nu ştiau. Şeful lui era mort şi s-a trezit în boxa acuzaţilor, alături de ceilalţi lideri nazişti. Mereu a făcut pe nevinovatul în privinţa atrocităţilor. În fond, era doar un arhitect…”(*) Tribunalul de la Nürenberg s-a pronunţat asupra lui Albert Speer: 20 de ani de detenţie. Speer a răsuflat atunci parcă uşurat că nu a fost condamnat la moarte. În următorii 20 de ani, Speer a stat la închisoarea Spandau. Germania era în stadiul de negare. Toate energiile convergeau spre reconstrucţie, către Wirtschaftswunder, miracolul redresării economiei, iar arhitectura lui Albert Speer a devenit arheologie.
Timp de 30 de ani, Zidul Berlinului a ascuns moştenirea nazistă de restul lumii. Comuniştii au „reciclat” clădirile naziste în afară de doar câteva. Dar astăzi, un Berlin reunit şi democrat trebuie să decidă ce să facă cu ruinele Germaniei. Ministerul de Externe de acum se află în fosta bancă imperială a lui Hitler. Fostul Minister al Aerului, purtând pecetea trecutului comunist, este acum Ministerul de Finanţe. Stadionul Olimpic este gazda competiţiilor sportive mondiale. Oraşul îşi trăieşte viaţa în continuare nederanjat de vreun complex al trecutului, arătând cât de nobilă este istoria prin imparţialitatea ei.
În 1966, Speer a ieşit din închisoare, stârnind interesul presei. A devenit un inculpat foarte popular şi a construit mitul nazistului bun. „Unul din lucrurile care te trimite cu gândul la Speer nu este celebra expresie a Hannei Arendt, banalitatea răului, ci mai degrabă răul banalităţii. Omul ştia să facă o clădire într-un singur fel. Colţurile, ferestrele le făcea într-un singur fel. Era un arhitect lipsit de imaginaţie. Iar ideea unei lumi pline de clădiri tip Hitler-Speer în care ai de ales între pseudo-clasicism pentru evenimente oficiale şi arhitectură tip cabană ca să facă oamenii fericiţi este pentru mine un coşmar. Ce noroc că n-a rezistat !”(*) Hitler spunea că tot ce rămâne pentru a aminti oamenilor de marile epoci istorice este arhitectura monumentală. Se pare că avea dreptate: avem în lume multe mega-monumente, iar ruina lor arată că natura este înţeleaptă…

Lasă un răspuns