«

»

D.M. Gaftoneanu: Scriitorul – destin şi opţiune

Motto: «Toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont» (Konrad Adenauer)

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?
R: …Vorbind la figurat despre destin şi opţiune, pe acestea le-aş suprapune peste coordonatele care marchează aptitudinea şi atitudinea, cele două materii-ingrediente de compoziţie necesare debutantului care porneşte într-o întreprindere deloc comună şi care împreună se contopesc într-un conglomerat organic căruia, într-un limbaj colocvial, i-aş spune mai curând «chemare ca scriitor». Neuitate sunt vorbele Poetului: «E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune…/». Succint, modestul meu demers este unul despre literatura sănătoasă- în centrul căreia regăsim viaţa şi clasicii, despre cultura autentică- cea acumulată din lecturi şi studiu nu banalul surogat prins din zbor din discuţii sporadice sau mass media şi despre dictatura atroce a mediocrităţii în ambientul ultimelor decenii, cel mai adesea ca rezultat al spiritului de turmă non-concurenţial din «marile spirale» politice, economice, sportive şi, nu în ultimul rând, literare.
Par a fi cunoscute de către noi componentele mesajului dar sunt încă insuficient aprofundate, aş spune.
Mi-ar plăcea să cred, uşor idealist, că voi rămâne ancorat de nota «Do» de sus într-un concert al notelor disparate în care fiecare vorbeşte pe limba lui şi (aproape că) nimeni nu mai ascultă pe nimeni.
Dacă tot vorbim despre destin şi opţiune, m-am împăcat de mult cu ideea că autorul cu convingeri limpezi e un solitar Don Quijotte rătăcitor pe traseul dintre «Singur pe lume» al lui Hector Malot şi «Singur printre poeţi» al lui Marin Sorescu, trăind «Un veac de singurătate» al lui G.G. Marquez printre «Mizerabilii» lui Victor Hugo cu naturaleţea şi şarmul unui «Zorba Grecul» al lui Nikos Kazantzakis…
2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
R: …Chiar dacă am citit enorm, o aplecare aparte asupra versului am avut-o după trecerea pragului biologic critic de 40 ani, etapă când am început să îmi fac temele cât de cât şi, dacă îmi permiteţi o nuanţă fină de autoironie, am preluat poezia din punctul în care a abandonat-o Marele Eminescu la 39 ani, după scurta sa traiectorie prin lume. Îmi şi imaginez cum vor sări ca arşi unii: blasfemie, impostură, una ca asta e de netolerat, aşa că ţin să îi liniştesc: mi-am propus o misiune imposibilă, retractez, nu sunt decât un corpuscul aventurier ce gravitează pe orbita Marelui Luceafăr, ia, acolo o insignifiantă… stea a Nordului cu un nou… curent literar (!) botezat ad-hoc, unii ar spune că nu întâmplător, «neoromantismul termidorian».
M-am aplecat mai întâi spre poezioare scrise în limba engleză şi spre multiple tentative de versificare integrală a celor 150 psalmi biblici- am mai spus asta, citând un mare gânditor, dacă tot aştepţi până când vei face un lucru perfect, nu mai faci nimic vreodată. Ulterior, mi-a făcut plăcere să încerc crochiul umoristic, fabula, reportajul, am fost atras de simplitatea cronicilor de întâmpinare, dar mai ales de acest spinos proiect care este parodia-pamflet, satira în vers clasic, un opus multilateral dezvoltat al epigramei…
3. Care a fost drumul până la prima carte?
R: …Dintotdeauna m-au atras istoria, filozofia, natura, viaţa satului, viaţa religioasă, profilul şi operele marilor personalităţi ale artei. De aici m-am inspirat pentru «Steaua Nordului, Polaris»- o culegere care să mă (re)prezinte ca anonim pasionat de măreţia unică şi bogăţia universului enciclopedic… Am continuat cu «Psalmii biblici versificaţi», «Odiseea omenirii», «Trilogia siderală», «Versuri, armonii, ecouri», «Catrene umoristice spontane», «Botoşaniul literar (articole şi reportaje)»… Aş vrea să cred că niciodată nu voi fi în criză de idei în micul meu refugiu-paradis-oază de linişte, Triunghi al Bermudelor compus din poezie, şah şi numismatică, triunghi dreptunghic isoscel în care ipotenuza e pasiunea pentru literatură…
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor? R: …Dintre autorii români: Eminescu, Topîrceanu- poezie, Caragiale şi Rebreanu- proză, Lucian Blaga ca sistem filozofic…Din literatura universală: Mark Twain, Charles Dickens, Stephen Leacock, clasicii ruşi, francezi, anglo-americani…Pe majoritatea i-am parcurs în adolescenţă şi în perioada studenţiei.

Am avut deosebita şansă de a ajunge în Botoşaniul umbrelor eterne iar aici, un rol decisiv în ucenicia ca scriitor de satiră l-au avut experienţele trăite la limita amuzamentului ca «adrisant» sau spectator la «huiduiala puzderiei de poeţi fără valoare» cum îi spunea jurnalistul Ioan Rotundu «cuibului de viespi» – o trupă aidoma «gaiţelor» lui Alexandru Kirițescu (doar personajele diferă, unde mai găseşti aşa ceva!), cu articole isterice şi reacţii reprobabile la orice nouă apariţie în prim-plan, cărora le sunt realmente îndatorat. E mină de aur, mană cerească pentru un iubitor de Juvenal să (con)vieţuiască lângă acest compact grupuscul «a-tomic» (derivat sarcastic de la numele cvasiuitatului proletcultist A. Toma, părintele redactorului-şef de la «Scînteia» cu renumitul articol virulent contra lui Arghezi «Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei») format din mărunţi detractori agresivi verbal cu profiluri caragialeşti pe acelaşi calapod de (lipsă de) educaţie şi gândire, etern căutători de ţinte false, «fumigene» şi conflicte cu toţi şi cu toate, care să-i furnizeze involuntar subiecte gârlă… cu materialul clientului! Malefică asociere cu «ţepi» («ştampilarea» unui fost… culturnic!), «famiglie» teribil(ist)ă cu un nucleu «A.C.I.D.», desprinsă parcă din atmosfera intrigantă a scrierilor lui Kafka şi savoarea comediilor din teatrul lui Alecsandri, unde comicul de nume, caracter şi situaţie se simte ca peştele în apă printre inconfundabilii autohtoni, întreţinut de apucăturile şi mendrele vedetelor «Bârzoi», «Chiriţa», «Musiu Şarl(…)», «Aristiţa», «Calipsiţa», «Gu(l)iţă» sau «Luluţa». Dacă i-aţi cere unui expert să creioneze în linii mari portretul-robot generic al contestatarului vehement al tuturor «celor ce sunt şi-a celor ce mâine vor râde la soare», intuiesc că ar menţiona printre altele în radiografie: arogant, superficial în enunţuri, şcoală puţină, zero maniere, un pahar plin ochi cu apă care nu primeşte nici o picătură de dialog fără să dea (pe de)… lătúri (!) în cei din jur, «degrabă vărsătoriu» de epitete-insulte grave… Unde mai pui şi «trimiterile» gratuite la repertoriul «profesionistului psihiatru» de genul: cine nu aparţine coteriei noastre sau nu ne dă întâietate este un om cu tulburări comportamentale, veleitar, grafoman, exemplu de inconştienţă creatoare, individ violent, cumpărător de premii doldora la concursuri de amatori (sâc-sâc!), sfertodoct, versificator de curte şi câte altele într-un ridicol şi deşănţat cor al robilor invidiei şi denigrării pe mai multe voci. Să mai existe, precum soldatul japonez din junglă, titani(ci) ignoranţi ai teoriei că oamenii ce se cred de neînlocuit devin o frână, generează un mediu toxic sufocant în calea evoluţiei naturale a unui sistem social şi că memoria colectivă nu iartă derapajele? Greu de crezut, cât timp există orgolii bolnăvicioase şi ceva bani la mijloc, ace
stea susţin contrariul! Extravaganţele, răutăţile, blaturile şi nevricalele lor de lux din manevre abile de culise se regăsesc cu brio printre mofturile senatorilor de drept protagonişti ai satirei «Cei de ieri şi cei de astăzi»…Linşajul mediatic grosolan sau veninul «picătură chinezească», gustare nelipsită din meniul casei, opium ieftin al celor care nu văd pe termen lung, mi-a fost un catalizator de real ajutor. La polul (total) opus, oameni de cultură de la care ai ce învăţa şi care îşi găsesc timp pentru un îndemn, o apreciere, o strângere de mână celor care le calcă pe urme: acad. Mihai Cimpoi, acad. Nicolae Dabija, acad. Gheorghe Păun, dr. Lucia Olaru Nenati, dr. Florian Copcea- Georgică Manole, George Corbu, Constantin Dram, Theodor Codreanu, Maria Baciu, Dan Lungu, Cristian Bădiliţă, A. Eden, Elena Condrei, Ion Ionescu-Bucovu, George Baciu, Virginia Paraschiv, Paula Romanescu, Ileana Lucia Floran, Emil Lungeanu, Marin Toma, Emilia Ţuţuianu Dospinescu,Vasile Larco, Ioan Toderaşcu…O subliniere aparte pentru prof. univ. Ghe. Jernovei de la Cernăuţi, dispărut în cursul anului trecut şi pentru cenaclul «Ion Pillat» cu Petruţ Pârvescu, Gabriel Alexe, Paul Mircea Iordache, C. Cristescu… Au avut rolul şi locul lor bine definit istoricul Gheorghe Median, violonista Marieta Baciu, publiciştii Silvia Lazarovici, Ion Istrate, Constantin Adam, Vasile Timofciuc, Gabriel Bălaşa, Gruia Cojocaru, Corneliu Drescanu, ş.a.
Cui foloseşte întreţinerea dihoniei pe tiparul divide et impera, respingerea unei minime organizări şi solidarităţi a comunităţii culturale, perpetuarea unor disensiuni de dinainte de´89, etichetarea celorlalţi a priori în fel şi chip şi respingerea cu înverşunare a oricărei brume de conciliere? Vă las pe Dvs. să ghiciţi!
Pentru că încă nu s-au stins ecourile Premiului Naţional de Poezie «Mihai Eminescu», personal, dacă aş fi întrebat, aş susţine ca la evenimentele importante, pentru evidenţierea cât mai eficientă a muncii literaţilor de excepţie, să aibă loc o împărţire a fondului de premiere şi recompensarea unui număr ceva mai crescut de laureaţi. Cine nu vrea o dezbatere publică sinceră şi elegantă cu organizatorii, fără alte artificii subterane?
Nu pot să nu observ cu un ochi neutru că odată cu creşterea premiului cresc şi tensiunile, ironiile şi numărul contestatarilor care ne reamintesc două chestiuni asupra cărora este serios de meditat: prima, ce legătură poate fi între consistenta operă a Poetului şi un anume gen de poezie ostentativ promovată în publicaţii susţinute cu dificultate din bugetul public şi a doua, atunci când şi onor comisiile şi candidaţii

nominalizaţi sunt ca orientare o apă şi un pământ, din acelaşi aluat-mişcare-uniune, vom avea din start câte jurii, atâtea premii în absenţa unor criterii unanim recunoscute de evaluare sau pe aproape, măcar!
5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
R: …Deseori aud «aserţiunea» că suntem, pe jumătate, o naţiune de şefi în căutare de joburi grase şi cealaltă jumătate, de servitori în căutare de stăpâni, pecete regăsită şi în lumea truditorilor cu condeiul.
Cred că fiecare scriitor pur-sânge ar trebui să aibă un cod deontologic, un jurământ al lui Hippocrate, să-şi asume rolul de garant al valorilor consacrate ale umanităţii şi de promotor al acestora, deschizător de drumuri pentru societate, depozitar şi cunoscător al legăturii om-divinitate şi formator de opinii şi gusturi pentru cititorul gurmet rafinat. Din păcate, ştiti celebrele cuvinte ale unui ilustru designer: în loc de cai, apar cămile proiectate de către comitete. Fac aluzie la moda zilei deşi înţeleg bine şi accept tendinţa ultimei perioade către poemul absolut, eliberat de corsetul (prea) strâns al elementelor de prozodie, de rigoarea şablonului clasic şi adăugarea unui plus de libertate în prezentarea fondului, a mesajului poetic.
Astăzi îşi trăiesc epoca de glorie feţi-frumoşi matusalemici şi angelice prinţese care ne delectează copios cu imprevizibile poncifuri moderniste, capod(opere) plesnite savant în pauza de masă sau în cea de aşteptare între două tramvaie. Care fior poetic, ce rezonanţă cu fantomele trecutului din eter, despre ce eliberare din strânsoarea de menghină a existenţei cotidiene vorbim? Nu ştiu cum se face dar mulţi par să încline spre un soi de vorbire comună de zi cu zi presărată cu ermetisme, injurii sau «perle» multicolore din vocabularul minţilor înguste şi diabolice inovaţii abracadabrante din care săritori pseudocritici scot la iveală profunzimi nevisate nici măcar de către nevinovatul autor şi cu atât mai puţin de către cel mai avizat cititor.
Constat, în măsura în care îmi permit lecturile, că e o distanţă destul de mare între traducerile unora dintre poeţii în vogă din străinătate şi ceea ce apare în mod curent în paginile revistelor noastre de specialitate. Par a fi îndreptăţit, cu mici excepţii, evident, să categorisesc poezia actuală în poezie muncită şi poezie nemuncită decât în creaţie clasică şi postmodernistă, dacă merg cumva la extreme, în alb şi negru.
Nu puţini scriitori spun că nu se vinde cartea dacă nu e condimentată cu picanterii erotice din zona angoaselor de lux şi a refulărilor intimiste şi fac pasul către compromis datorită problemelor materiale.
De aici (pro)vine mercenariatul acerb pentru câţiva arginţi şi obedienţa crasă faţă de politicieni sau/şi bogaţii zilei, cam aceiaşi, şi drama S.O.L.I.S.T.- ului care se pretează la orice, chiar împotriva propriei conştiinţe- sunt tentat să decriptez abrevierea ca pe sindromul omului lipsit de inteligenţă, şcoală şi talent!
6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
R: …Nicicând nu am avut mai mare nevoie de scriitorul-locomotivă, spărgătorul imperiilor de gheţuri care să deschidă noi orizonturi urmaşilor, remarcat prin inteligenţă, loialitate, demnitate, umor, cultură, educaţie… Primele litere de la aceste şase cuvinte mă conduc la un amuzant joc de litere şi idei, «Il duce» («Liderul»), erou pozitiv în contrast cu imaginea lăsată posterităţii de către conducătorul italian căruia i s-a atribuit acest renume. Recent, i-am urmărit cu atenţie pe d-l prof. univ. Mircea A. Diaconu cu o amplă dizertaţie despre căutarea originalităţii în comunicarea prin forme neconvenţionale, despre multiplele configurări ale plastilinei-poezii sau aportul «izolaţilor» la evoluţia literaturii şi pe preşedintele U.S.R., d-l acad. Nicolae Manolescu despre o anumită tensiune în traversarea faliei dintre stilul tradiţional şi cel modern, dându-ne de înţeles că orice zăcământ se termină mai devreme sau mai târziu, chiar şi cel cultural. După foarte sumara mea privire de ansamblu, spectrul literar pare într-adevăr o fântână secătuită de resursele de apă. Toţi vedem cum se promovează de dragul noului cu orice preţ o literatură a absurdului din lirisme ieftine ce speculează o particularitate a organismului viu care este limba română- asocierea întâmplătoare a unui şir de vorbe sau expresii pare a avea un sens oarecare…Mai peste tot mi se spune şoptit la ureche de către «agenţi» bine intenţionaţi (cum altfel?), pe la colţuri, că versul clasic ri(t)mat şi Poetul Eminescu ţin de moştenirea trecutului şi că a apus vremea recitărilor plictisitoare din «obositul» poem«Luceafărul» şi a romanţelor siropoase pe textele din «Sara pe deal» şi «Pe lângă plopii fără soţ». Preţioase indicaţii, tovarăşi!
Cu umor reţinut, pe lângă citatul din poemul «Cu to

Lasă un răspuns