«

»

Mihaela Oancea – poesis


Acolo-n crinolina iasomiei

Adorm în pletele bălaie ale florilor de iasomie
De câte ori târziul dă târcoale.
Acolo mi-am dus frământările, iubirile toate.
Acolo respir nemărginirea cu zborul ei liniştit
Acolo-i locul meu de rugăciune,
Peregrinările-mi pe volutele cordului –
Acolo alerg când toate se-nchid,
Când gândurile amorţite
Nu-şi mai pot mişca mâinile
Cu dexteritatea jongleurilor.
Acolo mă regăsesc de câte ori
Sunt în căutarea-mi ritualică,
Într-o necontenită resurecţie.
Acolo te-am aflat în miez de vară
Şi-am stat întinşi ore întregi
Cu mâinile împreunate
Într-o strânsoare atât de puternică
Încât am devenit aurii stamine
Din care timpul s-a-nfruptat agale.

Călător prin condeie

Nepieritor, Cuvântul
Nu poate fi nicicând uitat
Sub chepeng zăvorât.
E mugur de lumină,
Minune cioplită
În inima poetului.
Pe cer se preumblă
Herghelii de cuvinte
Neînşeuate încă.
Tropotesc zglobii
Şi-alunecă pe raze
Spre boabe roşii de măcriş,
Pe plăpumi de pâraie
Ce şerpuiesc spre stâne,
Prin văi cu stânci abrupte
Ori şisturi calcaroase.
Pe drum, salută marmotele
Prin vizuinele lor subterane,
Cutreieră sălbăticia
Pe coamele zimbrilor,
Vâslesc cu ferăstraşii mari,
Gângurind sub pene…
Şi-apoi, cu suflu nou,
Poposesc ascultătoare,
Strunite de-un iscusit condei.

Ritmuri nocturne

Pe maidane, viforul îşi strânge nojiţele,
Într-o mişcare mecanică, sterilă,
Apoi aleargă săltând
Până la ale cerului vâsle,
Răsucind mănunchiuri de vise..
Noaptea cotrobăie şi ea, neliniştită,
Prin şuri ori prin şoproane…
Ostenită, într-un târziu,
Se tolăneşte în pod
Pe baloţi de lucernă
Şi-adoarme cu mâna căpătâi
Visând îngeri cu aripi sidefii.
În casă, pe poliţa pictată pastelat
Se odihnesc de cu seară
Galbene gutui şi mere ionatane.
Palpită-n vatră muguri de lumină
Ce desenează jocuri de umbre
Pe tăcuţii pereţi ai odăii
Cufundate-ntr-o dulce piroteală.
Tic-tac-ul orologiului,
Doar el mai aminteşte
De clipă…de risipă…

Povestea scaunelor

În fiecare seară ne-adunăm
Noi, scaunele goale,
Şi povestim
Ce-a mai făcut fiecare
După spargerea clepsidrei.
Credinţa multora dintre noi
S-a şubrezit de-atunci.
Ştim că timpul ni se deşiră;
Nu ne place, dar aşa-i rostuit.
Ne jucăm rolul de clovni
În anticamera morţii,
Neştiind, de fapt, ce e
Dincolo de carnavalul de aici.
Suportăm din când în când
Greutăţi ce ne uzează;
Unii se pierd cu firea,
Alţii ştiu că aceasta e calea.
În existenţa sa
Din azilul de bătrâni,
Unul reclamă angoase.
Altul, plasat într-un parc,
E încântat de privelişte
Şi de libertatea păsărilor;
Rezistă şi-şi poartă credinţa
Sădind-o în inimă
Ca pe o rara avis.
Unele scaune sunt flecare,
Altele taciturne.
Ne simţim singure
Într-o mare de scaune,
Iar asta pentru că nimănui
Nu pare să-i pese
De simtirea
Ce curge prin venele
Din care suntem plăsmuite.
Probabil şi noi, scaunele,
Îl aşteptăm pe Godot.

Îngenuncheaţi de nonsens

Nu te am decât pe tine!
Priveşte-mă!
Nu ştiu de unde provin
florile răului;
nici n-aş vrea
să cunosc teritoriile
secerate de molimă..
catafalcurile anchilozate
mă-nfioară!
Privesc, în genunchi,
cum se naşte, hidos,
din seminţele ieri sădite,
copilul nopţii
cu trup străveziu
şi colţi de absint.
Îi împlântă sec
în bucata noastră
de câmpie.
De ce taci?
Ninge, să ştii!
Nu, nu cu dalbi fulgi,
Nu…Fulgii de-acum
au ruginit
şi scârţâie infernal
când se revarsă.
Nu-mi adormi!
N-auzi?
Înţeleg…
Mă voi aşeza cuminte
la marginea timpului,
în pădurea de scrum
şi-am să-mi spun
rugăciunea;
apoi, voi stinge
pentru ultima oară
lumina.

Alegeri pe arcuşul înserării

Îţi aminteşti cum priveai placid
Rana ce se căsca-n abisul întristărilor noastre
Numărând coastele neîncrederii?
Voiai să mă doară, deşi te-omora implicit…
Era primăvară cu arome dulci de salcâmi,
Dar toamnă veştedă în noi,
Cei doi căţărători pe vorbe şi iluzii –
Vornicul înserării se cuibărise
De ceva vreme pe plăcile reci, de teracotă,
Din sufletele noastre-amare,
Într-o ceaţă gri-alburie,
cu marama tivită de indecizii.
Momentul acela a fost grăitor
Pentru ce urma să devenim
Odată cu înstrăinarea tacită:
Tu…pribeagul din crisalida şovăielilor mele
Eu…nehotărârea dorinţelor tale

Veşnicie-n doi

Norii se plimbau în cămăşi cu mânecă scurtă,
Savurând îngheţată în scurte popasuri
Prin poienele de fâneţe de lângă Certeze.
Cutreieram îndrăgostiţi pe sub cerul
Cu priviri agere de tarsier
Ce despletea necontenit cai azurii
Din pletele noastre balaie
Şi picura clipele în lanuri cu maci de rubin.
Desenam cu creioane colorate lumea
Pe care o năşteam împreună;
Îi modelam aripile din plastilină
Ori decupam cu foarfeci de cleştar
Hârtia creponată şi-o preschimbam în stele…
Pânzele albe ale yolelor noastre
Deveniseră păsări,
Fiecare – reflexia celeilalte,
În jocul veşniciei,
Pe care-l construiam în doi.

A cui e rana?

Sugrumă curând amintirea
Ce mă pedepseşte năucitor de intens
De când umbra ta s-a stins
În clipa-clepsidră ce-şi ascute timpul!
Te-adun metodic din cioburi de vitralii
Şi ornamente colorate, de Craciun…
De ce o fac?
În piscul neguros al hieraticei nopţi
Te-nşir în şoapte căptuşite judicios
Cu muguri şi mlădiţe de senin
Peste care zboară albatroşii zării.
Şi pentru ce?
M-am luptat cu tine, amintire,
Precum Iacob cu îngerul;
M-ai rătăcit prin sentimente
Ce nu-şi puteau lega singure şireturile,
Darămite să-şi clădească o casă!
Nu m-am ferit la timp
Şi mi-a şchiopătat coapsa
Atunci ca şi azi…
Tu crezi că rana
Chiar e a-nvingătorului?

De când tu nu mai eşti…

În vastitatea nopţii împietrite,
Cine mai ţine minte de câte ori
Mâinile-mi iscoditoare ţi-au citit durerea
Şi-au ascuns lacrima într-un sărut?
Cine mai ştie cum îţi întipăream veselă
Surâsul lin în podul palmelor mele?
Îţi aduceam din pisc şuviţe de lumină,
De-ţi zugrăveai tăcut odaia-nfrigurată…
Împărţeam clipele precum copiii ciocolata
Făr’ de regrete, făr’ de secrete…….
Acum…trecem ca doi străini prin lume,
În h
ol răsună glas vetust de gramofon,
Iar suferinţa-şi cheamă aştrii, în advon…
Despre ce se va predica azi?
Gândul nostru, vezi, n-a-nmugurit, ci,
Urgisit, s-a rătăcit în boabele de rouă,
În ceasul metamorfozei….
Azi, luna-i o eboşă mototolită-n grabă
De-un june pistruiat, probabil revoltat.
N-am priceput de ce a schiopătat ursita…
Dacă am întelege, chiar pentr-o clipă,
Cerul!…

Dor de zori…

Neastâmpărat,
Gândul bricolează
Pe grumazul răzorului golaş.
Cu surtucul găurit
De dor de zori şi de-amiaz’,
Îşi urlă târziul prin măceşi.
Rămâne în picioare
Şi-şi face cărare spre coastă,
Într-o încercare neistovită
De a cuprinde veşnicia-n braţe.
Plonjează-ntr-o căpiţă
Scormonind cu sete
După ziua cu flori de câmp
Împletite-n cosiţele fecioarelor
Ce săltau jucăuşe prin crângul străbun.
Glas de mierle, apoi răcoare-agasantă…
Asfinţitul trosneşte prin oase
Cu glas de clavir şi gene-chiparoase…
Gândul învechit, străin de bolta nopţii,
Se-ntoarce sfârşit în odaia
Unde, din unghere, zoreşte amintirea,
Pe chip c-o mască veneţiană.
Mâine nu mai e zidit în el,
Iar ieri e prea slăbit
Pentru iureşul amintirii de azi.
Doar grădina, redată-n acuarelă,
E pusă la dospit pân’ dimineaţa…

Allegro

Dispersând în asfinţit umede arome purpurii,
Un ostrov de lumină se zbate-ntemniţat.
Strigă prins cu ghearele de zăbrele….
Inutil!
Norii de tăciune, guralivi,
Îşi înteţesc jocul,
Într-o mişcare năvalnică,
Cu braţele sprijinite
Pe cingătoarea vegetalului.
Îşi lovesc ritmic carâmbul cizmelor,
Când şuvoaiele –asmuţite
Frâmântă cu nesaţ ţărâna.
Tropotesc fuioare de frunze
În hlamida cerului
Ce-ncepe a meliţa tumultos
Şiroind printre orele zgribulite.
Pe colnic, se iţesc
Casele cu obloane verzi,
Adunate ca la şezătoare.
În liniştea răcoroasă,
Noaptea circulă tăcută,
Adulmecând pe poteci
Mlădiţele umbrelor moi.

Legământ caduc

Nuntă-n veşnicie am promis cândva
Fremătând de visuri şi dorinţe mii,
Pe coperta sorţii astăzi am ştanţa
Noian de trăiri, doruri încă vii.

Prin păduri de fagi chicoteam voioşi,
După fragi şi fluturi, în surâs de nori,
Alegeam din vie struguri tămâioşi,
Înălţam şi zmeie, culegeam bujori…

Eram zei vremelnici, albatroşi zglobii-
Toate fură clipă, zbor de licurici!
Dispăru în lacrimi jocul de copii
Lăsă trist ţinutul, descălţat de-opinci.

Azi se-nalţă gândul, vajnic mesager,
Spre corola vremii, prinsă-n anomii,
Cârmuind absenţe şi adânc mister
Pe poteci de patimi ce nu le mai ştii.

Există timp

Pe buza giganticului Athanor,
Ancorată-n rădăcini străine,
Uitarea-nghiţea experienţe, obârşii.
Fiecare îşi îngrijea mecanic
Grădinile suspendate
Unde germina viitorul
Minuţios structurat.
În permanentă prefacere,
Matricea materiei se clădea
Adaptată noii realităţi
În care omul
Neglija a dărui,
Nesocotea inutilitatea luptei
Pentru un loc sub soare,
Refuza să-nţeleagă
Că celălalt e aliat, nu adversar.
Libertatea încă evidenţia
Curajul înfruntării nedreptăţii,
Posibilitatea alegerii căii.
De fapt, în mod repetat
Se omitea că realitatea
Este ceea ce-i permitem noi să fie.
Sibilin, Timpul veghea transformarea.

Debranşare din suprarealism

Dizarmonia supravieţuise
din Pleistocen.
Cu alură indiferentă,
dincolo de tufele de leandru,
un capricios cimitir al absenţelor
amuşina
povara păcatului ancestral.
Ectoplasmele fluide
defilau
în abisuri mânjite cu grafitti,
când o ceaţă nefirească
cuprinse
cu braţe de noapte
gleznele ţinutului
scăldat într-o lumină albastră.
Debranşat decorului suprarealist,
cineastul îşi regiza sever existenţa,
emigrând din corzile artificialităţii
de care organismele
se infestară elucubrant.

Jubilare în stropi de verde crud

Amintire-ndepărtată,
te-ai strecurat magic în cămaşa iubirii
cusute cu răbdare şi speranţă!
Veşmântul tău fraged
nu-i ros de molia vremii,
în muguri de noapte.
Răzvrătită, te-ai prins
în talianul Mnemosynei,
ai încălecat pe caii
cu copite de bronz şi coame de aur
dăruiţi de Poseidon,
iar armăsarii-au galopat
pe poteci arse de dor.
Ştiai că nu m-am resemnat
şi, ademenitoare ca o fecioară
cu sânul dezvelit,
ai risipit îndoiala din vorbe,
şi-ai jubilat gracilă,
în peisaj campestru,
în stropi de verde crud,
aşteptând
să-ţi luminez cărarea.

.

Lasă un răspuns