«

»

Viorica S. Constantinescu – Dicţionarul popoarelor biblice


Aproape toate popoarele mari şi mici care sunt menţionate în Biblie au ieşit din istorie încă din Antichitatea târzie. Descoperirile arheologice din ultimele două secole, descifrarea de documente, exegeza biblică aduc noi date istoricilor Orientului Antic, care scriu şi rescriu istoria acestui spaţiu ce rămâne mereu în centrul atenţiei planetare. Astfel, începe o renaştere orientală. O transformare profundă (scria orientalistul Sabatino Moscati , în Prologul la celebrul său studiu Vechi imperii ale Orientului) se înregistrează de câteva decenii în cunoştinţele asupra lumii orientale antice. Faptele noi sunt , cu precădere, arheologice.[…] Cât despre limitele cronologice , începutul s-ar putea stabiliîn ziua aceea de aprilie 1928, când un ţăran sirian, lucrând ogorul său, a lovit cu plugul în resturile unei construcţii funerare:şi astfel s-a ivit descoperirea de la Ugarit. […] Credem că punctele culminante ale renaşterii Orientului din ultimele decenii pot fi fixate la trei monumente: Ugarit, Mari, Manuscrisele de la Marea Moartă. (p.30-31). „ Momentelor” renaşterii orientale li se adaugă, în deceniile următoare, descoperirea cetăţii Ebla şi a unor cetăţi din Anatolia. Această lume orientală antică redescoperită altfel decât în Biblie (dar nu în discordanţă cu datele biblice) a populat Egiptul, Palestina, Siria, Arabia, Anatolia, Iranul, în semicercul din jurul deşertului arab numit „Semiluna fertilă”, începând cu mileniul al III-lea î.Hr.

Istoria datată a Orientului antic ar începe în urmă cu aproximativ 7000 de ani, în Sumer. Istoria biblică începe cu Noe, arhipărintele lumii din spaţiul cuprins între Podişul Iranian, Marea Mediterană, Golful Persic, Podişul anatolian. În acest „timp postdiluvian” şi în spaţiul „oriental-apropiat”, se mişcau popoare de diverse origini, cu diferite elemente etnice constitutive, ale căror rivalităţi şi războaie au format contextul în care a evoluat singurul popor ce a rezistat timpului, şi care a scris mai mult din legende, istoria biblică. Acesta a fost poporul evreu. Toate celelalte popoare şi populaţii( aproximativ şaptezeci) menţionate în textul Bibliei au avut cândva, după caz, un rol principal sau secundar, apoi au dispărut prin asimilare, s-au dizolvat în civilizaţia învinşilor sau a învingătorilor, iar numele lor (cu unele excepţii, cum ar fi sirienii,arabii şi perşii) au rămas doar în memoria istoriei.
În Cartea Facerii, se prezintă un tablou al dezvoltării ulterioare potopului a familiilor care devin triburi, apoi populaţii, apoi popoare, dar şi câteva menţiuni despre locuitorii pământului de dinainte de cataclism descris în Biblie. Aşadar, care să fi fost locuitorii pământului înainte de Noe? Au pierit ei cu toţii în urma potopului?


Biblia povesteşte cum că, în unele cetăţi, urmaşii lui Sem (fiul cel bun al lui Noe, cel care nu a râs de tatăl său beat şi fără straie), israeliţii din neamul lui Iacob, s-au confruntat în luptele lor de cucerire a Canaanului cu nişte uriaşi care, în vremea războaielor cu filistenii, erau bine înarmaţi, foarte puternici, precum celebrul Goliat, pe care David l-a învins cu …o praştie :Şi în vremea aceea erau pe pământ uriaşii, mai ales după ce fiii lui Dumnezeu intrară la fiicele oamenilor şi le născuseră fii. Aceştia sunt vitejii cei vestiţi din vechime. (Facerea 6,4).

Neamul lor să fi construit cetăţile acelea puternice ( I Samuel 17: 4-7) pe care şi filistenii şi israeliţii le-au găsit şi le-au cucerit când au venit de peste mare, în cazul filistenilor, sau din pustiul Arabiei? Oricum, au existat popoare proto-semitice şi proto-indo-europene pe care le găsim, printre rânduri, în Biblie, sub numele de uriaşi.
Vor fi existat, în deşertul arabic, triburi şi descendenţi ai lui Ham, Sem şi Iafet, proto-semiţi, proto-hamiţi ?Mărginită cu deşertul sirian, dar şi cu cel african, Peninsula Arabică a fost teritoriul pe care au evoluat strămoşii akadienilor, asirienilor, evreilor, sabeilor ; mai ales în ţinuturile mai puţin deşertice, cum a fost sudul ( Yemenul de astăzi), numit şi Arabia Felix şi coasta de vest unde s-au dezvoltat celebre civilizaţii, cum a fost cea hadjită care a influenţat cultura siriană.
Nomazi şi semi-nomazi, semiţi s-au infiltrat mai întâi în cetăţile sumeriene, la erodarea cărora au contribuit. Unul din drumurile lor urca din Yemen, pe coasta hadjită, ajungând în Canaan şi Siria ; celălalt, pornea din sudul Golfului Persic, urma cursul Eufratului şi ajungea în Siria centrală. Acestea trebuie să fi fost şi drumurile semiţilor evrei (habiru sau heber – nu s-a dat o soluţie).
Cei mai vechi semiţi, printre primii veniţi în zonă, ar fi fost canaanienii, fenicienii, amoriţii (trecuţi între uriaşi), moabiţii, etiopienii, asirienii, caldeenii, akadienii şi, în sfârşit evreii, toţi, potrivit Bibliei, urmaşi ai lui Sem, vorbitori de limbi înrudite. Printre ei erau şi triburile habiru, heber, evrei avramiţi, care nu au fost primiţi cu simpatie ( pentru că erau consideraţi tâlhari) şi nici religia lor austeră şi aproape monoteistă nu plăcea triburilor, popoarelor deja stabilite. A existat în zonă un război al ocupanţilor cu ocupaţii, ca de altfel şi un război al ocupanţilor între ei.
Israeliţii au ajuns în zona” Semilunei fertile”, potrivit unor documente ugaritice, dar şi asiro-babiloniene, în mai multe etape şi cu mult înainte de secolul al XII-lea î.Hr., despre care există documente la Ugarit. Ei n-au venit separat, ci împreună cu alte popoare semitice – moabiţii, madianiţii, edomiţii, arameii. Toate aceste popoare semite au părăsit viaţa nomadă şi s-au integrat în viaţa de cetate (urbană ) sau în cea rurală. Triburile rezultate din cei doisprezece fii ai lui Iacob-Israel au continuat o vreme viaţa tribală, patriarhală şi nomadă. În căutarea păşunilor, au trecut dintr-un teritoriu într-altul, ajungând şi în statul cel mai bogat şi mai puternic de pe malurile Nilului, la Mitraim, adică Egipt. Apoi au trecut la viaţa sedentară, rurală şi , mai ales, urbană.
Istoria biblică ne prezintă povestea patriarhului Iosif, care a fost mare demnitar în Egipt, probabil în vremea ocupaţiei hicsoşilor sau mai târziu, a hitiţilor, pentru că, se ştie, cea mai bună strategie de a domina un stat cucerit este aceea de a pune în fruntea lui alogeni. Or, triburile israelite, infiltrate de-a lungul a patru-cinci secole în Egipt, asta şi erau, alogeni. Atât timp cât evreii au fost sedentari (agricultori sau crescători de vite şi orăşeni) în teritoriul mănos din delta Nilului, ei au rămas în Egipt. Şi plecarea lor (exodul) probabil că s-a produs treptat. Când au început să se întoarcă în Canaan, unde, între timp, alte popoare semite formaseră cetăţi-regate, iar filistenii cuceriseră coasta de est a Mării Mediterane, s-au declanşat războaie
între semiţii deja naturalizaţii din Canaan şi cei reveniţi în locurile pe care le părăsiseră cu sute de ani înainte.

Între timp, în Mesopotamia, civilizaţia sumeriană dispăruseră şi popoarele semite (arameii, asirienii, caldeenii) au format mari state, puternic înarmate, care vor ataca Canaanul, Siria şi Egiptul.
În jurul anului 1000 a apărut şi regatul izraelian, bazat pe două sau trei triburi principale, dintre care unul este cel a lui Iuda, iar celălalt, parţial, al lui Veniamin. Restul triburilor aproape au dispărut din istoria biblică. Nici regatul lui Saul-David şi Solomon nu au durat mult (1030-931). Aşezat la răscrucea unor mari imperii, când de partea Egiptului, când a asiro-babilonienilor, măcinat de probleme economice, politice şi religioase intense şi de războaiele avute cu micile regate semite vecine, Israelul s-a scindat între Nord şi Sud, adică între statul Israel, samaritean şi statul Iuda, iudeu, cu capitala la Ierusalim şi, după trei secole de lupte între sudişti şi nordişti, a căzut sub ocupaţiile persană, greacă şi romană. Istoria biblică a iudeilor poate fi regăsită în Iudita 5. Olofern, generalul lui Nabucodonosor, pustia Betulia. Ahior, căpetenia amoniţilor povesteşte istoria evreilor lui Olofern: Atunci Ahior, căpetenia fiilor lui Amon, luă cuvântul şi zise: «Să asculte stăpânul meu cuvântul din gura robului său, căci vreau să-ţi spun adevărul despre norodul acesta, care sălăşluieşte în munte alături de tine, şi să nu iasă minciună din gura robului tău! Oamenii aceştia sunt urmaşii caldeilor. Şi înainte vreme locuiră în Mesopotamia. Şi fiindcă ei nu voiră să se închine dumnezeilor părinţilor lor, care locuiau în ţara caldeilor, se lepădară de legea părinţilor lor şi se închinară Dumnezeului Cerului, Dumnezeului pe care l-au cunoscut. Şi din această pricină părinţii lor i-au gonit din faţa dumnezeilor pe care îi părăsiseră şi atunci ei fugiră în Mesopotamia, unde locuiră vreme îndelungată. Apoi Dumnezeul lor le porunci să lase sălaşurile lor şi să plece în ţara Canaanului. Şi ei se aşezară într-însul şi se îmbogăţiră cu aur, argint şi cu turme nenumărate.
Pe urmă se pogorâră în Egipt, din pricină că o foamete bântuia în ţara Canaanului şi sălăşluiră acolo, atât cât găsiră hrană şi ajunseră popor numeros: neamul lor era nenumărat. Atunci se sculă împăratul Egiptului şi cu şiretenie îi obijdui pe ei, şi-i asupri cu făcutul de cărămidă şi-l puse în rândul robilor.
Dar ei strigară către Dumnezeul lor, care bătu ţara Egiptului cu plăgi fără leac, din care pricină egiptenii îi goniră în faţa lor.
Apoi Dumnezeu secă Marea Roşie înaintea lor. Şi-i călăuzi pe drumul către Sinai şi spre Cadeş Barnea şi ei izgoniră pe toate noroadele care locuiau în pustie. Şi locuiră în ţara amoriţilor şi, prin puterea lor, nimiciră pe toţi locuitorii Heşborului, apoi, după ce trecură Iordanul, puseră stăpânire pe tot ţinutul muntos. Pe urmă goniră din faţa lor pe canaaniţi şi pe pereziţi, pe iebusiţi şi pe locuitorii Sichenului, precum şi pe toţi gherghesiţii şi locuiră acolo vreme îndelungată. Şi atât cât nu păcătuiră în faţa Dumnezeului lor, avură parte de fericire, fiindcă este cu ei un Dumnezeu care urăşte dreptatea. Dar când se răzleţiră de calea pe care le-o rânduise, ei fură nimiciţi jalnic de multe războaie, fură duşi robi în ţară străină şi templul Dumnezeului lor fu nimicit, iar vrăjmaşii cuprinseră oraşele lor…». Povestea nu-i impresionează pe ostaşii lui Olofern.
De ce au dispărut toate celelalte popoare din ceea ce s-a numit „Semiluna Roditoare” – regiunea dintre Egipt, Siria şi Mesopotamia? Toate aveau în comun legenda potopului, limbi înrudite (hamite sau semite) şi zei (chiar dacă aceştia purtau alt nume, ritualurile erau asemănătoare sau similare) aveau, până la urmă, civilizaţie şi cultură comune. Toate au trecut prin epocile bronzului şi a fierului, prin stadiul nomad (cu organizare patriarhală), prin cel sedentar (gentilic-feudal), apoi prin cel civilizat, urban şi toate şi-au construit, în paralel cu bunăstarea, mijloacele de autodistrugere (aşa cum spunea Ibn Khaldun, mare filosof tunisian din secolul al XIV-lea, în celebra sa lucrare Muqaddima. Discurs asupra istoriei universale).
Istoria acestei „Semiluni roditoare” a fost marcată de o succesiune de războaie, ceea ce a dus la degradarea economică, religioasă şi etnică.
Popoarele biblice nu mai există, în afară de evrei. Statele însă sunt doar cu numele altele pentru că aceleaşi conflicte între locuitorii Anatoliei, Podişului Iranului, deşertului arabo-sirian şi spaţiului dintre Tigru şi Eufrat (Irakul de astăzi) macină pe urmaşii celor care păreau că au dispărut definitiv.
Dicţionarul popoarelor biblice îşi propune o informare sumară asupra acestor popoare, care poate că ar fi dispărut complet din conştiinţa şi istoria universală, dacă n-ar fi fost menţionate în Biblie. Gravitând în jurul israeliţilor, cele şaizeci şi şapte de popoare şi populaţii care au jucat un rol mai mare sau mai mic în civilizaţia Orientului Antic, au devenit interesante pentru o nouă „istorie universală” (în care să intre şi „popoarele pierdute”), dar şi pentru credibilizarea ştiinţifică a Bibliei, în paralel cu o relativizare a adevărurilor istorice deja spuse.

Lasă un răspuns