«

»

,,O arșiță de trandafiri”- ,,Une fournaise de roses”: poezie de dragoste


Nichita Stănescu – De dragoste

Ea sta plictisita si foarte frumoasa
parul ei negru este suparat
mâna ei luminoasa
demult m-a uitat, –
demult s-a uitat si pe sine
cum atirna pe ceafa scaunului.
Eu mă inec în lumine
si scrisnesc în crugul anului.
Ii arat dintii din gura,
dar ea stie ca eu nu rid,
dulcea luminii faptura
mie, pe mine mă infatiseaza pe când
ea sta plictisita si foarte frumoasa
si eu numai pentru ea traiesc
în lumea fioroasa
de sub ceresc.


Nicolae Labis – Am iubit…

Am iubit de când mă ştiu
Cerul verii, străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea înălţimilor,
Semeţia pinilor
Plini de scama norilor.

Am iubit iubirea pură,
Floare roşie pe gură
Şi în inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Şi-n piept voci necontenite.

M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile ţes:
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei…

Toată-această măreţie
Ne-a fost dată din vecie…


Mihaela Balaban – Ce faci, dragoste pe vânt

Ce faci, dragoste pe vânt
Când stelele nu mai sunt
Şi se stinge orice vânt?

Ce faci dragoste sub nori
Dacă norii-s trecători
Şi se schimbă zori de zori?

Ce faci dragoste pe vânt
Când nu poţi să ştii că plâng
Şi la stele nu ajung?

O, dragoste, tu nu ştii
Ce mult m-ai putea iubi!
Dac-ai şti,dac-ai şti…!

Peste viaţă mă voi pierde
Tot căzând mereu
Unde este poezia
Sufletului meu

Cine ştie…?

Te iubesc cu disperare,
Te iubesc ca la-nceput,
Cine ştie unde oare,
Unde oare te-ai pierdut?

Vine toamna,vara pleacă-n
Pânza stranie de ploi
Şi pe-o frunză de mesteacăn
Îţi mai scriu ceva de noi.

Ştiu că m-ai uitat iubire,
Nu încerc să te mai chem,
Toate, toate-s amintire,
Dau trecutul pe-un blestem.

Cum se aprinde o lumânare
Doar din când in când, tăcut,
Să acorzi un gând de pace
Dorului ce l-am avut.

Multe, multe ţi-aş mai scrie
Însă frunza de copac
Sub stilou mi se sfâşie
Şi de-aceea plâng şi tac.

Se aşterne-n jur tăcere
Toamna cade-ncet pe noi
Doar pădurea îşi mai cere-
-ndrăgostiţii înapoi.

Frunze de gutui
trist vor cădea
iubire rămâi-
în inima mea.


Silvia Măndăşescu – Ursitoarele

Când m-am născut,
o ursitoare
mi-a hărăzit:
„De harul poeziei să ai parte!”

Desăvârşirea este atât de departe …
De-atunci trupul meu se târăşte din urmă
prăbuşindu-se în fiecare noapte
la porţile sufletului

îndeplinirea unui vis
e-un drum deschis spre Paradis.


Brânduşa Irimescu – Fecioarele din lună

Fecioarele din lună
mătură cu pletele lor
pămâtul
până la picioarele noastre.
Buzele tale timide desenează sonate
în jurul chipului meu tăcut.
Se urcă în noi ecouri de harpă
de moarte vagă
şi sfâşiitor de albastră.
Acum,
tremurând înalt
fără atingeri
când ochii mei
încă nu te-au născut vom muri poate împreună
Singuri?

Pentru dragostea mea

Pentru dragostea mea
mi-ar fi trebuit o melodie
lungă
de moarte înceată.
În jur pământul era ucigător de frumos.
Oamenii mergeau
neclintiţi
mai departe
şi oriunde,
zădarnic sublimi
ca albastrul fantastic
al ochilor mării…

 

Emilia Ţuţuianu – Visul dragostei

Mă fură parfumul florilor de tei
Şi-l simt cum m-alintă în somn
În vis îmi apar statui măreţe cu zei,
Şi Feţi Frumoşi şi-nfricoşaţii zmei

Şi totul în jur e feeric…
Iar noi umblând printre ei,
Simţim ridicându-se din scoarţa bătrână
În valuri de aburi, mirosul de tei.

Pe aripi de vânt ajunge la mine
Chemarea ta sfântă şi plină de dor
Şi-n văl de mireasă mă-ndrept către tine,
Plutesc prin pădure…păsări ne cântă în cor
Imnul iubirii eterne…
Dar visul se stinge. Din nou mă trezesc,
Pun mâna pe buzele-mi aprinse,
Te caut peste tot…şi nu te găsesc!

Salcia

Pletoasă, gânditoare , cu pleoapele închise
Şi vântul dezmierdându-i faldurile grele,
Pe malul solitar al unui râu rămase,
O salcie pletoasă, sub cerul plin de stele.

Era sublim sub lună, când briza ne cuprinse,
Cu braţele ei grele de frunze şi-nfloriri…
Ne-nfioră tainic de amintiri apuse,
Şi-n oglinda apei se-apleacă murmurând:
Tu la izvor, Eu la vărsare
ne legănăm cu vise şi iubiri,
.. cuprinşi de neuitare!

 

Vasile Conta – Dedicaţie

Vezi, dragă brunetă, cum se rătăceşte
Printre pietricele unda din pârău?
Auzi tu, ce gingaş, şi-ncet îţi vorbeşte:
Că nimic nu-i dulce ca numele tău?

Auzi tu, zefirii, cum se joc prin frunze,
Cu mister şoptindu-ţi cât eşti de frumoasă?
Auzi, pentru tine, suspinuri confuze
Prin valea adâncă, prin pădurea deasă?
Când natura-ntreagă îţi zice cu dor…
Nu-mi permite şi mie să spun că te-ador?

Ştefan Avadanei – Bună seara, amor

Te găsesc acum în amurg,
După drumul de-o viaţă de lung,
Nu să-ţi spun de-a fost greu sau uşor,
Dar m-a ajuns al tău dor
Bună seara, amor!

Mi-amintesc că în zori tu erai
Ca o floare-n castanii de mai.
Nicicând vraja lor n-am uitat
In anii ce apoi au plecat.

Dimineţi au plecat rând pe rând
Urmate de amiezi însorite,
Au urmat şi toamnele-n seară
Cu frunze din pomi viscolite.

Mă bucur acum pe-nserat
De flori de pe-al vieţii răzor.
Să trăim mereu vraja lor
Că e tot ce frumos ni s-a dat

Mi-e drag să-ţi spun ca să ştii
Că am avut peste zi bucurii
Acum florile toamnei târzii
Să-ţi dea din aromele lor,
Buna seara, amor!


Mariana Gurza – Omul

Pe omul acesta de lângă mine,
l-am văzut de multe ori vorbind cu soarele,
cu luna, cu pământul…
Omul acesta a îndrăznit
să răpească stelele cerului
şi nimeni nu l-a oprit.
Şi-a spălat apoi mâinile
în toate râurile,
lăsând să-i scape printre degete
aur curgător.
L-am privit în tăcere…
Mă întrebam dacă are un nume.
Ciudat…
Omul acesta de lângă mine…

Iubitule, voi fi umbra ta

Eu încă mai sper
să am o plecare provizorie,
să mă pot întoarce,
şi să fiu tânăra femeie din vis.
Să-mi spun: vezi, n-ai murit,
n-ai vrut să mă laşi
singur cu umbra mea.
Cu toate că moartea
e doar un drum
pe care-l parcurgem.
De aceea,
eu n-am să mor niciodată
cu adevărat.
Totul e un simulacru
de moarte.
E doar un travesti.


Ben Todică – Micuţul meu cântec, al dimineţii

Vino!
Nu ştiu de ce
Şi ce calităţi din tine
Mă ascund şi mă dezvăluie
Numai ceva în mine
Îţi înţelege mireasma
Când te privesc…

Lângă pian
Vocea ochilor tăi
Seduce roşul trandafirilor
Nimeni nici măcar ploaia
Nu are mânuţe atât de mici
Când mă atingi…

Cât de mare este lovitura fulgerului
Care cade peste mine
Agonia pe care pieptul
N-o poate ţine
Respiraţia pe care buzele o simt
Când o ai…

Micuţul meu cântec, al dimineţii
Din Shanghai…, hai!


Constantin Bârjoveanu – Trec toate şi amorul trece

Cu ochii aţintiţi în depărtare
Şi tremurând puţin în gerul sec,
Voiam să văd că vii. Ce greu mai trec
Minutele acestea de-aşteptare!

„Mai stau un ceas, mi-am zis, şi de nu vine,
M-am hotărât: mai stau încă un ceas.”
Poate şi azi sub tei aş fi rămas,
De nu catadicseai sa vii, în fine.

Sub un sărut fierbinte ca şi lava
Care-a căzut cândva peste Pompei,
Am împietrit îmbrăţişaţi sub tei,
In colţu-ntunecat din Smirodava.

Acum căsuţa ta e demolată,
Că-n locul ei se face un butic.
Teiu-i uscat şi n-a rămas nimic
Din ce-am avut în inimă odată.


Florentina Niţă – La fereastra visului tău

La fereastra visului tău perdeaua e trasă –
Spun vecinii că azi nici nu ai fi acasă.

Dar dacă n-ai plecat şi peste noapte
Raza lunii prin vitralii va preface în şoapte

Tăcerea ta, prizonieră gândului cuminte,
Aşteptarea mea devenită dorinţă să intre?

Autoportret

Îmbrac cămaşa zilei pe goliciunea vieţii,
Cu iederă-mpletită mijlocul mi-l încing,
Deasupra-mi pun mantaua de frunze a tristeţii
Cu care mă-nveleşte azi toamna hohotind.

Lumina ireală a lunii e ţesută
Pe vălul de dantelă sub care îmi ascund
La sărbători de taină cu tulburare mută
Privirea rătăcită pe lucitor veştmânt.

În sipete de vreme cu primenit parfum
Din clipele urzeală a pulberii stelare
Croită pe măsură îmi ţin haina de mir
În care să mă ducă un timp fără răbdare.


Rodica Cernea – Duet

Tu mâna pe un ochi de-ai pus
nu e destul ca soarta s-o înfrunţi,
e blestemată fir-ar ea să fie
să te închidă în ochiul veşniciei.

Oricât de mult te-ai strădui apoi
n-ai cum să fii în număr doi,
a ta ursită e pe veci pierdută
iar gândurile singur le strămută,

de pe-o orbită, pe o alta,
de la un gând, la alte gânduri,
navigator printre contexte
sfârşind ca simplu muritor,
într-o poveste!

Eu nu-mi doresc deloc această stare,
vreau doar să fiu în viaţa de acum
dar şi-n cea viitoare
într-un duet,
un cuplu al iubirii ancestrale!


Maria Rugină – Ȋntregire

Căzută-n Nesfârşirea Ta,
Nu mai ştiu drumul să mă-ntorc.
Cu cât forţez o revenire,
Cu-atât rămân mai ferm pe loc.

Când scot busola de sub tâmplă,
Se naşte-n mine un protest,
Citind cadranul luminos
Pe care scrie numai EST.

Trag harta şi o desfăşor
Grăbit, pe-al inimii popas,
Dar continentele lipsesc,
Numai oceanul a rămas…

Ȋnchizând ochii, mă slobod
Şi, cu speranţă, ȋmi iau zborul,
Spre Coasta Plângerii din Tine,
Unde mă cheamă Tăietorul,

Spre a suda sfera-ntregită,
Proiecţia iniţială,
FORMA PERECHİİ NEPERECHE,
Datul ȋnscris pe verticală.

Acesta este sensul bi
Al precreaţiei divine:
Deplina libertate-a formei
De a se ȋntregi pe sine,

Căutând până găseşte,
Folosind ce s-a aflat,
Bătând doar la porţi ȋnalte
Şi cerând ce i s-a luat.

Cei care nu-şi găsesc la timp
Ȋn largul vieţii jumătatea
Rămân doar ȋngeri păzitori,
Plângându-şi trişti singurătatea.

Cel ce s-a cuplat greşit
Are şansa nesperată
De-a reveni pe Pământ,
Ca să mai ȋncerce-o dată!?


Veronica Balaj – La jumătatea distanţei

dintre
răsărit şi apus
un arbore
lunatic
îngăima
cu verde sevă
şi lumină
un cântec
de însingurare
o mână cerească
presăra
aşteptare peste sine
şi vremuri
până ce…orizontul deveni
o rană cât
chemarea cerului.

Frunze, frică, anotimpuri

Frunze, frică, anotimpuri
întrebări
la care, nu mai pot
să le adaug
vreun răspuns
oare tu” oare da?
plus ceva” o plus
nedefinitul
să fii
îţi este greu
să fii
copacul meu interior?
şi mereu
pomul cu dor?
Mă jenez
să-ţi spun
că-i prea repede
verde : galben : ruginiu
şi încă
nu mi-am terminat
de numărat
lacrimile.


Petruş Andrei – Mai sunt femei cu suflete frumoase

Mai sunt femei cu suflete frumoase
Şi-n lume câte-o oază de iubire,
Adesea, e de-ajuns doar o privire
Ca fulgerul în nopţi întunecoase.

În clipa-aceea de dumnezeire
Le uiţi de tot pe cele mincinoase
Ori pe acele care trag foloase
Şi-s mercantile, cu deosebire.

Dar doamna care-acum îmi umple gândul
Şi-l înfrumuseţează-nseninându-l
Ea, cu un prinţ, mereu deschide balul.

Femeia care poate să inspire
E mai presus decât orice simţire
Şi-n cinstea ei se-nalţă Taj Mahal-ul.

Imn femeii
Femeia e alcătuită
Din acceptări și interdicții
Și de aceea-i definită
C-ar fi …un ghem de contradicții.

E drept că are zile-n care
Mereu îi fulgeră și-i tună,
Zvâcnind ca vulturul din mare
Sau trăsnetul din vreme bună.

Eu însă n-am să fac predicții
Și n-am să pun nici etichete
Dar pot emite supoziții
Privind la dânsa pe-ndelete:

Nu e din humă sau argilă
Ci-i mult mai dură ca granitul,
Dar ca zambila de fragilă
Și mai profundă decât mitul.

E bucurie veșnic vie
În casă sau în societate
Și, dintre nopți de poezie,
E printre cele mai bogate.

E o comoară de iubire
Sub promontoriu de blândețe,
Prilej de zilnică uimire
Și, tot pe-atâta, de tandrețe.

N-am înțeles-o niciodată,
Dar o admir pentru răbdare,
De-i supărată, ei îndată
Îi trece orice supărare.

Și rabdă toate, cu răbdatul
Învinge-n orice bătălie
Chiar șerpii ce-otrăvesc bărbatul
Când o ia razna pe câmpie.

E floarea însă e și spinul
Și cearta dar și împăcarea,
E zâmbetul dar și suspinul,
Ocara dar și sărutarea.

E fagurele-ntreg și mierea
Și penitența și păcatul,
E încântare și plăcerea
Și dulcea șoaptă și oftatul.

Ucide numai c-o privire,
Învie dacă-i prinzi mijlocul
Și, cu o dulce-mpotrivire,
Ea mi se joacă-atunci cu focul.

De parcă-ar fi făcută-anume,
Ea pune-n zâmbete dulceață
Că nu găsești în larga lume
Atâta dragoste de viață.

Într-o tristețe, de nu-i mută,
În bucurie-i cumpătată,
De-i câteodată prefăcută,
Ca mamă, ea e devotată.

N-am pus femeia-n zid de vie
Ci-n inimă, ca-ntr-o firidă,
Și, pentru-o-ntreagă veșnicie,
Ea-i lume și cariatidă.


Boris David – O nouă valenţă

Trecut-au ani
Şi nu puţini
Mi-ai dat un semn
Ca altădat’
Şi-am alergat
Şi ne iubim.

Trecut-au ani
Şi am uitat
Că ne iubim
Ca altădat’
Dar alergând
Mi-am amintit.

Ştiu că n-a fost
Ca altădat’
Şi e firesc
Îmbătrânim
Dar noi valenţe
Am aflat.

Părem maturi
Dar nu şi-n fapt
Iubirea, nu!
Nu s-a schimbat!
Doar jocul nu-i
Ca altădat’.

E mai profund
Mai rafinat
Trecut-au ani
Şi am aflat
Că ne-am dorit
Cu-adevărat.

Ai venit…

Ai venit iar lângă mine
Eşti din nou în preajma mea
Eu, stăteam cu ceaşca asta
Ia şi soarbe o cafea!

Gura ta s-o pui pe urma
Ce-a lăsat-o gura mea
Soarbe-ncet trecutul nostru
De pe ceaşca de cafea.

Eu ţi-oi urmări privirea
Ca să ştiu de-ai regăsit
Gustul buzelor ce-n noapte
Sărutau la nesfârşit.

Dacă da, atunci privirea-mi
Te va mângâia ca ieri
Te vei aciua la pieptu-mi
Primind tot, fără să ceri.

Dacă nu, voi spune-o glumă
Voi vorbi de ce n-a fost
Va fi semnul resemnării
A ceva fără de rost…


Puiu Costea – Tu nu afişezi tristeţi

Inventate
Nici zâmbete de duminică
Nu ofileşti peisaje
Cu spaimele nopţii
Scrisorile tale neexpediate
Găsesc uşa mea hipnotizată
De întrebări
În arhiva ţipătului
Doar o ramură de lumini
Tăcere albă
Prin colţul oglinzii.


Constantin Enianu – Simţire

frumuseţea ta fără să o ştii
ornează un fragment de linte
îţi pune diademă muguri vii
care-nfloresc ca să te simtă
şi te menţin în plăceri adânci
deşi nu vezi în rol plăcerea
ca floarea singură pe stânci
din friguri îţi aduni averea
eşti linişte şi bine peste tot
ce ai ca bun de dat în viaţă
lumina la întuneric antidot
când e speranţa în prefaţă
eu lângă tine simt sub soare
eternul înlocuit de-o floare


Lucian Pal – Veche

Vântul ca o frunză de ancoră,
ca un peşte de aur captiv între alge,
între spaţii şi cer strecurându-şi făptura,
creând timpul cu privirea, lăsând
paşii săi altora; nu cuvântul, doar urma
bătând în fereastră te cheamă,
vom trece prin fum, va rămâne aici,
numai ochiul din cer retezat va ascunde
în sufletul său drumul către apus,
cum pruncul vibrând în sânul mamei
noi spaţii visează, noi lumi, alte eri.
Aşa, ca un trup de cristal răstignit,
coborând în mormânt vom vedea numai mare,
dorind, tremurând, implorând să nu fim
decât apa ce trece prin oase de peşti
şi prin alge croindu-şi cărări
de mărgean.


Stefan Dumitrescu – Iubito, dragostea este ca pământul

Iubito,
dragostea este ca Pământul
este atât de mare
încât ca să o vezi ar trebui să te îndepărtezi de ea
să te înalţi deasupra ta şi
deasupra ei
să ajungi pe Lună
Şi atunci o vei putea vedea învăluită într-o aură
galben verzuie
nespus de dulce
ca un suflet imens

Dar nu vei putea niciodată să te înalţi
deasupra ta şi deasupra ei
să ieşi din sfera ei
de gravitaţie

Dacă te culci pe pământ
Şi-ţi desfaci larg braţele
ca şi cum ai lua pământul în braţe
atunci eşti răstignit pe ea ca şi cum
ai fi Iisus Christos care s-a întors şi şi-a luat crucea în braţe

Mergând în iad cântând în gura mare
cu crucea în braţe.

Dacă te culci pe faţa ei
cum te-ai culca pe
pământ
şi-ţi desfaci larg braţele
cu privirea pierdută în înaltul cerului
Iisus se mai răstigneşte încă o dată prin tine

Atunci îl vezi pe Dumnezeu
Cum te priveşte blând cu o melancolie nesfârşită
aşa cum este răstignit pe cer
şi cum vine

Fiind atât de aproape de ea
lipit de ea tot timpul
neputând s-o cuprinzi cu privirea
nu vei cunoaşte dragostea niciodată

Numai gravitaţie ei
ne pătrunde dulce
ca nişte raze aurii
Ţipătoare

Ea ne hrăneşte
făcând seminţele să încolţească
si spicele de grâu şi tulpinile porumbilor să pornească înalte înspre Dumnezeu
ne dăruieşte apa fragedă
rece şi înmiresmată
mirosind a fragi
a izvoarelor
care sunt mâinile ei întinse către noi să ne mângâie

Ea ne dăruieşte dimineţile
dulci şi fragede ca roua
cântecul ciocârliilor şi marea aurie de cântece a greierilor
care sunt fraţii noştri născuţi din ea şi hrăniţi de ea

Noi suntem ca ea
căci din ea ne-am născut
şi în ea ne vom întoarce
la început

Ea se întinde înlăuntrul nostru la nesfârşit
Şi dinăuntru nostru se înalţă
în afara noastră la nesfârşit

Noi nu putem să fim în afara ei
Şi nici gândi şi iubi în afara ei,
plini de ea fiind până în adâncul nostru.

Aşa cum Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul
Ea a fost făcută de Dumnezeu
înainte de a face pământul şi cerurile
căci ce este Dumnezeu
decât Dragoste

Şi dacă ea este Dumnezeu
atunci ea a făcut cerurile şi pământul

De aceea noi suntem fraţi cu
pământul
pe care-l sărutăm toată viaţa cu tălpile noastre
când mergem desculţi
iar cerul ne mângâie tot timpul cu aerul lui luminos
şi înmiresmat
mirosind a cântece de privighetori
beat

Ne naştem din ea
Ne hrănim din ea
Trăim în ea
Apoi când obosim
Coborâm şi ne
odihnim în ea


Cecilia Bănică Pal – Alint

Ciocolată,
trup de fată
cu gust dulce-amărui,
cu mireasmă de gutui.
Te visez în nopţi stinghere
ce-au fantome prin unghere;
când te strig – însă – dispari,
te ascunzi -nu mai apari –
chiar dacă mă vezi plângând
chiar dacă m-auzi râzând.

Ciocolată,
buze moi
cu gust verde de trifoi.
Te aştept la mine acasă
cu vin aromat pe masă,
Vreau să-ţi dau doar un sărut
să-mi ţii noaptea de urât
iar dacă vom adormi
dimineţi ne vor trezi
ne vor saluta din prag
şi-mi vor spune că-ţi sunt drag.
Ciocolată,
cu sâni tari
ca şi trunchiul de arţar,
porţi coroană aurită
de primăvară-mpletită.
-vino, în vis la noapte iar,
– du-mă-n palat de cleştar,
– toarnă-mă într-un pahar
schimbă-mă, ca în poveşti,
în suc roşu de cireş
şi bea al iubirii har.
Ciocolată,
Ciocolată,
chipul tău iubit de fată,
nu-l voi uita niciodată…
Îţi alint ochii tăi dulci
umbriţi de gene prelungi,
sorb noaptea din părul tău
aşteptându-te mereu.
Ciocolată,
eşti o zână
ce citeşti noaptea în lună
Tu vezi stelele dormind…
şi carul mare plutind.
Le şopteşti încetişor
că îţi e de mine dor…
Eu le-aud
şi cânt îndată:
Ciocolată
trup de fată,
cu gust dulce-amărui
cu mireasmă de gutui,
eu te-aştept la mine acasă
cu vin aromat pe masă…


Lucian Avramescu – Tot ce contează

femeia este singurul lucru care conteaza
si afirm asta stiind ca destui
vor stramba din nas…
pielea ei stie toate limbile fericirii universale,
lipit de ea, ca de tarana,
inteleg constelatiile, raiul si iadul,
bucuria si nefericirea;
mersul pe jos prin mine insumi
imi face din ce in ce mai bine
pentru a nu mai vorbi
de arhitectura sinelui sau
care face sa paleasca marile catedrale ale lumii-
San Piedro, Domul din Milano…

femeia este singurul lucru care conteaza
cu trupul ei in brate
poti traversa un ocean
chiar daca nu stii sa inoti
decat in apele ochilor ei
fara femeie
limuzina noastra este o caruta hodorogita
contul la banca scade chiar daca este in crestere
prietenii sunt
plini de pojarul tradarii,
in vinul scump misca mormolocii
o ai
iti canta privighetoarea in cosul pieptului
te imbraci in haine de puscarie fericit
cum ai pleca la nunta,
faci monetarul stelelor pe cer
ca un nabab universal
chiar daca-ti fluiera vantul prin gaicile sociale:
te calca trenul
si o soapta daca ti-a ramas intreaga
parcurgi literele numelui ei
gata sa urzesti planuri de viitor
cand de aproape te pandeste o morga de lux
femeia, domnilor, este singurul lucru
care nu poate fi inlocuit decat de sinele sau
pielea ei stie toate graiurile
fericiri universale,
cecul iluziilor
este valuta ei
prin care noi invingem crizele mondiale
iata de ce cred ca
stiinta ei
de-a ne face fericiti sau nefericiti
ii da dreptul la titlul de
doctor honoris cauza
al complicatei noastre algebre sufletesti
femeia domnilor- pentru a nu va plictisi-
femeia cu pielea ei
care ne invata alfabetul orbilor,
cu mereu intoarsele cesti ale sanilor
in care noi nu ghicim niciodata, nimic,
femeia
cu toata argintaria surasului sau
cu goliciunea ei care umple universul
este singurul lucru care conteaza
domnilor „

Angelina Nădejde – Purtătoare de viaţă

Femeie frumoasă, dai lumii-lumină,
Din pântec ce creşte iubirea în rod,
Ai pus nemurirea plămadă în tină
Şi fire de viaţă făcutu-le-ai nod.
Acum eşti potir, ţi-e trupul-ofranda,
Scânteia divină aprinsă-n zidire,
Bărbatul în mir îmbracă triada
Şi-ntreaga fiinţă-i dumnezeire.
Ai luat de la stâncă tăria să rabzi
Când taie în tine durerea ca lama,
Dar ce bucurie în suflet, ce arzi,
Când puiul de om îşi caută mama!
Eşti totul în toate, aceasta-i menirea
Sădeşti bucurie aici pe pământ,
Prin jertfa adusă, primeşti mântuirea,
Mărită femeie, eşti lutul cel sfânt…


Iulia Hasdeu – 
Femeia  

O inimă de Eva, enigma-n veci profundă!
Din foc divin şi amestec din tina cea imunda;
Protee fără nume, ce logica dezminti
Deşartă sau prea rece, sau clocot de dorinti!
Sub vraja frumusetii, ori dulcea ta zimbire,
Ascunzi tu suferinta, rusine, sau iubire?
In clara ta privire, de visuri incintata,
Pot eu citi, femeie, de vei fi plins vreodata?
Ah, ce perversi ai ochii, surisul nu-i timid
Sub fardul ce sclipeste s-ascunde mai nimic,
Sub finele dantele ascunzi, far-de mustrare,
Defectele, si-n taina, porniri spre desfrinare!
La tine totul este spoiala sau mascat:
T;inuta, vorba, fata si glasul afectat
Caci tot ce nu-i minciuna tu-nfrunti cu viu raspar:
Minciuna pentru tine e unic adevar!
Fatada-i tot la tine si prefacatorie
Si chiar a ta stiinta e doar cochetarie.
Spre a trona mai bine, voind sa ne uimeasca,
Si-ndeosebi sa placa!
E vanitatea-ti draga!
Sa placi… pentru aceasta ti-ai da viata-ntreaga,
Ţi-ai da averea, pruncii si cinstea, de se cere,
Si totul pentru-o biata [si] ridicola placere!
Cochetaria-ti este virtutea cea suava.
Ea in femei se naste: in tine, doamna grava,
In tine tarancuta, cu fata-mbujorata,
In tine, curtezana, mereu nerusinata.
Femei! – e viata voastra si singura mindrie;
Voi sufletul va-nchideti intr-o bijuterie!

Ioan Burcin – strofe de dragoste

Ieri nu-ncetam sa te iubesc,
Azi, peste tot ma oblojesc.
La fel si tu azi faci doar ceai
O, cat de multe ieri faceai…

S-a cantat frumosul,
S-a cantat iubirea ,
Si inca s-or canta
S-or canta mereu,
Cat va trai omul,
Cat va fi iubire,
La fel tu si eu…

Din visul meu sa nu te-ndoi,
Ca imi lipsesti vreodata,
La fel in visu-ti eu voi fi.
Mereu, mereu s-o povesti
Despre-o dragoste curata…

Drumul n-are hopuri,nici suisuri n-are
De cand il parcurgem intr-o sarutare.
Un secret ramane, scumpo, sa aflam:
Cum sa facem drumul sa nu-l terminam.

Cand vii tu rasar in cale
Flori cum n-au mai rasarit.
Mii de ochi venirii tale
Spun clipind: bine-ai venit!
Mult as vrea sa vii odata
Si sa nu mai pleci ca azi.
Sa ramai la mine toata,
Nu ca luna printre brazi…

Din necaz te ia iubirea,
Dar te baga-n alt necaz.
M-am lasat prins totdeauna
Si lasa-ma-voi si azi.
Dulce e necazul cand
Cu iubita-n el m-afund…

Iubito, un urcior
Ai facut din mine!
L-ai umplut usor
Cu nectar din tine…
Dulce e licoarea
Din urcior, din tine!
Dulce esti tu, marea,
Marea mea iubire…

Te indeamna dorul,
Dar tu il infrani.
Pacat de fiorul
Coptilor tai sani!
Pacat de gurita,
Ochisori din cer…
Atatea flori rare
Neiubite pier…

Langa tine timpul
Rasfatat se stie.
Fara ingradire
Zboara in nestire…
Nu da socoteala
Nici mie, nici tie.
Cand imi lipsesti insa
Si ma-mboldeste
Dorul fara mila,
Timpu-i o camila
Incapatanata
Ce nu se grabeste…

La poarta mea stau doua flori,
Au fost udate de amor.
E o lumina-n jurul lor
Si-un grup de ingeri vestitori…

Nu pun nici un semn
Cositelor tale,
Vreau sa le sarut
Iar, de la-nceput,
Din crestet la vale…

Doar in iubire-i Dumnezeu,
La fel dulceata vietii.
O preaslavesc poetii,
De cand ma stiu, si eu…

E plina de daruri femeia mama,
De daruri divine, de daruri terestre,
Daruri din dragoste si asa mai departe.
E plina de daruri femeia, iubita…

Dusi ca turma in nestire,
De un cap infierbantat,
Multi din noi au rezistat
Pur si simplu prin iubire…
Iubirea-i darul cel mai sfant,
Prin ea scapam de geruri,
Prin ea suim la ceruri
Si-aducem raiul pe pamant.

De sfanta luna mangaiati
Si de miresme imbatati,
Pe caldele din parc alei
Crezutu-ne-am o seara, zei.
„O, scumpa mea, ti-am spus,imi e
Atat de foame, da-mi orice!”
” Mananca tot ce vrei, mi-ai spus,
Nici eu, sa stii, satula nu-s…”

Pe vatra cea straveche foc
Aprindem, sa topeasca
Ghetarii si sa faca loc
La ghiocei si busuioc.
Amnar eu sunt, tu iasca.


Mateiu Ion Caragiale – Domniţa

Verzi-tulburi ochii-i galeş revarsă pe sub gene
Ispita pătimaşă şi doru-nveninat.
E-naltă, cu păr galben, cu mersul legănat,
În grelele-i veşminte păşind măreţ şi-alene.

Mişcările-i sunt line, molatece, viclene,
Şi dulcele-i grai curge duios şi răsfăţat.
Dar, cine-i cată-n faţă se pierde săgetat
De negrul arc ce-mbină trufaşele-i sprincene.

Muiată-n nestimate şi-n horbote de fir,
În mâna-i – spelbă floare de ceară străvezie –
Ea poartă pe subţirea năframă nărămzie

Ca un potir de sânge un roşu trandafir –
Şi, tot ca el, rănită în plină tinereţe,
Tânjeşte, se-nfioară şi moare de tristeţe.



Adrian Păunescu – Cântec femeiesc

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte „ele” ce slujesc pe „ei”.

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi…