«

»

Emilia Ţuţuianu: PS Ioachim Băcăuanul – ziditor de suflete, ctitor voievodal al ţinutului moldav

,,Precum începutul unui drum nu este încă un drum, nici cel al unei case nu este o casă, la fel începutul timpului nu este un timp, nu este din acesta nici cea mai mică parte”. (Sf. Ioan Gura de Aur)

Pentru învăţătura ortodoxă, pentru PS Ioachim Băcăuanul, timpul este perceput ca fiind nu numai începutul creaţiei, ci, totodată şi începutul timpului.
Trăitor, iubitor de Hristos, născut pe plaiurile binecuvântate nemţene, PS Ioachim Băcăuanul, prin smerenie şi trudă porneşte din nou spre ,,noi, nesfârşite începuturi”. Este bine cunoscută viaţa şi activitatea Preasfinţiei Sale în urbea muşatină a Moldovei.
Dar ca şi viaţă duhovnicească, ,,idealul fiecărui creştin pe pământ este mântuirea sufletului, adică dobândirea vieţii veşnice. Până la întruparea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mântui, caci raiul era închis şi nu era revărsat peste lume harul Duhului Sfânt. De aceea toţi drepţii Vechiului Testament așteptau izbăvirea sufletelor lor prin moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu”. (Pr. Cleopa)
Iată că azi, dorim să mulţumim Creatorului, pentru darul făcut nouă, prin PS Episcopul Ioachim Băcăuanul, care pornește spre o nouă treaptă. Fiecare treaptă adaugă un plus de noutate şi desăvârşire. Anii îi numără Dumnezeu, nu noi cei care suntem preocupaţi de ,,timpul-trecere”. În acest context se exprima Sfântul Apostol Pavel când afirma că în eonii nesfârşiţi ai vieţii viitoare: ,,vom trece din slavă în slavă” (II Cor. III, 18).
În Hristos, timpul îşi împlineşte vocaţia sa originară de ,,trecere”, de participare la eternitate. Hristos, ca Dumnezeu şi om, trăieşte deodată eternitatea şi timpul. Astfel timpul cunoaşte plinătatea pe care i-o comunică veşnicia, şi – în Hristos – el oferă credinciosului posibilitatea participării la viaţa veşnică. Însăşi îndumnezeirea firii umane a Mântuitorului s-a realizat în timp şi a cunoscut în condiţiile temporalităţii un progres (Luca II, 52) – fapt care relevă şi mai mult valoarea timpului.
Teologul Oscar Cullmann sesizează că în Sfânta Scriptură timpul este presărat cu momente favorabile alese de Dumnezeu în iconomia mântuirii lumii. Ceea ce săvârşea Hristos pentru mântuirea lumii, săvârşea la momente voite şi determinate de El, atunci când ,,sosea ceasul” (Matei XXVI, 45; Matei XIV, 35; Luca XXII, 14; Ioan VII, 30; XVII, 1) şi refuza să împlinească ceva până ce ,,nu i-a sosit ceasul” (Ioan II, 4).
Dacă în împlinirea planului de mântuire Hristos acţionează în acei kairoi stăpânind timpul, El atrage însă atenţia că, pentru credincioşi, fiecare clipă este un moment favorabil mântuirii, un kairos: ,,Vremea Mea n-a sosit, dar vremea voastră totdeauna este gata” (Ioan VII, 6).
Fiecare clipă care trece şi el n-a luat în ea decizia pentru realizarea sa în bine este o clipă sau un timp pierdut. Clipa se prezintă astfel ca semn al unei posibile mântuiri, dar şi ca semn al unei posibile căderi sau pierderi.
Ortodoxia priveşte cu încredere şi optimism, însă şi cu gravitate, fiecare clipă a vieţii prezente, preţuind-o ca pe o şansă divină a răscumpărării păcatului, ca timp al ridicării, ca şansă de rodire şi valorificare a darurilor primite de la Dumnezeu. În Ortodoxie, clipa nu este doar un pas spre moarte, ca în filozofia lui Heidegger, în care totul e încarcerat într-o imanentă sufocantă, fără deschidere către un mod de existenţă superior şi eliberator, ci, clipa oferă şi posibilitatea valorificării potenţelor umane creatoare, nealterate de păcat; ea poate releva capacitatea noastră de a dobândi – în condiţiile temporalităţii – valori eterne şi poate redescoperi vocaţia originară, ce transcende hiatus-ul morţii (I Cor. V, 26).
Clipa poate răscumpăra timpul pierdut când se restabileşte în ea comuniunea cu Dumnezeu, sau poate pierde un timp bun de o viaţă întreagă, când în ea se săvârşeşte, prin păcat, ruperea comuniunii cu Dumnezeu. De aceea, Sfânta Scriptură (I Cor. IV, 5) şi Sfinţii Părinţi îndeamnă: ,,Să nu fericeşti pe nimeni înainte de sfârşit, dar nici să nu te deznădăjduieşti de mântuirea nimănui” ( Sfântul Efrem Sirul)
Clipa ca şansă a mântuirii – în înţelesul unui început nou de viaţă – reliefează valoarea inefabilă a timpului şi dezvăluie faptul că el nu poate fi o dimensiune indiferentă.
Pentru Biserică, pentru PS Ioachim Băcăuanul, timpul vieţii prezente are un singur sens: el este timpul mântuirii: (,,iată acum vremea potrivita, iată acum ziua mântuirii” (II Cor. VI, 2). În Ortodoxie, fiecare an este ,,anul mântuirii”, fiecare zi, fiecare ceas, fiecare clipa oferă prilej pentru mântuire.
În strânsă şi vie legătură cu timpul stă rugăciunea. ,,Ziua trăită astfel se prezintă dintr-o dată ca o parcelă a istoriei sfinte a mântuirii în care omul a împlinit sarcina încredinţată lui de Dumnezeu. Ea primeşte un accent de veşnicie şi, ca un spic de grâu, poartă soarele in fiecare din boabele sale şi se apleacă sub greutatea propriei sale măsuri”.
Sfântul Ioan Gură de Aur a surprins minunat valoarea timpului ca posibilitate a reîntâlnirii cu Dumnezeu şi a dobândirii mântuirii. Deşi mântuirea este pentru toți un fapt al milostivirii lui Dumnezeu, pentru cei ce trăiesc în virtuți ea se prezintă sub forma unui rod, iar pentru păcătoşii pocăiţi în ceasul ultim ea este expresia exclusiva a darului oferit în timp: ,,de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea să nu se teamă de întârziere, că darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urma ca şi pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi; şi pe cel din urma îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie; acestuia plăteşte şi aceluia dăruieşte; şi faptele le primeşte şi cu gândul (intenţia n.n.) se împacă; şi lucrul prețuiește şi voinţa o laudă”. Sau cum zice rugăciunea Bisericii: ,,Care pe cei drepți iubește şi pe cei păcătoşi îi miluieşte”.
Marii trăitori ai vieţii creştine, un exemplu fiind şi PS Ioachim Băcăuanul, învaţă că ,,este cu neputinţă să se facă cineva dintr-o dată bărbat bun şi înţelept. Trebuie gând stăruitor, vieţuire, încercare, vreme, nevoinţă şi dor după lucrul bun”.
Tot cel chemat de Dumnezeu la fiinţă are – in viaţa prezentă – un rost şi un scop de împlinit, aşa cum este cazul PS Ioachim Băcăuanul ce are de împlinit o vocaţie; împlinirea acestei vocaţii este sinonimă în Evanghelie cu o ,,rodire” (Gal. VI, 9), iar judecata viitoare va fi o apreciere a roadelor pe care credinciosul le oferă acum lui Dumnezeu ca semn al bunei sale vieţuiri pe pământ. Fiecare om ce se naşte în lume este înzestrat cu anumite potente creatoare şi ca o sămânţă minunată, este semănat în ogorul temporalităţii pentru a-şi aduce rodul la ,,vreme potrivită”.
Ortodoxia acordă importanţă maximă faptelor săvârșite în timp şi nu ezită să vorbească de ,,eternitatea” lor, ca unele ce însoţesc sufletul nemuritor al subiectului care le-a săvârşit, împodobindu-l, pentru veşnicie, cu strălucirea ,,măririi celei negrăite” sau întunecându-i ,,frumuseţea cea dintâi”.
Fiecare cuvânt sau fapta săvârşită în timp îşi va purta ecoul şi rodul sau în veşnicie. Orice bine făptuit în timp constituie o treapta în creşterea spirituală a subiectului săvârşitor, o capacitate nouă de primire a harului dumnezeiesc. Fiecare faptă a vieţii prezente implică nu numai o răsplată, ci imprimă – ontologic – o calitate nouă persoanei. Astfel, acţiunea unei persoane se transformă, cu timpul, într-o calitate pe care aceasta o dobândeşte. În acest înțeles, în Ortodoxie, mântuirea nu înseamnă doar o declaraţie, ci presupune un început de sfinţenie în timpul vieţii prezente, ,,sfinţenie fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evr. XII, 14), deoarece asemănarea cu El e suport al dialogului de comuniune în viaţa veşnică.
De asemenea, trebuie subliniat că faptele săvârşite de credincios în viaţa pământească au urmări asupra contemporanilor şi asupra posterităţii spre bine sau spre rău. Astfel, se amplifică valoarea timpului vieţii prezente şi se intensifică totodată responsabilitatea pentru felul în care am folosit timpul.
Aşadar, ,,în timp noi împlinim destinul nostru, realizam plenitudinea personalităţii noastre (atât cât e posibil aici – n.n.)”, potrivit deciziilor pe care le luăm. Pierderea timpului, trecerea lui fără valorificare creatoare, indiferenta fata de dimensiunea sa de ridicare, de ascensiune axiologica, constituie o paguba aproape irecuperabila: „Dumnezeu ţi-a dat timpul vieţii – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – ca să-l petreci în slujirea Lui, şi când pierzi timpul vieţii în modul cel mai nevrednic întrebi unde este răul? Nu știți că nimic nu trebuie să fie economisit ca timpul?! Aurul pe care l-ai pierdut poți să-l dobândeşti din nou, dar timpul cu greu poţi să-l repari”.
De aceea unii Părinţi ai Ortodoxiei au şi numit timpul vieţii prezente ca fiind prin excelenţă ziua a şasea sau a pregătirii. Pentru cei ce se afla într-o continuă pregătire, viaţa pământească este ca o singură zi egală cu ea însăşi, după exprimarea Sfântului Grigore Teologul. Pentru aceea Apostolul îndeamnă: ,,până avem timp, să facem binele către toţi” (Gal .VI, 10).
Valoarea timpului este relevată plenar în iconomia mântuirii, când – în Hristos – timpul cunoaşte o împlinire a sa prin valorificarea lui maximă în bine. Acest timp ni se oferă în Biserică, prin toate acţiunile întreprinse pe meleaguri moldave şi nu numai, a PS Ioachim Băcăuanul, un timp sfinţit şi împlinit, încercat, prin participarea lui la veşnicie. Pentru PS Ioachim Băcăuanul, Biserica este în esenţa ei, divino-umană. Ea menţine cumpăna între timp şi veşnicie, relevând distincţia lor fără raportul opoziţiei.
Timpul Bisericii este timpul mântuirii şi e trăit de credincios ca răscumpărare a timpului pierdut în păcat, dar şi ca posibilitate a împlinirii vocaţiei sale şi pregătirii pentru viaţa de comuniune veşnica în iubire cu Dumnezeu şi semenii.
Cărţile de cult şi spiritualitate avându-l ca autor pe PS Ioachim Băcăuanul, faptele ziditoare, evidenţiază marea importanţă pe care o acordă timpului vieţii prezente, timp care ne-a fost dăruit de Dumnezeu ca posibilitatea unui început de viaţă veşnică (Luca XVII, 20-21).

La Mulţi şi Buni Ani!
Pace şi bucurii duhovniceşti PS Ioachim Băcăuanul!