«

»

Mihaela Oancea – Amprentare


Clipeşti în acelaşi spaţiu

dăltuit parcă pentru noi
ori..aşa îl simţim;
tresari la foşnetul pădurii
ce-şi spune mai departe povestea.
Gândeşti la noi? Atunci nu eşti departe!
În memoria retinei ne-au rămas
o creastă de munte, cerboaice şi brazi,
verde ce se rostogoleşte molcom
printre izvoarele reci.
Azi nu-i nimic potrivnic,
ci simplă devenire.
În vene-ţi curge clipa
ce ne-a rotit în ceruri,
iar dorul e cunună
de maci însângeraţi
ce-n zbor de libelule
atinge cu aripa
azurul
dăruit
în răcoarea
unei seri de mai.

Lasă un răspuns