«

»

Ion Ionescu Bucovu – poeme

rezervația cuvintelor

mi-a scăpat din rezervația cuvintelor poemul,
mă tot uitam după el prin păduri și pe câmp
era parcă un animal scăpat din lanțuri și fugea
fugea spre alte oaze de liniște pe partea cealaltă
a timpului și pe fața cealaltă a lunii urlând
după hrană până acolo unde au început centaurii
să se audă și să se bată între ei după un ochi
de singurătate dorul de foneme vine apăsat pe silabe
pe cuvinte de altar prin pădurea albastră
peste stepe și fire de galben lângă o floare imensă
care miroase a lavandă și-a buze de mușcată
se-aude un dangăt de clopot înalt și stins undeva

sunetul lui strălucește ca un fast dureros
în care cumpăna din culori se zbate în ocruri
pe marginile de amiezi care fug spre soare-apune
vine și se duce vaierul lui se lovește încet de stânci
ca un zeu de turnul gotic ducându-și ritmurile
spre ideea nefastă a nefericirii fiecăruia
blocați între veșnicii oamenii ascultă sunetul
de aramă luat de vântul care se joacă printr-o
lumină plină de obscurități prin zgomotoasa forfotă
a secolului întorcându-se în necunoscut
tace câmpul rotund și imens și grădinile goale de flori
sunetul apei din grind cade ritmic pe auzul nostru
iar lumea ca o livadă așteaptă toamna să se
desfrunzească și să nască erori prin ochii nopții orbiți
de-atâta întuneric, săpând gropi în sufletele inocente

mi-a scăpat din rezervația cuvintelor poemul
taie fulgere prin necunoscut printre cirezile de nori
te caută să-ți spună că s-a dospit timpul de când
nu te-am văzut- tăcuta vioară s-a spart în patru zări-
e doliu între noi ca-n catedrala sfântă unde se cântă
psalmi de-ngropăciune peste-un bolnav de ciumă
și îngeri triști cădelnițează finalul serii nupțiale
un vis înmormântat pe veci într-un poem ce nu s-a scris…

ce ne facem noi, poete

prin ochi ne curg imagini desuete,
sublime bâlbâieli, abstracte alfe,
dar ce ne facem noi, poete,
când vom ajunge slugi la calfe?

ne amăgim cu coapse pure,
ca paznicii la vechi tenebre,
trecând prin clipele obscure,
bolnavi de viață, plini de febre.

scafandri-n lacrimi și-n suspine,
vicleni, perfizi și plini de bube,
așteptăm dorul să ne-aline,
într-o caleașcă printre hrube.

urcă-ncet prin noi un vierme,
poate-o fi chiar Schopenhauer,
cu precepte dragi, dar ferme,
spre epoca cea de aur.

vârste cad pe rând din salbă,
drum închis făr’ de poteci,
un poem pe-o foaie albă
ce-a rămas nescris pe veci…

22 august 2014

Lasă un răspuns