«

»

Boris David – Cleo (III)

Noaptea a trecut uşor. Adormise îmbrăcată la televizor şi se trezise din cauza unei jucăuşe raze de soare. „Oare a murit deja?” Deschise uşa cabinetului şi privi cu atenţie la ceea ce mai rămăsese din frumosul ei doctor. Faţa-i senină nu arăta nici o urmă de zbucium. Se apropie şi tresări. O uşoară, abia peceptibilă mişcare a pieptului o lămuri că viaţa nu-l părăsise. „Doctore! Iubitule, mă auzi?” „Tăcerea singură însoţi întrebarea. „Ce mă fac?!…da, s-o sun pe Doamna Magda.” După nici cinci minute se auzi soneria de la intrare. „Staţi liniştită, lăsaţi-mă pe mine, doamna doctor, am trecut prin multe de astea! Daţi-mi o oglindă mică. Aşa, ia să vedem, nu mai respiră, s-a dus…Dumnezeu să-l ierte!” „O, dragul meu! ce mă fac acuma?! Ai scăpat de mine, cum ţi-ai tot dorit…eu ce mă fac?! A, da, să sun la spital, să vină cineva cu îmbălsămatul. Doamna Magda, rămâneţi cu el, eu cobor până la Pompe Funebre. Oare cât o să coste? Să-l sun şi pe Marcel? Nu, îl sun mai bine seara. Acum, mai bine, îl sun pe Nelu. Sper să se ocupe el de toate! Un telefon şi lui Sergiu, poate vrea să-l vadă cât mai e acasă? Rămâneţi aici, vă rog! Sunteţi aşa de bună că aţi venit! Ce m-aş fi făcut singură?! Ştia soră-sa de ce n-a rămas! Să n-o mai văd! Bine, să încep cu telefoanele.” Treburile au mers ca pe roate. După-amiază, totul era în ordine. Doctorul, spălat, îmbălsămat, îmbrăcat, aranjat, şi-a luat locul în centrul sufrageriei, într-un sicriu cam ieftin pentru condiţia lui, aşezet pe două scaune. De mult nu mai aveau o masă în sufragerie, nu era modern!? O panglică, roşu-alb-albastru, se odihnea pe pieptul celui, a cărui soţie iubea atât de mult Parisul! Seara, când sosiră Sergiu şi Anna-Maria, o găsiră pe Cleo în uşa apartamentului, despărţindu-se de Doamna Magda. „Vai cum mă bucur că aţi venit! Intraţi să-l vedeţi ce frumos arată şi mort!” „Condoleanţe! Îmi pare rău!” „Uite-te la el, Sergiule, parcă doarme, nu?! Sergiu se apropie de cel care-i fusese prieten adevărat. Chipul senin nu trăda suferinţele prin care trecuse de când şi-au luat rămas bun. Era el, cu un discret zâmbet de mulţumire, dar păstrând o urmă de ironie, nelipsita ironie care-l caracteriza. Nu-şi putea lua ochii de la acest chip. Tresări când Cleo îl întrebă dacă nu doreşte o cafea. „Nu, nu, mulţumesc…priveşte-i zâmbetul, Anna-Maria! Este el, neschimbat. Pleacă cum l-am ştiut. Cleo, dar ce-i cu Marcel?! A plecat?!” „Nu, nu a fost. L-am anunţat mai târziu…nu cred că are rost să vină astăzi. Mâine îl ducem împreună la capelă. Ştii, nu am spus nimănui. Nici vecinii nu ştiu. N-am chef de pelerinaj! Am rugat-o pe Doamna Magda să nu spună la nimeni. Nici la cimitir nu vreau să vină. Să-i ia dracu pe toţi! Dacă ai şti ce răi sunt!” „Nici la serviciu n-ai sunat?!” „Nuuu! Acolo chiar că nu vreau să se afle. Vrei să transform înmormântarea într-un pelerinaj al târfuliţelor?! L-am rugat pe cel cu îmbălsămarea să nu trăncănească! Las’ că ştiu eu ce ştiu! Rudele lui, dacă vor veni, Nelu cu nevasta, voi, şi mai văd eu…va fi simplu, ca la catolici, nu?!” Drumul spre casă a fost marcat de tăcere, impusă de un sentiment de tristeţe, de regrete. Nici Sergiu, nici Anna-Maria nu reuşeau să lege o conversaţie. În ochii fiecăruia părea scris, ca pe un ecran – cine ar fi crezut?! Multe poate ascunde o înmormântare! Şi cunoscuţi, şi necunoscuţi, împrumută o înfăţişare sobră, chiar cu nuanţe de tristeţe, ascunzând de multe ori gânduri, bune sa rele, uneori fără nici o legătură cu evenimentul. Sergiu, fără să vrea, recitea în gând pasajul cu înmormântarea , din romanul neîmplinit al doctorului. Surprinsese Narcis, o sumedenie de lucruri care, în general, trec neobservate, care se pierd pe drumul de întoarcere de la cimitir. Acolo însă, era vorba de o mulţime care însoţea pe ultimul drum un coleg, la iniţiativa conducerii intreprinderii. Unde-s mulţi, apar şi aspecte care sar în ochi, te intrigă, te pun pe gânduri, te provoacă. Aici, nu era cazul. Un om cunoscut, apreciat, iubit, era condus, e adevărat în linişte, de o mână de oameni!? În capul unora răzbea întrebarea – cum e posibil?! Alţii, avizaţi, direct sau indirect, acceptau faptul fără comentarii. Puţinii oameni adunaţi, rude sau prieteni, stăteau răzleţiţi în faţa capelei, în aşteptatrea Slujitorilor Domnului. Capela, o veche bisericuţă, afumată precum vechile lăcaşuri de rugăciune, te îndemna la smerenie. Singurul lucru care nu cadra era lumina electrică, candelabrele. Ce rost are să pătrundă civilizaţia şi acolo unde nu-şi are rostul?! Interiorul, luminat doar de candele şi lumânări, ar fi înlesnit, parcă, această trecere oficială în nefiinţă. Mai puţină lumină, ar fi ascuns primele semne de descompunere, atât de dureroase pentru cei ce rămân, ar fi estompat privirile greu de stăpânit ale celor împărţiţi în tabere. La un moment dat, Sergiu a îndrăznit să-i sugereze unuia dintre cei doi preoţi, abia sosiţi, să se renunţe la candelabre. Nedumerire! „Cum?! Să renunţăm la electricitate?! Păi, noi cu asta ne mândrim! Ştiţi cât ne-au costat aceste candelabre?! Nu! în nici un caz! Sunteţi o rudă? Nu?! atunci nu are rost să mai discutăm!” Sergiu se îndepărtă, alegând o alee ce cobora spre lac. Simţi nişte paşi ce se apropiau şi se opri. Era Marcel. „Îl cunoaşteţi de mult pe tata? Mi-a vorbit mult de Dumneavoastră…” „Nu tocmai, să fie vreo 15 – 16 ani. Ne-am cunoscut absolut întâmplător la Tenis Club. Încet, încet am devenit parteneri. Ne potriveam ca valoare şi, mai ales, prin comportament. Iubeam tenisul amândoi, dar nu cădeam în patimi. Fair-play-ul ne-a apropiat. Nu conta cine câştigă, cine pierde. Jucam pentru plăcerea de a juca. Era cam ceea ce mi-a lipsit şi motivul pentru care, proaspăt întors din Africa, renunţasem la vechea ”gaşcă”. Prea erau pătimaşi şi, la nivelul nostru, nu era cazul.” „Marcel, unde v-aţi dus, dragă?! Sergiu, scuză-ne puţin, a venit Doamna Neacşu şi vreau să stea puţin de vorbă cu ea. E singură, nu cunoaşte pe nimeni şi am invitat-o special pentru a discuta puţin despre o bursă pentru Marcel. Hai!” „Mamă, nu crezi că nu-mi arde de aşa ceva?! Bine, vin, numai nu te uita aşa la mine, te rog!” Sergiu îşi continuă drumul spre lac, se propti de singura salcie pletoasă şi rămase pe gânduri. „Nici aici nu-l slăbeşte pe băiat?! Cred că a simţit nevoia să vorbească despre ”tata”. Ceva îl frământă, cred.” Slujba, susţinută de doi preoţi tineri şi de un cantor, s-a derulat într-o atmosferă aparte. Cântau frumos, preluau ca într-o fugă, unul de la altul, textele normate pentru astfel de împrejurări, într-o manieră deosebită, mai modernă, s-ar putea spune. Voci frumoase, tinere, şcolite. Armonie odihnitoare, dătătoare de speranţă, pentru ce va să vie. Micul cortegiu o luă pe aleea centrală, cu paşi mărunţi, fără grabă. Sergiu se pomeni cu Marcel în stânga sa. „Mă iertaţi, a trebuit să fac conversaţie! Rămân pe lângă Dumneavoastră, poate nu ne mai întrerupe nimeni.” Sergiu încercă să reia firul întrerupt. Povestea, aproape în şoaptă, lucruri care-l făceau pe Marcel să tresară nedumerit. „Cum?! Discutaţi cu tata despre literatură, muzică, sculptură?! Nu pot să cred!” „De ce? Tata era un interlocutor extrem de plăcut. Profitam de orice moment prielnic şi fără nici o premeditare ne pomeneam vorbind de Bacovia, Blaga, Stănescu, de Beethoven sau Bruch, de Irimescu sau Brâncuşi. Odată, când a auzit că am zăbovit câteva ore în muzeul Rodin, şi-a dat o palmă peste frunte, înciudat că-i scăpase. Mi-a spus – am zăbovit prea mult în muzeul La Fayette, muzeul preferat al lui Cleo. Aşa am aflat că-i plac concertele pentru vioară şi orchestră ale lui Max Bruch şi i le-am înregistrat pentru spital.” „Ştiu, din păcate, nu a putut să le asculte, l-a înnecat emoţia! A fost o surpriză pentru mine această sensibilitate… Există un muzeu la Paris cu numele La Fayette?” „Nu ştiu, tata se referea la un mare magazin…” „O, înţeleg! Îi plăcea să înţepe!” „Discutam mult despre copilăria ta şi a Paulei. Să ştii că te-a iubit enorm! Erai un fel de idol, coborât de undeva din amintiri. Te-a adorat! Şi aici ne-am potrivit. Şi la duşuri discutam despre voi. Nici nu poţi să-ţi închipui câte ştiu despre tine! Despre copilăria şi adolescenţa ta. Da, a fost un om deosebit!” „ Vă ascult şi nu mă pot dumiri!? Părea mai mult un timid, un închis, ca să nu spun încuiat. Să stea la taifas despre literatură, despre artă!” „Da, Marcel! şi o făcea cu competenţă, îmi recita din Eminescu, mie, care pretindeam că-mi place poezia! La duşuri, din cauza zgomotului apei, trebuia să ridicăm vocea, să strigăm,, să tot repetăm. Îi plăcea să cânte. Într-un timp fredona Macarena. Dar cred că ar trebui să mergi mai în faţă, ne apropiem de mormânt. Ai grijă de mama! Mai vorbim noi…” „Vă mulţumesc! Nu m-am aşteptat să aud aşa ceva! Ceva m-a îndemnat să vă abordez!?” Marcel se strecură printre morminte şi ajunse la timp pentru a participa la coborârea sicriului în cavou. Era o nouă experienţă pe care i-o servea viaţa, tocmai când se aştepta mai puţin. Era un moment dificil. Se simţea confuz. Se perindau imagini din copilărie, se auzea strigând într-una ”tati…tati”. Realiza, în fapt, cu o intensitate nebănuită, dragostea care-l lega de cel ce pleca pentru totdeauna. Întoarse capul după mamă-sa şi o zări stând singură., retrasă după un pom, fixând, parcă, aleea pe care veniseră. Zâmbi, înţelegând pe loc preocuparea ce o stăpânea. Două blonde, tinere, stăteau la o distanţă apreciabilă, ferite, oarecum, de privirile celor de lângă cavou, de pădurea de monumente funerare, plăci masive mozaicate, purtând cruci de marmoră albă. „Nici aici nu-şi găseşte liniştea! Oare va suferi mereu?!” Părăsi mormântul unde meşterii se pregăteau să zidească compartimentul şi se apropie de Cleo, o femeie firavă, obosită. „Ce-i, dragule? S-a terminat! Mă duc să-i spun vreo două vorbe Olimpiei, să mă ţină minte!” „Mamă, nu te mai frământa, o înmormântare trebuie să-i apropie pe oameni, nu să-i depărteze.” „Ce-ai tot vorbit cu Sergiu?” „Multe, mi-a povestit multe despre tata. Mă întreb dacă l-am cunoscut cu adevărat!? Mi-a făcut bine, plec împăcat de la această înmormântare. Cum să spun?! m-am despărţit în relaţii bune de tata! Mi-a fost mai uşor. Şi nu te mai uita după femeile alea! Nu vezi că nici nu s-au apropiat? Hai, să mergem!” „Cum să nu mă uit, dragule?! Nu pot fi decât putorile lui! Le cunosc de la o poştă! Să le ia dracu, Dumnezeu să mă ierte! Mi-au distrus viaţa…Sper să n-o iei pe urmele lui!?” „Mamă, încetează! Hai, să mergem!” „Stai, uite-o că vine! Ascultă Olimpia, să ştii că n-am să te iert niciodată pentru că l-ai lăsat pe fratele tău în comă! Noi două am terminat-o! Te rog să uiţi că ne-am cunoscut!…şi să-l laşi în pace şi pe Marcel! Decât aşa mătuşă, mai bine lipsă! Stai să văd ce face Nelu, aşteaptă-mă!” Nelu aranja cu meşterii ultimele amănunte. „Vreau să cimentăm şi capacul.” „Nu-i prea deveme, dom’ inginer? Trebuie lăsat o vreme, să intre aer în cavou!” „Da? n-am ştiut! E cavou mare, nu contează, e destul aer înăuntru! Hai la treabă!…” „Nelu, am venit să-ţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut. Mi-aţi fost de mare ajutor, şi tu, şi Sergiu…” „Eu?! Cleo, tot ce am făcut, am făcut-o pentru Narcis, o ştii bine! În nici un caz n-am făcut-o pentru tine! E mai bine să rămână lucrurile clare! Cred că şi Sergiu la fel. Nu m-aş mira, după cât l-am cunoscut, să ţi-o spună şi el…” „Nu veniţi în seara asta până la noi? Adică, până la mine…Am rămas singură! Să vărsăm un strop de vin, că aşa e obiceiul. E cam barbar, dar e obicei şi eu respect obiceiurile, chiar dacă nu-mi plac!” „Nu mai e cazul, Cleo! Am făcut-o aici cu preotul, numai că tu erai prea departe de mormânt!?” „Bine, cum vreţi, eu, eu v-am invitat! Încă o dată vă mulţumesc. Ştiu că doctorul m-a vorbit de rău, dar eu sunt înţelegătoare. La revedere!” A doua zi, telefonul, mai strident parcă, îl făcu pe Sergiu să tresară. „Alo! Eu sunt, Sergiu…Vreau să-ţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut, ce aţi făcut, pentru doctoru. El a ţinut mult la voi. Mereu v-a dat de exemplu. Ştiu că ai făcut-o din prietenie pentru el, din prietenie! Eu am fost o nimeni. Ce crezi? A decurs bine la cimitir? Am văzut că Marcel s-a tot lipit de tine?!” „Da, mi-a făcut plăcere, e un băiat sensibil şi foarte bine crescut, cum spunem noi, părinţii. Şi Anna-Maria e încântată de el. E şi frumuşel foc! Avea dreptate Narcis.” „A, era să uit! Vreau să-mi spui, nu ai remarcat la cimitir, aşa, mai la distanţă, două femei, două blonde? Cred că erau amantele lui…” „Nu, Cleo, am fost mereu mai în faţă şi mai tot timpul cu Marcel. Nu, nu cred să fi fost ceea ce crezi.” „Lasă Sergiule, că doar nu sunt nebună! Numai doctorul spunea asta la toată lumea. Bine, am să vă mai sun. Numai în voi mai am încredere! Sărut-o pe Anna-Maria! Vă sărut!” Sergiu rămase cu telefonul în mână. Îl trezi tonul strident, care parcă încerca să-l aducă la realitate. Puse receptorul în furcă şi spese – cred că e incurabilă! Vai de Marcel! „De ce? Ce ţi-a mai spus?” „Lasă, am să-ţi povestesc altă dată…” Căută prin mapa cu ciorne şi scoase câteva rânduri, versuri scrise în ziua când şi-a dat seama că doctorul mai avea puţin. „Vrei să asculţi ceva ce am scris în ziua în care am vorbit cu chirurgul? Uite – Ascult Rachmaninov şi-mi vine, Să plâng la gândul că tu mori, Şi ceru-i astăzi plin de nori, Şi lacrimi cad pe-a mele rime. Ce-a fost în fond a ta sclipire? Un fulger care-a luminat?! Adeseori m-am întrebat, De n-ai fost doar o-nchipuire. Căci mult prea mult am investit, Şi chipul tău l-am prelucrat, Ai fost aşa cum te-am sculptat, Sau am ascuns o amăgire?! De-o fi şi-aşa, eu tot regret, Plecarea ta în nemurire…”

sfârşit

Bucureşti, 25 Nov. ’97

1 comment

  1. Boris David

    Multumesc Emilia! Cleo face parte dintre scrierile inchinate prieteniei, iar „Maurul”, pentru mine, a reprezentat un ‘Pisc’ in domeniu…

Lasă un răspuns