«

»

Mariana Gurza – poesis

mariana-gurza     Lacrimi tăcute

Lacrimile tale tăcute
le-am adunat în cupe de cristal.
Eşti frumoasă!
Aş fi dorit să-i dau lui, celui drag,
tainica licoare a dorului nesfârşit.
„Iubirea”, floarea vieţii adevărate,
te învăluie şi clocoteşte
şi acum în tumultul fraged
când suntem cu toţii mai trişti…
Boarea zilei de azi este un balsam
aşa cum în fiecare primăvară
lacrima iubini şi-a pus sărutul
în inima celui ce îngenunchează
cutezând a te iubi aşa cum o face
ani de-a rândul,
sărutându-ţi, fără să vezi, urma paşilor,
gândul lui este plin de iubire,
iubirea fiind tu;
„Eul” lui este pretutindeni,
aşa cum îl simţim noi;
ochii săi trişti, trişti de prea multă dragoste,
rătăcesc în miez de noapte căutându-te.
Eternul Dumnezeu mai poate rivaliza
cu marea dragoste a vieţii lui…

Ctitorie
Iubitul meu, tu eşti o temelie
a mănăstirii noii ere,
eu mă simt ca Ana lui Manole
jertfindu-ţi
toate dorurile mele.
De mă vei striga în noapte
prin clopot eu îţi voi răspunde
şi fiecare clinchet e o şoaptă,
lumini te vor cuprinde.
Voi sta de veghe la poarta ta;
din înălţimi te voi urmări,
îţi voi apăra cetatea
te voi feri de amăgiri.
Din când în când aş vrea
să-ngenunchezi pe lespezile albe
să-ţi laşi şi tu iubirea
în zidurile sacre.

[flickr_set id="72157663185981123"]

Floare de nufăr

Ce frumoasă-i viaţa,
Când nufărul plăpând
Pluteşte pe apa iubirii
Şi fiecare susur
Fiecare gând,
I-l dăruieşte mama,
Plângând.
Ce frumoasă-i fata,
Ca floarea de nufăr, deschisă,
Spre sufletul lumii
De dor cuprinsă.

Floare aleasă, a lumii crăiasă,
Eşti stropul de rouă aurit,
Dar ceresc
Pentru sufletu-mi chinuit.
Zâmbetul tău, este balsam
Peste inima-mi zbuciumată.
Lacrima ta,
Este stropul de viaţă,
A lumii-nsetată.
Eşti floarea mea, de nufăr alb,
Ce o pictez în cuvânt
Şi-o port mereu în gând.

Mi-e dor de dulcea Bucovină

Privirea se caţără spre piscuri,
Mângâind înaltul în veşmânt.
Aş vrea să strig, să am putere,
Să-mi chem strămoşii în mormânt.
Mi-e dor de dulcea Bucovină,
De fraţii mei însinguraţi
Ce nu au nici o vină,
C-am fost de alţii alungaţi.
Speram, să primesc lumina
În ţara mea, binecuvântată
Dar m-am trezit străină,
Cu inima-mi sfărâmată.
Uităm să fim români.
Egoismul ne împresoară.
Sărmani bucovineni,
Rătăciţi prin ţară,
De ce simt că totul e povară?

Manifest pentru viaţă

Lăsaţi caii să sburde pe câmpiile-ntinse
Liberi în jocul nebunesc de altă dată,
Fără poveri şi fără lanţuri groase
Să simtă ce-i aceea viaţă.

Lăsaţi florile să crească unde e verde
Şi mugurii înrouraţi de zori,
Să nască în soarele viselor crude,
În viaţa aceasta plină de erori.

Lăsaţi-mi gândul neîntinat
Dogorind în iubiri pierdute,
Lăsaţi-mi sufletul curat
Şi visele plăpânde.

Gustul mărului

Totul îmi pare artificial;
o acadea colorată,
pe care o dai copiilor
pentru a nu plânge,
după un măr sănătos
din grădina lui badea Ion.
Gustul chimic,
îl simt şi-n urechi,
gâdilându-mi gâtul
înfometat
după mirosul
mărului adevărat.

Doar eu…

Doar eu, în tăcere,
Îmi veghez durerea
Şi nu pot spune nimănui.
Doar eu, cu lacrima pe geană,
Sufăr, şi mi-e teamă.
Ce va fi, când voi pleca?
Şi de va fi să mor,
Voi merge pe pridvor,
Acolo, printre munţi,
Unde sunt toți ai mei
Şi voi sta în poala lor,
Legănată visător.
Şi voi cânta din nai,
Ca pe la noi pe plai.
Şi inul înflorit îmi va şopti,
Ce fac ai mei copii,
Ce face dragul meu iubit,
În nopțile târzii…

1 comment

  1. Boris David

    Mariana, am mai scris-o si o repet…Esti Doamna poeziei Bucovinei…

Lasă un răspuns