«

»

Veronica Balaj – O carte… trăită, ,,Şoapte… picături de rai”, de Paula Theodora Dumitrache

Veronica BalajAcest titlu o reprezintă întrucâtva pe autoarea care se manifestă cu discreţie în viaţa cotidiană. Este un artist interiorizat dar care ştie exact drumul spre afirmare şi cântăreşte foarte atent şansele.
Fără a fi intempestivă, agresivă în atragerea atenţiei asupra artei sale, P.TH Dumitrache se înscrie cu toate drepturile între artiştii tineri care exersează pe mai multe paliere în acelaşi timp. Cu succes. A semnat mai multe expoziţii personale şi de grup, exersând o tehnică picturală proprie , plecând dinspre acuarelă. Prezentarea în faţa publicului a acestui volum a fost secondată de tablouri –oglindă ale personajelor din cărţile sale, aceasta în discuţie fiind a doua apariţie editorială propunându-şi să continue câteva idei la care ţine mult să le dea o formulă personală.

Personajul care a declanşat rostirea acestor şoapte trăite, la cotele flăcării mistuitoare şi apoi, adorate… ca nişte picături de rai, are rădăcini în volumul precedent,;Diavolul stă în amănunte, apărut la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj Napoca, 2013.
De la bun început se cuvine precizarea că acest text este de la un capăt la altul o trăire. O combustie .Izvorâtă dintr-o iubire asemeni unui fluviu care inundă , acoperă, trage spre adâncuri tot ce-i dat să-i fie prin apropiere.
Inorog , personajul învăluit în mister, nu ştim exact cum arăta, nu ştim exact când a
fost să fie alesul unei mari iubiri, are datele unui simbol. Ca atare, nu trebuie explicitat iar autoarea foloseşte discursul narativ modern cu foarte multă îndemânare în favoarea sa. Îmi aduce aminte de tehnica folosită de Marguerite Yourcenar.
Personajul numit generic , Bătrâna , printr-o conotaţie biologică este şi ea , evident un vector al timpului. Răvăşită, supusă de timp. Flacăra vie de altă dată este acum… un jar. Al înţelepciunii. Care, când se topeşte în povestea de iubire semnifică mai degrabă timpul însuşi. Timpul trecut prin vămile iubirii, dezolării, regretelor.
Metafora timpului este un fel de văl care se unduieşte pe întreg parcursul textului. Avem de-a face cu o adevărată epopee a stărilor datorate, pricinuite de iubire. Sunt aluviuni aduse de timp, coagulate în amintiri, sunt ceruri noi, în care doar ei, protagoniştii dragostei trăite la cote singulare, personale, doar ei pot ajunge. Cititorul este doar un intrus invidios poate , un spectator care nu poate avea această şansă de a trăi fierbinte, acut, pătimaş. Îşi imaginează sublimul lor doar în varianta copiată, transcrisă. Redată prin vorbele personajelor implicate în aceste stări sublime. Aproape nu mai contează dacă personajul este Eugen sau Inorogul, dacă e dublura unuia pentru celălalt, importantă e trăirea .Felul cum ei, fericiţii şi năpăstuiţii totodată trec prin tunele de foc, prin văi de simţăminte ,urcând apoi din nou, din nou în cercul arzând al iubirii.
Rup din timpul implacabil ceva doar pentru ei anume. Ce melodie se aude? întreabă personajul… E vântul care se joacă cu vremea: îi răspunde Bătrâna.
Practic nu sunt personalizate nişte făpturi umane ci, o stare.
Iubirea însăşi ca sens a lumii. Condiţie a luminii interioare, condiţie a dăruirii. A percepţiei timpului. În forma sa complicată. Dacă iubirea n-ar fi trecut prin ei ca un fulger, ar fi fost desigur nişte personaje identificabile.
Comparabile cu altele. Dar nu! Ei sunt transpunerea în cuvinte a chiar esenţei unor trăiri. Când ajung sa disece , să constate cât s-au transformat ,cum au încercat să-l facă pe celălalt eu, asemeni eului său, atunci, flacăra pâlpâie galben… sufocant. Are iz de înţelepciune.
Iubirea nu cunoaşte această constrângere în nişa perceptelor clare. Exacte.
Iubirea este avalanşă.
Personajele cărţii trec prin toate vămile. Se împotrivesc adesea, nu vor să accepte dictatura timpului, se avântă peste adâncuri interioare, pline de răni, se lasă pârjoliţi de regrete dar, îşi caută forţa s-o ia de la început.
La iubire nu se poate renunţa contabilizând-o în ani. În această carte timpul e convertit in starea de ardere.
Textul e de faţă prilejuieşte comparaţia cu vechii greci şi catarsisul prin artă.
Nota particulară este si expresivitatea cuvântului în frază. E un text cu inserţii poematice , lucru firesc dacă vorbim de o stare care la un moment dat, prin intensitatea sa, influenţează raportul cu existenţa exterioară. Cele două planuri, interiorul sufletesc şi lumea din jur fac ambient sau, se distanţează, se ignoră..
Paginile cărţii sunt o mărturie a unui mod modern de-a scrie . Dincolo de amănunte sau de conturări geografice, locaţii recognoscibile, proza actuală foloseşte din plin forţa de sugestie a cuvântului.

Şoapte… picături de rai, de Paula Theodora Dumitrache. Editura AURA, Timişoara , 2014

Lasă un răspuns