«

»

Adrian Alui Gheorghe: Vasile Gogea – Propoieziţiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat)

Nu am ştiut, multă vreme, că Vasile Gogea e poet. Înainte de 1989 ştiam că e un filosof din categoria celor care se împiedică în limitele limbii noastre ca să vadă pînă departe, că e nesupus ca o supernovă scăpată din inerţia (propriului) sistem solar, că e tobă de carte, că e dificil să îi ţii piept la discuţii, că are ceva din amărăciunea lui Cioran şi ceva din inconştienţa moralizatoare a celor care sînt inteligenţi din naştere. Habar nu aveam că e în luptă cu sistemul comunist, că a luat bătaie de la cei care aveau în fişa postului şi acest lucru: să îi bată pe cei care se uitau mai mult spre Vest decît spre Est, de acolo de unde răsărea soarele care îi mîngîia (duios, matern, patern, fratern, tovărăşesc) pe Ceauşescu, pe Iliescu, pe alţii la fel de contaminaţi de binefacerile izvorîte din încrucişarea secerii cu ciocanul.

Îl credem pe Gheorghe Grigurcu care spune că civismul şi poezia se întîlnesc la un moment dat, o anumită gratuitate animă şi una şi alta dintre stări: “Vasile Gogea e, indiscutabil, una din cele mai frumoase conştiinţe civice pe care le avem la ora de faţă. Intelectual rasat, n-a şovăit a-i îndemna la revoltă anticomunistă pe muncitorii braşoveni, faptă pentru care s-a văzut schingiuit de băieţii cu ochi albaştri, şi, în confruntarea cu atît de confuza şi dezamăgitoarea stare de lucruri postdecembristă, a rămas pe poziţia unei intransigenţe şi a unei demnităţi ireproşabile. Ceva ascetic şi sacrifical există în fiinţa d-sale, dar fără fanatism, căci fibra-i intimă adăposteşte vocaţia poeziei. E drept, slujirea istoriei în mers nu e străină acesteia (Jacob Burckhardt a calificat „minunatul spectacol al istoriei” drept „poezie”), dar nu o dată practica expresiei poetice asociată politicii devine gesticulaţie (prea) amplă de tribun, grandilocventă exhortaţie.”
Prima dată l-am întîlnit, după 1990, la Sighetul Marmaţiei, la festivalul coordonat de Laurenţiu Ulici, care l-a pus pe Vasile Gogea să ne spună cîteva poezii: ne-a lăsat cu gura întredeschisă (ca să nu spun căscată!). Poeziile lui Vasile Gogea erau frişca de pe un tort cu poezie optzecistă. Mai apoi i-am urmărit „moftemele”, i-am citit cu plăcere replicile la Caragiale, i-am urmărit luările de atitudine care păreau ale unui „revoluţionar de profesie”, aproape că nu mai conta cauza, aproape nu mai conta dacă Vasile avea dreptate (şi de multe ori era doar entuziasmul şi ingenuitatea cauzei!), la capătul acţiunii era un principiu. Iar fără principii viaţa asta e un bun pierdut, fără nici o valoare, nu-i aşa? Uitaţi-vă la oamenii (corect: indivizii) care trec pe stradă fără nici un orizont: sînt ca nişte cîrpe purtate de vînt, pe care nu le mişcă nimic interior. Nu e mare diferenţă între ei şi o pungă de plastic care se zbate între curenţii de ocazie. Sînt jalnici!
De ce spun toate acestea? Pentru că omul Vasile Gogea se identifică pînă la virgulă, pînă la literă cu propria poezie. Trăieşte pe hîrtie, se mişcă de la vers la vers în căutarea unui sens care să îl motiveze în aventura acestei lumi. Cartea lui, recentă, o bijuterie în doar patruzeci şi ceva de pagini, apărută la Editura „Charmides”, se numeşte „Propoieziţiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat)”, sugerînd că e vorba de o nebunie asumată (salonul 9 trimiţînd la clasic „spitalul 9”; iar confuzia dintre 9 şi 6 fiind o eschivă caragialeană, din nebunia numită „O noapte furtunoasă”).
Prefaţa autorului este una care te introduce fastuos în poveste, apare melcul cu şenile, apar albinele care manevrează bateriile antiaeriene, apoi victimile care se adaugă lumii crepusculare din jur. Poezie? Nebunie! Iată care e atmosfera: “O noapte ploioasă i-a trebuit melcului meu din grădină să-i crească şenile./ Apoi, o singură zi cu soare şi cu puternice atacuri aeriene/ lansate de zeci de albine atrase de Magno Lia, regina curţii, a fost de ajuns/ ca să-i crească şi două ţevi de baterie antiaeriană care/ la fiecare tragere se retrag complet în turelă./ Prevăd că va urma o invazie…/ Divizii de furnici au început marile manevre de primăvară./ Lumbricus terrestris, grase şi umede, mişcă abia perceptibil frunzele uscate,/ aproape putrezite după o iarnă lungă şi cu ninsori bogate./ Sub fiecare frunză – un mic muşuroi de pămînt negru şi deschiderea/ unui canal, nu mai lat decît o arteră de cîine…” (În loc de prefaţă, p. 7). Dar unde e poetul în această tulbure privelişte care ar trebui să fie, în esenţă, un pastel? Poetul e el însuşi melc, se tîrăşte pe propriile şenile în ritmul poetic eminescian, alunecînd în pustiul care conjugă realitatea cu irealitatea din “La steaua” eminesciană: “În casa melcului poet/ un verb se tot conjugă/ dar versul marelui profet/ nu poate să-l ajungă./ Doar umbra zborului visat / mai pîlpîie o clipă/ în cochilia ce s-a spart/ de-a glonţului aripă./ În mersul său alunecat/ poetul melc mai speră/ sub cerul greu întunecat/ din nevăzuta sferă.” (Melc-poetul, p. 12). Metamorfoza daliniano-kafkiană, a omului-melc, îi reuşeşte de minune poetului nostru care pare, în toate textele, să fi dat ordinul general de retragere şi acum descrie operaţiunile urmărind scenariul prestabilit:“Ascuns/ sub borurile largi/ ale pălăriei/ alunec încet/ tăcut/ şi invizibil/ pe după zidurile/ umede/ ale burgului/ spre cimitir/ ca un melc/ cu ochii/ Înfundaţi/ în buzunare.” (Retragerea, p. 45)
Lucrurile nu sînt, însă, chiar atît de simple. Salonul 9 este o realitate fecundă, în care prizonierul caută căi de refugiu, chiar şi o rază de soare, care vine dinspre Vest de astă dată, poate fi salvatoare: “La ora 19 şi 14 fix/ soarele intră dispre vest/ odată cu sora şefă/ şi razele lui cad/ pe Le Cahier du Refuge,/ pe coperţile lui de culoarea/ ceaiului de dimineaţă/ sau de seară/ pe care mai scrie/ Centre international de poesie Marseille./ Dar unde sunt druizii/ din salonul 9?/ (În uşa salonului 6 un domn cu barbişon şi/ monoclu conferenţia scuipînd cu mare dexteritate sîmburi de vişini:/ Nu e bine să împiedici oamenii/ să-şi iasă/ din minţi!) (Le cahier du refuge, p. 43). Libertatea e, pînă la urmă, o chestiune de imaginaţie. Ieşitul din minţi e o soluţie, chiar mai sănătoasă decît ieşitul din… pepeni. Pentru ocupantul salonului 9 ieşirea pe uşa dinspre copilărie e una benefică, la îndemînă, nimeni nu o poate monitoriza, nu o poate controla: “Brusc/ aşa cum vine iarna/ mi-a rămas mică umbra/ Copilăriei/ cred că am crescut mai mult/ decît poate arăta ea ca un bocanc/ reciclat/ de infanterist/ călcîiul sufletului e déjà/ o rană sîngerîndă/ tot mai greu păşesc/ în mine însumi/ şi e tot mai frig/ de o vreme/ mă strînge tare, tare de tot” (Umbra copilăriei – La Sighet. Cu un adagio). După ce ai văzut ce ai pierdut crescînd, cînd umbra copilăriei ţi-a rămas mică, doar spovedania te mai apropie de esenţa lucrurilor, de acel bulgăre de sare de sub pleoape din care se hrănesc lacrimile, acele fiinţe care ne locuiesc fără să le bănuim forţa: “Prea uşoară, Doamne/ prea abstractă/ crucea./ Durerea n-o simt/ remuşcările nu mă cuprind/ în măsura cuvenită/ iubirea mea e infirmă/ şi ura neputincioasă./ Mărturisesc adevărul/ şi găzduiesc minciuna/ cu aceeaşi uşurinţă./ Pe tatăl meu l-am trădat/ iar fiului meu/ îi voi lăsa moştenire/ dispreţul nerostit/ al prietenilor./ Credincios femeii mele am fost/ doar din trufie./ Am fost mereu altul/ şi astfel am rătăcit de mine./ Pe Tine, Doamne/ nu Te-am chemat/ mîndru de nesimţirea mea./ De ce mă mir acum/ că picioarele mi s-au făcut/ de lut şi în gură am/ sare?” (Spovedanie, p. 34)
Hazardul are şi el rostul lui pe lumea asta, aşa ca în poema atribuită lui Platon de Diogenie Laertiu: „Un om voia să se spînzure: dă peste o pungă de aur şi aruncă laţul;/ Un altul, care nu-şi găsea punga cu aur, găseşte laţul şi se spînzură”. La Vasile Gogea aleatoriul este mult mai uman: “Vine un ceas al zilei/ către seară/ cînd umbra trupului/ se-adună/ în suflet şi dispare/ ca un melc/ în cochilie/ lăsînd în urmă doar/ fosforul/ din oasele arse/ în rugul/ cerului.” (Vine un ceas, p. 39)
Nu poţi pleca să hălăduieşti în lumea ta fără prieteni, asta e limpede. Un om care şi-a vînturat destinul numai ca celorlalţi din jur să le fie un pic mai bine, îşi ia cu el linia orizontului, aşa cum numai în Maramureş poate fi văzută şi ceva din temeinicia prieteniei care se leagă între doi oameni prin cel mai trainic lucru, o bătaie de inimă: “Pentru că nu auzea/ nu auzea zgomotul murdar al lumii/ zgomotul lumii nu-l auzea/ el, Ion Burnar de Dragomireşti/ poetul întors pe dos din cauza vechimii/ şi ros pe la marginile sufletului de atîta/ frecat cu viaţa lui/ i-a crescut o mare ureche/ în marea lui inimă/ asculta cu ea vibraţiile începutului lumii/ pulsaţiile evilor sacri îi asculta/ ca pe ale unei inimi cosmice în care bătea/ şi inima lui mare în care/ îi crescuse o ureche mare absolută/ ascultînd toate inimile şi toate sunetele sferelor/ de pe toate văile şi toţi/ munţii Maramureşului (El nu auzea bine zgomotul lumii. In memoriam, Ion Burnar, p. 37)
Filosofia practică, cugetarea amară adică, înţelegere a răului care face bine, este un ecou din Eclesiast, care spune atît de duios: „Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are timpul lui. Naşterea îşi are timpul ei, şi moartea timpul ei; săditul îşi are timpul lui, şi smulgerea celor sădite timpul ei; uciderea îşi are timpul ei, şi vindecarea timpul ei; dărîmarea îşi are timpul ei, şi zidirea timpul ei; plînsul îşi are timpul lui, şi rîsul timpul lui; bocitul îşi are timpul lui, şi jucatul timpul lui; aruncarea cu pietre îşi are timpul ei, şi strîngerea pietrelor timpul ei; îmbrăţişarea îşi are timpul ei, şi depărtarea de îmbrăţişări timpul ei; căutarea îşi are timpul ei, şi pierderea timpul ei; păstrarea îşi are timpul ei, şi lepădarea timpul ei; ruptul îşi are timpul lui, şi cusutul timpul lui; tăcerea îşi are timpul ei, şi vorbirea timpul ei; iubitul îşi are timpul lui, şi urîtul timpul lui; războiul îşi are timpul lui, şi pacea timpul ei…” (Eclesiastul, 3, 1-8). Vasile Gogea le esenţializează toate aceste pe limba lui: “Au fost şi zile negre/ au fost şi nopţi albe/ şi vreo cîteva ore astrale/ şi multe ceasuri rele…/ Încet, dar într-o clipă/ E mai mult gol deasupra/ decît plin sub mine…” (După 21.900 de zile dăruite de Dumnezeu şi nesocotite nopţi pierdute de mine, p. 28)
Alteori apare cîte o meditaţie populară, un fel de folclorică interpretare a contingenţei care ţine lumea în relaţie cu veşnicia: “Mormintele părinţilor nu sunt/ decît jumătatea de jos/ a clepsidrei/ în care noi/ nu suntem decît nisipul/ rămas în jumătatea de sus.” (Meditaţie, p. 41)
Poezia lui Vasile Gogea este ludic-tristă, dar de o tristeţe care ne face bine. Poetul pare să vadă prin lucruri, după lucruri şi ceea ce vede îl pune (ne pune) realmente pe gînduri. Nu-i bine, ar spune poetul, viaţa e complicată, răul stă ca un tigru în umbra fiecărui gest al celui de alături, dar din fericire o mai ducem aşa o vreme.

Adrian Alui Gheorghe,
22 octombrie 2014, Piatra Neamţ

1 comment

  1. Boris David

    Nu știam că Adrian Alui Gheorghe se înhamă la munca de arheolog. Iată-l, scormonind în adâncurile filosofului Vasile Gogea pentru a ne aduce în față, un poet, obligându-ne să parcurgem cu nesaț, un text apparent dificil, pentru cei ca mine, dar imposibil de abandonat și în final, ca răsplată, oferindu-ne mostre de încântătoare poezie…
    “Mormintele părinţilor nu sunt/ decît jumătatea de jos/ a clepsidrei/ în care noi/ nu suntem decît nisipul/ rămas în jumătatea de sus.” (Meditaţie, p. 41)…
    Și pentru a ne scuti de concluzii, ne spune:
    Poezia lui Vasile Gogea este ludic-tristă, dar de o tristeţe care ne face bine.

Lasă un răspuns