«

»

„Substanţe interzise” de Liviu Ioan Stoiciu – cronică

L-am ascultat recent pe Liviu Ioan Stoiciu citind cîteva texte din volumul „Substanţe interzise”, în public şi am avut sentimentul că e vorba de interpretarea unor incoerenţe. Poetul părea să nu reuşească să transmită textul şi subtextul, eu, cel care receptam, rămîneam în afară. Discursul părea un dialog pe mai multe voci care nu se armonizau, ci se respingeau reciproc. De asta, am căutat cartea rapid, să o recitesc mai puţin superficial ca altădată, ca să mă conving dacă acel cor critic care a întîmpinat ultimul volum al lui Stoiciu a avut sau nu a avut dreptate. Recunosc că sînt mulţi autori care îşi mutilează textele la lectură, că recitarea/ citirea poemelor în public e uneori ca zdrenţuirea vălului care nu ascunde neapărat misterul, ci îl dozează după o logică artistică. Poezia e, de cele mai multe ori, o aventură pe cont propriu, fie din postura autorului, fie din postura cititorului. Pentru că, o spun mai toţi cei care se pricep, cititorul este un re-creator de text, nu-i aşa?
Volumul „Substanţe interzise” al lui Liviu Ioan Stoiciu e, trebuie să recunosc, după o lectură nouă, de la primul la ultimul vers, o probă de virtuozitate poetică. Avem de a face cu toate registrele în care poate să evolueze un poet, un solist, care are în faţă un public de degustători de poezie: e ludic, e tragic, e persiflant, e ironic, e autoironic, simulează, se revoltă. Îşi scrie textul cu sine însuşi. Şi toate astea le face fără să-i pese de bietul auditoriu care e luat, text cu text, ostatic în proiectul poetului. Capcane sînt peste tot, scenarii sînt peste tot, poetul evoluează ca un saltimbanc al semiozelor, simbolurile consacrate se desacralizează, banalul se sacralizează cît ai clipi. E o veselie de sfîrşit de lume, dar orice apocalipsă veselă se termină, firesc, cu promisiunea alteia. Căci fiecare apocalipsă are, pînă la urmă, propria apocalipsă, lucru care ne face să fim un pic mai optimişti, nu-i aşa? Primul poem e ca un buzdugan aruncat în poarta posibilului cititor/ ascultător, o autoprezentare făcută la persoana a treia, ca o descriere regizorală la o punere în scenă în care personajul este greu de prins în acţiune, e nevoie de amănunte suplimentare. Lehamitea e un surplus de luciditate: „o ia de la capăt, revizitează aceleaşi locuri, frecventează/ aceiaşi oameni şi aceeaşi epocă, nimic/ nou – numai lucruri/ şi sentimente vechi. Mai exact: ce i-a fost dat, a luat, nu/ mai aude nici măcar clopotul dogit din viitor,/ pe care l-a tot auzit până acum o vreme, e total dezorientat,/ degeaba nu-şi acceptă neputinţa –/ o şi mai mare încetinire a conştiinţei./ A conştiinţei apropierii morţii lui. Sau o încetinire a/ conştiinţei din Univers? Sau a conştiinţei/ unei noi furtuni magnetice… A pierdut şi ultima bătălie,/ înainte să se culce./ Dimineaţa o ia de la/ capăt, suferă ca prostul. Nu are ce să mai/ înveţe nici de la copacul admirat 100 de ani din Parcul/ Carol, nici de la broasca ţestoasă din lac,/ programată să trăiască 150 de ani, chiar dacă lasă impresia/ unei împăcări cu tot ceea ce e în/ afara şi înlăuntrul lor. Seninătatea vine de la aceeaşi/ sursă de lumină – de ce nu/ reuşeşte el să se încarce minut de minut,/ să se bucure de ceea ce primeşte de-a gata, natural?/ În ciuda deformării câmpurilor,/ se redescoperă numai în trecut./ Şi-a pierdut şi bruma de încredere/ în capacităţile lui psihice. Vine în parc să/ se regleze, intuitiv, aşezat pe malul lacului, în singurătate,/ se abţine cu greu să nu dea în lacrimi, să nu-i/ fie ruşine: ce e mai/ presus de el şi nu-l înţelege? Nu se referă la Dumnezeu./ Ce e mai presus de el? Întrebare-ecou… Din când în când/ aude o voce interioară, mereu aceeaşi, care-i/ răspunde, cinică: „vezi ce s-a/ întâmplat cu cei de dinaintea ta!” – şi se blochează. (Stricarea frumuseţii, p, 7). Luciditatea este, astfel, moartea frumuseţii. Baudelaire spunea cîndva: „Îmbătaţi-vă: cu vin cu poezie sau cu virtute, dar îmbătaţi-vă!”. Beţia cu poezie şi luciditate e, la Liviu Ioan Stoiciu, definitorie.
Unele poeme sunt scenarii tulburătoare, demne de un Kafka postmodern care nu mai stă la „poarta legii”, ci la poarta care îl conduce în sine: „Mă afund în interiorul meu, îngheţ de frig, dârdâi,/ pe zi ce trece mi se încetinesc mişcările,/ nu mai am nici un motiv să/ ies la suprafaţă. Mă rad, mă îmbrac frumos, nimeni nu/ bănuieşte cât de departe am ajuns./ Totul devenind anevoios de la o vârstă… N-am/ noroc să mă mai bucur de nimic, se/ apropie staţia. Aici mă aşteaptă o mică alinare. O ţigancă:/ faceţi magie neagră? Hai, conaşule,/ trezeşte-te. Aici e? În jur, basmale turceşti, legate la/ colţuri, lumânări aprinse, un lacăt/ deşurubat, fese dezgolite, pulbere,/ întunecime. Ce caut eu/ la tine? Ai plătit să-ţi dezleg de iubire,/ că nu mai vrei să auzi de… unde e, caută printre hârtii/ scrise, parcă ar fi pomelnice, păi şi noi facem/ ce face popa… cum o cheamă? Astea sunt pentru morţi, astea/ sunt pentru vii… „Iubirea are un caracter/ ondulatoriu”. Da? Eşti o ţigancă inteligentă. Ţi-am citit/ gândurile, conaşule./ Mestec, absent, grăunţe înmuiate în/ vin. Una câte una amintirile îşi/ dau duhul şi putrezesc. Îmi faci cu/ ochiul. Ura! Mă văd întins în pat. Plutesc/ la doi metri deasupra mea. Acum mor de cald,/ nu mă mai afund, acum mă înalţ. Şi tot aşa, până prind un/ moment de trecere, aştept aprobare.” (Aştept aprobare, p. 9)
În altă parte scenariul este unul filmic, derulat cu încetinitorul, cinismul percepţiei este îmblînzit de o recuzită domestică, poemul în sine transgresează timpul şi spaţiul proiectînd lumea pe care o conţine într-o dimensiune psihologică, care e timpul poetului. Poemul care urmează e, realmente, antologic: „Opriţi în faţa corcoduşului înflorit să facă fotografii,/ e frig, se bucură că mai există în pom o/ speranţă. În acest pom au văzut pâini mari, albe, toată/ iarna. Aici e locul lor de întâlnire./ Adevărul e că ducem o viaţă aşa de primitivă, zice/ conducătorul grupului, care scoate dintr-un/ sac măsline, sare, brânză, pui fript, ouă fierte, ceapă…/ A fost un nou atac energetic. Stau pe/ o bancă, în apropiere şi privesc florile corcoduşului. Aud/ binecuvântarea: v-am adunat aici fiindcă voiam să/ vă arăt lipsa de minte a celor care au/ trecut înaintea voastră pe aici. Voi simţiţi frumuseţea/ locului? Mi-aş fi dorit, după ce mâncăm,/ să aşternem aici paturile… Şi de băut nu dă nimeni? Am eu/ vin de la pomană – acolo ospăţ de post, cu/ sarmale şi ciuperci, cornuri cu gem, colivă… Sunt în postul/ Paştelui. N-am mai ţinut post din copilărie,/ Maricică. Eu ţin toate posturile şi vezi ce bine arăt. Unii/ dau din cap, „tu ai depăşit simetria unei vieţi/ obişnuite”, observă profesorul navetist: nu e nevoie să te/ înfumurezi aici. E gelos. Aici apar şi oameni/ pe care nu-i poţi vedea? Toţi aşteaptă/ maşina care-i duce să viziteze mai multe mănăstiri. Fiecare/ trăieşte în cumpătare. O femeie cu batic/ pe cap scoate prăjituri de casă, plăcinte: pe lumea asta noi/ nu vom dobândi bogăţii… Ce să facem,/ tanti: ne rostogolim şi noi, trece vremea, devenim/ neplăcuţi… Dau din mână în mână/ o sticlă de ţuică, „e trasă de trei ori de mine, pe cuvânt”,/ să fiţi sănătoşi, asta e o băutură vindecătoare, te face/ să uiţi, te scapă şi dintr-o/ furtună pe mare, „te arde la lingurică”. Nu le mai e frig,/ dar ce-o fi cu autocarul ăla pentru mănăstiri de nu/ mai apare? Sigur n-am greşit ziua? Niciunul nu-şi aminteşte/ în ce zi este. Râd. Invocă energiile celor/ şapte/ Arhangheli. Sărut mâna pentru masă. Ziceţi voi bogdaproste./ Am păcătuit… Fiecare pleacă de unde a/ venit. N-a fost decât o ocazie să stea lângă pomul înflorit,/ şi-au dat întâlnire la întâmplare, unii pe/ o reţea de socializare, alţii prin telepatie, unii vin din/ viitor, alţii din trecut. Aşa trebuia să fie.” (Sunt în exces, p. 13)
Sentimentul, bine augmentat erotic, este filtrat prin poveste, fantasmele au concupiscenţă şi corporalitate, ingenuitatea e maximă : „Vreau să întrec vrabia care ţopăie în faţa mea, pe drum,/ în praf, nu se sperie, nu zboară, nu/ vreau să se îndepărteze din cauza slăbiciunii ce o am pentru/ ea? Aştept să se dea de trei ori peste cap. Mă/ iertaţi, domnişoară: mai mergem înainte împreună mult,/ sub-cupola-craniului-de-ceară? Sub/ al nouălea cer, adică? E o şmecherie la mijloc. Mai bine/ vezi pe unde calci – mă priveşte cu/ dojană de sub o pălărie roz, mi se încetinesc paşii, ea/ are aceeaşi căutare înapoi, spune:/ suntem nimic. Bine că n-am rămas pe dinafară. Mă opresc,/ îmi e un somn de moarte. „Îţi aminteşti de orgiile/ din timpul epidemiilor de ciumă”? Mă/ întind pe marginea şanţului, ea vine lângă mine, are/ spume la gură, tu cine eşti, de fapt?/ „Eu sunt o vrabie, ce importanţă are…”./ Ne dezbrăcăm unul pe altul, aruncăm unul câte unul/ stindardele însângerate de pe noi.” (Suntem nimic, p. 16). În jocurile de copii, adesea, ca efect al frecventării basmelor, o furnică este regina furnicilor, un fluture este regina fluturilor sau o mierlă este regina mierlelor şi imaginaţia le dă corporalitate prin simpla rostogolire de trei ori peste cap. Pentru maturul care încă mai are puterea să îşi imagineze aceste fantastice întruchipări viaţa are, încă, o multitudine de soluţii şi înfăţişări. Miraculosul este dus şi mai departe de către poet, pînă la a-şi imagina că biletul extras din pliscul papagalului din bîlci poate să conţină numerele la loto ; şi dacă nu iese cîştigul la loto, e bun şi norocul din dragoste: “bileţele de papagal răsturnate din cutie, luate de vânt şi/ proprietarul alergând să le adune ba în stânga,/ ba în dreapta, printre/ trecătorii aplecaţi să le adune la rândul lor şi să/ le deschidă pe furiş, câte unul:/ bileţele cu viitoarele numere câştigătoare. Şi cei trei/ papagali dând din aripile tăiate,/ speriaţi, plutind un minut şi aterizând repede pe asfalt,/ dezvăţaţi să zboare… Bileţele/ ale sorţii, ale unor lumini slabe. Ale sorţii/ ingrate, scoborâte, mai anii trecuţi, pe fundul unei fântâni/ din veacurile III – IV. Fântână/ deasupra căreia apăreau deseori vapori asemănători cu/ forma unui cocor/ alb: simbol al singurătăţii mele, iubito, şi al lumii/ particulelor elementare .” (Bileţele ale sorţii, p. 26).
Cred că poezia lui Liviu Ioan Stoiciu este în cea mai mare parte intraductibilă, indiferent de limba în care s-ar face transpunerea. Topica este întortocheată, limbajul este unul al asociaţiilor paradoxale, urmînd vibraţia şi logica interioare, muzica versurilor este resorbită de pauzele dintre cuvinte, „silogismele amărăciunii” se întîlnesc cu idei din „teoria fatalismului”. Lui Liviu Ioan Stoiciu i se potrivesc de minune consideraţiile lui T.S. Eliot, pe care le-am descoperit în eseul, celebru de altfel, „Poeţii metafizici”: « O teorie filosofică care a pătruns în poezie este inatacabilă pentru că adevărul sau falsitatea ei filosofică nu mai contează, iar adevărul ei poetic este dovedit … (…) Poeţii civilizaţiei noastre, aşa cum e ea acum, sunt siliţi să fie poeţi dificili. Civilizaţia noastră reprezintă o mare varietate şi o mare complexitate, şi acestea, exercitîndu-se asupra unei sensibilităţi rafinate, produce în mod necesar efecte variate şi complexe. Poetul trebuie să devină din ce în ce mai cuprinzător, din ce în ce mai aluziv şi indirect, pentru a obliga limba, fie şi violentînd-o, să-i exprime gîndul ». Să exemplificăm cu un alt poem spectaculos din carte : ” nimic nu mai e cum a fost, a pierdut şi ce n-a avut,/ acum stă în ogradă cu ochii în gol şi/ îmbată ciorile cu ţuică, le dă pâine înmuiată în ţuică,/ una a prins-o şi i-a turnat ţuică pe gât,/ i-a desfăcut ciocul şi cogâlţ, cogâlţ…/ N-a murit cioara, din contră, de a doua zi i-a/ cerut de băut. Acum bea cu ea împreună şi la cârciuma/ din sat – noaptea, cioara se transformă/ în femeie tânără. El/ şi-a pregătit totul pentru înmormântare, hainele,/ pânzele de pus în coşciug, coşciugul,/ dar nu mai crapă o/ dată, să scape de-o grijă. Şi-a dat seama că/ nu mai e decât o adunătură de acte vechi,/ pe care nu le poate citi, că-l/ podideşte plânsul. Că sunt implicate/ spaţii malefice, energii ale câmpului lui mental,/ diferite lungimi de undă şi frecvenţe. Ce i-a mai rămas?/ Să-şi plângă de milă, totul a rămas măsurat după/ ochii lui, ce n-ar fi dat să plângă în/ hohote: în tribunal n-a putut, după divorţ, nici pe stradă,/ că-i era ruşine, a intrat în biserică, dar nici acolo n-a plâns, avea impresia că-l luau peste/ picior sfinţii, păcătos cum e. Dacă/ ar fi putut să moară atunci, ar fi fost perfect. N-a/ fost să fie. „Ţi-ai dat foc/ amintirilor?”, l-a întrebat o babă./ „În urma incendiului, cei/ 43 de iezi aflaţi într-un grajd improvizat, lipit de colibă,/ au ars de vii” …(Ce ţi-a mai rămas, p. 38)
Deşi nu îi stă în fire, Liviu Ioan Stoiciu are deseori şi umor, cam morbid, fin însă, kafkian poate, comparabil cu paradoxalele situaţii din poezia lui Marin Sorescu, mai ales din « La Lilieci ». Iată o probă în care « mortul din parcela K » a cimitirului dă şperţ ca să mai revină o oră, două în lume, un ecou postmodern la celebra romanţă de mahala « Deschide, gropare, mormîntul »: ” Fizician, totuşi, nu metafizician, citeşte ce scrie pe/ cruce, nu-i vine să creadă, visează?/ Un pumn în plină figură îl trezeşte – ce cauţi, bă, aici,/ în cimitir, la ora asta (dacă era în/ noaptea de Înviere mai înţelegea, aprindea o/ lumânare la morţi, dar aşa?). În cimitir, unde găsea/ particule cu care se întâmpla să/ interacţioneze: pe unde ai intrat? Pe poartă, să trăiţi, eu/ sunt… A, tu erai… Ţi-ai schimbat coafura./ Era mortul din parcela K, reîncarnat pentru o oră, două, cât/ o fi plătit, că are ăsta un talent să/ mă sperie, l-am iertat, mi-a dat bani de băut. Nu/ se mai ruşinează de urât./ Bea la cârciuma din colţ, cu cine se aşază la masa/ lui, e nebunul cartierului – fost/ profesor universitar, paznic la cimitir după ce-a/ ieşit de la mititica,/ a fost acuzat de viol dar făcea politică pe invers,/ săracul./ Ajuns în halul ăsta pentru că nu-şi mai înţelegea propriul/ scris, dar înţelegea scrisul unui/ „grup arhaic de iniţiaţi”, cum le spunea…/ Scrisul, o linie în zigzag: ce-i amintea de aţa morţilor.” (Din parcela K, p. 44)
Liviu Ioan Stoiciu este un poet egal cu sine, interpretînd o partitură aproape fără cusur de la debut pînă azi. Poezia lui Stoiciu îngînă propria biografie, regăsindu-se în biografiile celorlalţi, fiind deseori o poezie a socialului eşuat în intimitatea vulnerabilă. Mi-ar plăcea să văd, măcar de aici înainte, şi un Liviu Ioan Stoiciu care să scrie împotriva lui Liviu Ioan Stoiciu. Adică să rişte o „rebranduire” a discursului, recurgerea la artificii poetice, literare, care să îl surprindă chiar pe el însuşi. De ce spun asta? Pentru că în substanţa volumului „Substanţe interzise” se găsesc semnele unor noi şi surprinzătoare înfăţişări. Pe care le aşteptăm.  Adrian Alui Gheorghe

octombrie 2014, Piatra Neamţ

Liviu Ioan Stoiciu (n. 19 februarie 1950, comuna Dumbrava Roşie, judeţul Neamţ) este un poet, prozator şi scriitor optzecist român. Debutul publicistic s-a produs, în 1967, cu versuri în pagina literară a ziarului regiunii Bacău Steagul Roşu. Debutul editorial cu ciclurile de versuri Balans în Caietul debutanţilor, 1977 (Editura Albatros, 1978) şi Cantonul 248 în Caietul debutanţilor, 1978 (Editura Albatros, 1979).
Alte volume de poezie publicate: La fanion (Editura Albatros, 1980) – Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, Inima de raze (Albatros, 1982), Când memoria va reveni (Editura Cartea Românească, 1985), O lume paralelă (Cartea Românească. 1989), Poeme aristocrate (Editura Pontica, 1991) – Premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor, Singurătatea colectivă (Editura Eminescu, 1996) – Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei României, Premiul de poezie al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO), Premiul „Poesis” („Cea mai bună carte a anului 1996”), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Ruinele Poemului (Editura Pontica, 1997) – Marele Premiu al ASPRO, Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Poezie (Ediţia I, Oradea), Premiul pentru poezie pe anul 1997 – Superlativele Revistei „Cuvântul”, Post-ospicii (Editura Axa, Seria „La Steaua – Poeţi optzecişti”, 1997) – Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Poemul animal (Crepuscular) (Editura Călăuza, 2000), La plecare (Editura Vinea, 2003), Cantonul 248 (antologie, Editura Vinea, 2005), Craterul Platon (Editura Vinea, 2008), Pe prag (Cartea Românească, 2010)

Lasă un răspuns