«

»

Gheorghe Pârlea – Verşenii de pe Valea Moldovei, un alt univers literar al copilăriei (I)

Gheorghe ParleaProlog
Obiectul muncii mele a fost omul la vârsta inocenţei, a candorii – vârstă neatinsă de tarele care vin odată cu aluviunile maturităţii. Patruzeci şi doi de ani am avut bucuria de a fi împresurat de gingăşia şi puritatea puiului de om aflat la vârsta întrebărilor îndrăzneţe. Ei, copiii, au fost pomada rănilor mele atunci când, inerent, timpul şi timpurile mi le-au provocat. De un an, însă, privilegiul acesta a încetat. Un amic hâtru mă îndemna într-o zi, aşa, cu pretext de consolare, să nu mă-ngrijorez. Că, de fapt, nu va avea loc nicio ruptură cu lumea copiilor, câtă vreme mă apropii de vârsta când omul„dă în mintea copiilor”. Va fi deci o… continuitate. Că precis mă voi reapuca de
recitit „Amintirile…” lui Creangă şi, mai abitir, voi avea răgaz să le „reabilitez” pe ale lui Sadoveanu, cele legate de copilăria sa la Verşenii bunicilor dinspre mamă.

Înţepătura amicului cu aluzie la sârguinţa mea (peste „frontiera” care delimitează îndrituirile) de a pune Verşeniul în aceeaşi lumină cu Humuleştiul, ca univers literar al copilăriei, m-a zburlit un pic. Nu atât însă cât să ignor complet umorul amical al confratelui meu de breaslă.
Desigur, în legatură cu ironia referitoare la exerciţiul meu stoic pe numita temă sadoveniană – nicăieri tratată compact în sensul preocupării mele – ar trebui să mă explic eventualilor mei cititori de aici. Şi-am s-o fac, încercând nu doar să-i conving cu privire la congruenţa celor două microuniversuri literare, Humuleşti şi Verşeni, ci şi procurându-le acestora poezia unei nostalgii la care e foarte posibil să tânjească. Mai explicit, voi încerca să resuscitez în copilul care (nu ma îndoiesc) supravieţuieşte în fiecare dintre cei trecuţi de vârsta copilăriei amintirile începuturilor noastre în ale vieţii, amintiri din copilărie, copilărie care, indiferent unde s-a petrecut ea sau în ce epocă s-a întâmplat, seamănă cumva cu a copilului universal. Şi voi face asta, în măsura în care voi reuşi, reconstruind fugar (şi, probabil, şi cu anumite stângăcii) parcursul biografic la VERŞENI al copilului Mihail Ursachi, după numele lui oficial de pâna pe la vreo 12 ani, fiul Profirei Ursachi, nepotul lui Gheorghe şi al Anghelinei Ursachi, în fapt, părinţii adoptivi ai copilului rămas orfan de mamă la vârsta de 14 ani.mama prozatorului
Dar, mai presus de ceea ce-i subiectiv, nostalgic în întreprinderea de faţă pun convingerea că am inventariat suficiente argumente ca, prin acest demers, să acreditez ideea că Verşenii, nu mai prejos decât Humuleştii, reprezintă un „centru universal” al copilariei, un alt univers literar al copilăriei, pentru care, din păcate, nu au existat preocupări consistente de scoatere din umbra Humuleştilor. Poate s-a întâmplat asta şi pentru că cele doua arealuri mirifice ale literaturii noastre sunt prea aproape, geografic, unul de altul, sau poate pentru că, în discriminarea aceasta (defavorabilă Verşeniului), a contat supremaţia acţiunii asupra contemplaţiei pasive, la vârsta copilăriei.

*****

Biciul lui moş Vasile de la Verşeni, un “sceptru al copilăriei”

Aşadar, copilul “dolofan, cu ochi de gânsac” a deschis ochii inocenţei “în casa mamei”, pe chipul fiinţei care i-a dat viaţă, Profira Ursachi, ţăranca de pe malul Moldovei, de la Verşeni, despre care Sadoveanu avea să spună: “Era între mine şi mama o legătură strânsă de iubire” . Profunzimea legăturii sale speciale cu mama s-a născut şi din lipsa căldurii părinteşti din partea tatălui său, care îi reproşa mamei copilului excesul de dragoste maternă şi-i motiva răceala lui astfel: “…vreau să-l cresc ca pe un spartan” . De aceea, într-o primă fază a copilăriei sale, copilul Mihăluţă (cum îl alinta mama în acea epocă de început a fiului) n-a cunoscut bucuria deplină a copilariei, revelaţia jucăriilor oferite de tatăl său . Fascinaţia acestor accesorii ale copilăriei răzbătea în casa Băieţelului (un alt nume de alint ) doar prin acele “jucării de lemn de la bătrân” (de la bunicul Ursachi).
sadoveanu la 18 aniPreocupărilor tatălui său de a-şi ridica fiul “deasupra lumii reale din care venea mama copilului” şi de a-l aduce “în clasa lui socială” le opuneau o puternică rezistenţă “dârzenia şi năzuinţa unui mândru neam de răzeşi” dinspre partea mamei . Probabil, frustrarea înfrântului l-a determinat involuntar pe avocat să împresoare copilăria fiului său “cu o atmosferă apăsătoare, deprimantă”, bazată pe “austeritate excesivă, însoţită de uscăciune sufletească” . Totuşi, ca urmare a legăturii de mare adâncime cu cea care i-a vegheat îndeaproape copilăria, Sadoveanu îi mulţumeşte cu ardoare lui Dumnezeu: “Mulţumesc Domnului Dumnezeu că am avut copilărie” . Cu toată lipsa “aureolei de lumină” din acea primă etapa a copilariei sale , constatăm că fiul va avea o oarece libertate de manifestare a inocenţei, căci, cum spune scriitorul, tatăl “observa puţin şi de departe” copilăria lui “liberă şi nesupusă nici unui frâu” . Se întâmpla aceasta când, în familia sa, “acceptările şi renunţările” s-au împlinit .
Una din primele sale fascinaţii de copil abia deprins să se ţină pe picioruşe a fost biciul lui moş Vasile Ursachi de la Verşeni, fratele mamei . La numai trei anişori, când unchiul venea în vizită la Paşcani, nepoţelul de o şchioapă încerca acest “sceptru al copilăriei rurale”, meşterit de moşul său “de la apa Moldovei”, de fapt două şuviţe de cânepă, “răsucite şi împletite cu şfichi într-o parte şi laţ în cealaltă”, lucrare prinsă de o “scurtătură de băţ subţire şi mlădios”. Conştientiza faptul că biciul era opera lui moş Vasile, pe care-l privea ca pe “un urieş voinic şi mare”, mai ales atunci când unchiul “avea în mână un baltag şi în jurul mijlocului un chimir lat, cu înflorituri de metal”. Pentru o vreme, însă, biciul lui moş Vasile, şi aşa fără “putere de viaţa” în mânuţele firave ale “Băieţelului”, va fi respins, pentru că însemna o “ameninţare” la adresa libertăţii de manifestare a celui ce nu era prea “dispus” să asculte “de tata şi de mama”. Şi tot de la moş Vasile, fratele mamei, micuţul Mihail a râvnit cuţitul acela care “face ţâc şi clap”, aflat la brâul unchiului: “Să-mi dai jucăria aceea pe care o ai legată cu lanţ”. Moş Vasile de la Verşeni, cu umorul şi isteţimea ţăranului de prin părţile locului, îl potolea, folosind metoda convingerii. Îi explica nepoţelului de soră că, de vreme ce-i legată, jucăria aceea “are obicei de muşcă” şi că, odată legată, nu-i mai poate “da drumul”. (VA URMA)

NOTĂ:
Bibliografia pentru acest eseu va fi inserată la sfârşitul demersului publicistic (dedicat, aici, memoriei marelui prozator, născut în luna noiembrie). Textul, al cărui autor sunt, e preluat din “Monografia comunei Miroslăveşti- Despre oameni si locuri”, coord. prof. Ioan Pârlea, Ed Emia, Deva, 2009, ed. a doua, unde sunt inserate şi trimiterile riguroase la paginile surselor bibliografice.

Lasă un răspuns