«

»

George Anca: Ahimsa – nonviolenţa post-gandhiană în România

george ancaGandhianismul este o doctrină spiritual-politică înemeiată pe nonviolenţă, pe ahimsa. Mahatma Gandhi, părintele naţiunii indiene, a fost luat drept model şi în afara Indiei, Martin Luther King fiind printre clasici şi martiri, asemeni maestrului. Doamna Usha Mehta, custode al muzeului Gandhi (Nani) din Bombay, mi-a povestit cum Dr. King a rugat-o, iar dumneaei a acceptat, să-i permită să doarmă o noapte unde dormea Gandhi, pentru a primi ceva din trăirile, vibraţiile aceluia. Voind să pronunţ „gandhianism” în America, într-un context public, am simţit un impuls ca şi electric purtîndu-i pe cei doi şi cred că am tăcut, în spirit jain.

Cînd Lucian Blaga a asistat la o conferinţă a lui Gandhi la Lausanne, s-a detaşat parcă de mesajul imediat pentru a face loc unei fulguraţii unice, altceva decît impresiile lăsate de personalităţile altor gînditori pe care îi întîlnise înainte, cum a şi scris într-un articol cunoscut astăzi şi în India. Mai mult, acea vedere a devenit povestirea lui preferată, ritmată ca un mahapranam/respiraţie lungă într-o repovestire
materializîndu-l epic memorial şi pe Rilke:
Ne-a povestit odata despre Gandhi – Tagore si Gandhi – cum l-a cunoscut în Elvetia.
Stia, ca un regizor extraordinar, sa povesteasca. Tot începea asa, cu un glas domolit. Si încet se intensifica si privirea, si tot, si pe urma îti crea ca o halucinatie. Spunea cum a venit întîi Gandhi. Venise pentru o conferinta. Pe scena era o masa. Si-a venit omuletul acesta. Gandhi, îmbracat într-o camasa de lîna alba, mi se pare c-avea si picioarele goale, cred, dar nu stiu sigur. Si dintr-un salt s-a asezat în forma de Budha – cum stau ei, asa – pe masa si a început sa vorbeasca cu glas foarte mic întîi. Lumea a trebuit sa ciuleasca urechile ca sa asculte. Si pe urma, din ce în ce – ca la Blaga – glasul se intensifica. A început sa le vorbeasca, ma rog, de chestiunile lor hinduse… Si glasul se intensifica din ce în ce, din ce în ce, si din ce în ce avea Blaga impresia ca masa se facea mai mare, ca Gandhi crestea, ca tot restul era ca o pestera în care numai Gandhi stralucea la mijloc… În fine, ca un regizor! El vedea si ce spunea Gandhi. Nu mai tin minte de acum o mie de ani! Dar avea darul acesta nemaipomenit de a se transforma – si în glas, si în toate. Era extraordinar de fermecator si neprevazut în tot felul. Dar eu mai mult nu stiu sa-ti spun, fiindca nu tin minte ce vorbea, de unele si de altele. Spunea ca l-a cunoscut si pe Rilke. Ne povestea din voiajurile lui. Si spunea; “Rilke – îl vezi asa poetic si…” sigur, cum era. Dar zicea ca l-a vazut pe Rilke furios odata. Ca erau poftiti amîndoi, în Italia, nu stiu la cine, la o persoana importanta. Si i-a facut s-astepte la usa. A sunat si n-a venit imediat sa deschida. Blaga a suportat foarte bine asteptarile acestea. Rilke s-a înfuriat nemaipomenit, a spus, si a batut cu batul în usa. Si cînd a venit sa deschida, i-a reprosat ca l-a facut sa astepte afara. Ceea ce nu te-ai fi asteptat de la Rilke…
– Da. Într-adevar.
– Rilke – pe care mi-l imaginam serafic si extraordinar! Cu totul altfel l-ai fi crezut. Si a spus ca el a fost foarte mirat. Si în seara aceea, Rilke n-a vorbit la masa. A ramas sumbru. Ei, numai la aceasta nu m-as fi asteptat de la Rilke?! Vra sa zica ne povestea lucruri deosebite si ne facea mare placere. Pe urma vorbea de literatura, cu Ionel mai mult. (Stefania Velisar-Teodoreanu, intervievată de Ion Oprişan, 12 februarie 1982)
Vasile Voiculescu moare în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, după ce refuzase hrana asemeni lui Mahavira, dacă nu lui Zahei, ”Şi rămase acolo încremenit într-o metanie năruită, aşteptând să se scoale amândoi la trâmbiţa judecăţii de apoi”. Un paralitic purtat pe umeri de un orb, apud Schopenhauer, asociază Roxana Sorescu voinţa de a exista şi la Zahei-Ulise, Homer-Voiculescu, pe drumul lumii-luminii, transfigurat de ahimsa, nonviolenţa spirituală.
Prietenul său, Urmuz, s-a sinucis în 1923, “în spiritul veacului” (George Călinescu), căutând o moarte “fără nici o cauză” (glontele?). După ce poruncise decapitarea lui Miron Costin în decembrie 1691, domnitorul Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie, “plângea între toată boierimea şi blăstăma pe cine l-au îndemnat de au grăbit de i-au tăiat”.
“ochii furaţi-mi cât sângeră blând/ soare-n amurg coborând” (Cezar Ivănescu). “Te voi conduce oriunde vei voi să mergi, iar ochii mei îţi vor însoţi picioarle”. (Kahlil Gibran)
Doi credincioşi ai unei Zeiţe, închinându-i-se, aceasta le spune să ceară câte un dar: cel care va cere primul va primi jumătate din ce va cere, cel care va cere al doilea va primi dublu din ce a cerut primul. Unul era lacom, altul gelos. Lacomul s-a gândit: dacă voi cere primul, voi fi păcălit, iar gelosul: dacă voi cere primul, celălalt va fi mai bogat. Lacomul tace, după un timp, gelosul spune: O, Mamă, fii bună şi scoate-mi un ochi. Iar lacomul şi-a pierdut amândoi ochii. Normal, morala: orientare, gândire negativă, de unde viloenţa şi în familie, între fraţi (îmi ruinez fratele chiar cu preţul ruinării mele) etc.

De ahimsa (nonviolenţă), în România a vorbit, în cunoştinţă de cauză, prima oară, Mircea Eliade, în articole, romane, jurnale şi memorii : “Prima floare care i se oferă acestuia este ahimsa, în sens propriu ea înseamnă non-violenţă” (“Introducere în tantrismul secret”); “Această extraordinară nebunie a Indiei, să iasă neînarmată în faţa tancurilor şi mitralierelor europene”; (în închisoare) “Am fost rugat şi eu să improvizez un curs de istoria religiilor şi să vorbesc despre Gandhi şi mişcarea naţionalistă indiană”; “Şeful Gărzii de Fier alesese calea nonviolenţei”; “Ce revoluţie naţională şi socială, în afară de cea a lui Gandhi, străbătută de duh creştin şi tolstoian – a îndrăznit să-şi facă “propagandă” cerând oamenilor să se apropie de călugări şi să fie în orice clipă aproape de moarte? Semnificaţia revoluţiei pe care o năzuieşte d. Corneliu Codreanu este atât de profund mistică încât succesul ei ar însemna încă odată victoria duhului creştin în Europa”.

Tânărul Eliade consemna “profunda unitate a culturii aborigene indiene şi cea a tradiţiilor populare româneşti”. După Cicerone Poghirc şi Amita Bhose, oarecum protocronist, România-India se citesc şi Mioriţa-ahimsa.
Chiar aşa. Încât am dezvoltat subiectul la Rajsamand (Rajasthan, India), în context internaţional – ahimsa, cu interes nu numai din partea unui musulman din Sri Lanka. Neopunerea la violenţă se asociază şi cu metoda jaină a frăţiei cu toate fiinţele (şi cu animalele), detaşarea ca şi jaină, ori de sol dacic, fiind tulburată de avatarul-nuntă, fostă moarte.

“Mioară, mioară, tu-mi fii surioară”. “Dacă m-or urî/ Şi m-or omorî,/ Vina lor o fi,/ Păcat şi-or plăti”. “Stăpâne, stăpâne,/ Nu mă blestema!/ Nu-i de capul meu,/ Şi-i de capul tău.” “Mică miorea,/ Nu-mi purta grija,/ Iei m-or omorî/ Şi m-or îngropa”. “Surioara mea,/ Semnele tale/ Sunt şi ale mele./ Aseară m-am culcat/ Şi am visat / Că am să mor”.

“Şi, iată, dădu soarele-n deseară,/ Se-mpliniră vorbele mioarei:/ Ciobănaşul de măciucă măciucat/ Lângă-o apă-i aruncat/…/ Mama oasele-aduna/ Şi os cu os lipea,/ Mioara din gură-i sufla/ Şi ciobanul învia./ O, ce somn somnii/ Ca-n aripa morţii!/ Mama-i zicea:/ – Şi acum, mioara mea,/ Nu zăbovi, îndat’/ Dă-te peste cap/ Şi te fă iar fată,/ Ca să-i fii mireasă”.

“Câte fete-n sat la noi,/ Fă-le, doamne, toate oi,/ Şi pe mine-un ciobănaş/ Să le cânt din fluieraş,/ Şi pe mândruliţa mea/ Fă-o, doamne, o mieluşea/…/ Dumnezeu l-a ascultat/ Şi aşa s-a întâmplat/…/ Da’ şapte flăcăi din sat,/ Doamne, rău s-a supărat/…/ Către sară să-l prindem,/ Bucăţele să-l tăiem,/ Inima să i-o mâncăm,/ Blestemul să-l dezlegăm,/ Fetele să le luăm/…/ Da’ mândra ciobanului/ Pe cei şapte i-auzea/…/ Fugi, stăpâne,/ Că nu-i bine,/ Că vin şapte către tine/ Da’ ciobanu se ruga/ Înainte de-al tăia,/ să-l las’ să-şi cânte doina/…/ Cei şapte l-o apucat,/ Bucăţele l-o tăiat,/ Inimioara i-o mâncat,/ Blestemul s-o dezlegat/ Şi din turma cea de oi/ Se făcea fete-napoi./ Da’ mândra ciobanului/ Nu lua faţa omului./ Pe mormântu lui plângea/ Şi din gură cuvânta:/ Cin’ blestemu l-o-mplinit/ Să n-aibă loc pe pământ/ De iubit şi de murit,/ Şi nici traiu de trăit,/ Numa tot de chinuit,/ Cum mă legăn eu în vânt/ Şi-s legată de mormânt”.

“De ce trâmbiţa nu tace,/ Turmă-ntoarce pe dâmboace,/ Pă la strunge turme strânge,/ Pân’ ce-şi rupe-un grai şi zâce:/ – Păcurar mic, străinic,/ Auzea numai un pic,/ Cei mai mari o ţânut sfat,/ Când la apă te-o mânat,/ O grea lege că ţi-a dat:/ Să te puşte, să te taie,/ Să te pună-n trei fârtaie,/ Să te taie, să te puşte,/ Să te puie-n trei ţăpuşe./ – Trâmbiţă, trâmbiţulică,/ Sora mea şi sorulică,/ Grăia către păcurari,/ Că, de-or vrea să mă omoare,/ Nu mă-ngroape în pripoare,/ Nici în negru ţintirim,/ De-acolo să nu mai vin,/ Ci în vârful muntelui,/ Sub cruciţa bradului/…/…nănaş mare/ Luceafăr de lângă soare/ Şi luna, soruca lui,/ Din marginea cerului.”

Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka – “…greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.

În teatru, dacă nu pe scenă – Decebal – Zalmoxe-Hristos – Rigveda:

Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit!
Eu duşmanii mei nu-i urăsc… îi bat,
Dară învinşi – eu îi iubesc /…/
Un singur lucru e mai bun ca viaţa,
Pentru că nu-i nimic, nimic chiar: moartea.
Ah, cum nu suntem pe atunci pe când
Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Nici marea aerului, nu auzul,
Nimic cuprinzător, nimic cuprins,
Nu era moarte, nemurire nu
Şi fără suflet răsufla în sine
Un ce unic ce poate nici n-a fost!
Dar vai! un sâmbure în acel caos,
Mişcându-se rebel, a nimicit
Eterna pace şi de-atunci durere,
Numai durere este-n astă lume…
Unde e starea aceea unde zeii
Nu existau, nici oameni, nici pământ,
Pe când acea fiinţă ne-nţeleasă
Nu-şi aruncase umbrele în lume?

Lasă un răspuns