«

»

Gheorghe Pârlea – Verşenii de pe Valea Moldovei, un alt univers literar al copilăriei (II)


Sub părul bunicilor, locul unde “se poate arăta Dumnezeu”

Încă de la trei ani au început călătoriile sale cu mama la Verşeni, la bunicul său, Gheorghe Ursachi, “bătrân voinic şi roz la obraz, cu plete albe, îndeletnicindu-se cu meşteşugul rotăriei” , şi la bunica Anghelina, “o fiinţă mititică şi blândă, cum trebuie să fie o bunică”. Mama scriitorului, Profira Ursachi, avea în “mezalianţa” cu Alexandru Sadoveanu, avocatul din Paşcani, o “…poziţie (…) ciudată”, după cum mărturiseşte chiar fiul. În vremea când “iniţierea în tainele vieţii vechi încă nu se desăvârşise” asupra Profirei, “târgul o smulse din lumea ei printr-un accident năprasnic. Accidentul acesta era iubirea – ale cărei roade de multe ori sunt amare şi otrăvite.” Aşadar,”ţăranca” din Verşeni “nu putea fi fericită în mediul orăşenesc” . Legătura directă cu satul natal era o terapie pentru ea. Acest contact, început precoce, cu mediul fizic şi spiritual al Verşenilor mamei avea să-i producă scriitorului următoarea reflecţie: “Dacă maică-mea nu şi-ar fi trăit copilăria (…) în satul sărac ce se cheamă Verşeni şi dacă nu veneam cu ea din când în când de la Paşcani la bătrânii noştri, şi dacă n-aş fi ascultat despre împrejurări şi oameni de odinioară, tot cea-a fost durere si iubire, asupriri si răzbunări, ar fi rămas pururi închis sub stânca uitării.” Drumurile sale la Verşeni trebuie să le fi făcut cei doi cu “brişca” familiei, trasă de calul Mocanu şi condusă de moş Ion, argatul . Despre călătoria cu “antica şi dispreţuita trăsură”, în antiteteză cu mijloacele de transport mecanizate, Sadoveanu afirma că acest mijloc de transport primitiv a făcut să rămână în el “cea dintîi lucrare” , evident, aceasta întâmplându-se la o vârstă foarte fragedă.
Profira, femeie voinică şi foarte energică, blondă, cu ochi albaştri (o excepţie în familia ei de la Verşeni, căci toţi ceilalţi erau, relativ, bruneţi) avea în Mihai “bucuria asemănării cu ea” şi pe cea a “primogenitului” . Ea a fost cea dintâi care i-a povestit “frumos şi tainic lucruri de la noi, de la Moldova” , precizează scriitorul, folosind o sintagmă a mamei, prin care, deşi devenită orăşeancă, ea se indentifica imperturbabil cu ai ei de la Verşeni.

Sadoveanu a păstrat încă de copil “expresii nostime de la mama”, expresii ce “şi-au dobândit valoarea” când amintirile i le-au “adus cu fluxurile ei ciudate de la întoarcere”. Spre exemplu, a auzit la mama sa expresia “domnul cu boii de funie”, vorbe ce ironizau aspiraţia la demnitate a omului “…de jos care ţinea să fie în rînd cu cei mari”. Sau, atunci când Mihai protesta că i se dă să mănânce pâine goală, mamă-sa îl îndemna asfel: “înveleşte-o într-o petică”, evident, ca să nu mai poată spune fiul că pâinea-i goală. Altă dată, când Mihai prinsese gustul cochetăriei şi se întâmplă să primească cămaşa necălcată, la protestele lui, mama îi călca uşor cămaşa în picioare şi apoi i-o întindea fiului, drept remediu amuzant: “ia-o, că acum e călcată”. Mai târziu, fiul va descoperi că ,de fapt, mama sa i-a dat “harul” pentru ceea ce avea să devină: “…mama era o povestitoare rară ale cărei accente misterioase încă mai sună în fiinţa mea” . “Aportul genetic” pe linia mamei, în procesul de formare a scriitorului, “a fost decisiv”, confirmă şi biografii lui. Profira Ursachi trebuie să fi avut de la strămoşii săi verşeneni o moştenire inestimabilă, căci i-a dat fiului din zestrea sa nativă ceea ce avea să facă din el “un miracol care nu s-a mai petrecut decât cu Eminescu” .
La bunicii din Verşeni, copilul Mihail era în împărăţia candorii. Minunile acelor vremuri se petreceau pentru el sub “părul vechi din mijlocul ogrăzii bunicilor”, pom “mare şi rotat”. Sub copacul acela “ca un glob de lumină”, în nopţile sărbătorilor de primăvară, aştepta el de Paşti ,”în străiţe nouă” şi cu emoţie evlavioasă, mângâierea pe frunte” a Creatorului. Avea încredinţarea că acolo, sub părul înflorit al bunicilor, “se poate arăta Dumnezeu”. Emoţia micului creştin era aşa de puternică de Paşti, încât era convins că nici Bică, motanul bunicilor, nu trebuia să rămână un păgân în faţa revelaţiei pascale.Aşa că, se străduia cu tot dinadinsul să-l înveţe şi pe el să facă cruce, măcar cu limbuţa, dacă nu cu lăbuţa, asociind ostenelii sale şi vorbele: “În numele Tatălui /Şi-a Fiului / Şi-a Sfantului Dumahin”.
Tot sub părul bunicilor din Verşeni, pe vremea când pentru el a număra însemna a se opri “în preajma lui cinci”, îl chema mama să stea pe “pocladă” lângă ea, ca să-i dăruiască mângâierile sale materne .Se petrecea aceasta “în lungul zilelor tihnite de august”, când, din primele pere coapte ale părului, se făcea un fel de cidru local. Copilul iscoditor privea cum “se tăiau pere în patru şi se aşezau într-un fedeleş de lemn, cu apă de izvor”. Nu era însă încredinţat acest “martor băniutor” că mustul “urma să fie numai bun de băut tocmai pe la Sântămăria cea mică”. Temerea lui avea temei: “… am început să am bănuiala că uncheşul [Vasile] desfudă în urma mea fedeleşul”. Şi, ca să dezlege misterul, micul detectiv se dădea după colţul casei şi-l pândea “cu jumătate de frunte şi cu-n ochi”.
Sub părul bunicilor de la apa Moldovei încerca el, copilul cu nesaţ pentru cunoaştere, “clipind din gene”, să înţelegă şi să afle ce spun femeile din sat care făceau “sobor la pocladă”, avâd-o amfitrionă pe mărunţica lui bunică, Anghelina. Aceasta, ne mărturiseşte scriitorul de mai târziu, avea “însuşiri oratorice”. Rostea “vorbe ritualice” la înmormântări şi praznice, “vorbe cu răsunet în adâncimea timpului, avănd o noimă şi pentru viitorime, căci astfel lumea se strică şi se cufundă în ticăloşie”. Atunci când nepoţelul, venit la Verşeni din târguşorul Paşcanilor, zăcea în fierbinţeala bolilor copilăriei, bătrânica şi “babe descîntătoare”, întâlnite la soborul de sub păr, rosteau la capul său “vorbe vii din acelaşi trecut, care-şi trăieşte încă puterea magică”. (VA URMA)

NOTĂ:
Bibliografia pentru acest eseu va fi inserată la sfârşitul demersului publicistic (dedicat, aici, memoriei marelui prozator, născut în luna noiembrie). Textul, al cărui autor sunt, e preluat din “Monografia comunei Miroslăveşti- Despre oameni si locuri”, coord. prof. Ioan Pârlea, Ed Emia, Deva, 2009, ed. a doua, unde sunt inserate şi trimiterile riguroase la paginile surselor bibliografice.

mama-prozatorului

Lasă un răspuns