«

»

Viaţa din viaţa mea – Mircea Bârsilă

Cu ceva vreme în urmă, în anul 2009 cred, primeam de la Mircea Bârsilă un volum de poeme, „Monede cu portretul meu”, după lectura căruia mi-am spus cu entuziasm că e o carte despre care trebuie să scriu neapărat, că e o carte rară, iar autorul este unul dintre poeţii prea puţin cunoscuţi, prea puţin promovaţi. Consider dintotdeauna că e de datoria noastră, a celor care citim şi ştim să citim poezie, să punem în evidenţă cărţile confraţilor, pentru că într-o literatură cu multe valori, cu multe cărţi substanţiale ne simţim şi noi confortabil. Cine vine dintr-o literatură fără suprafaţă şi fără profunzimi vine de nicăieri şi se îndreaptă spre nicăieri. Competiţia în interiorul unei literaturi nu este o dispută oarbă pentru acelaşi segment/ procent de cititori dispuşi să aplece urechea la poezie (sau proză, eseu etc.), competiţia e cu sine şi cu nişte modele absolute. Punct.

Constat că nu am scris despre acea carte, deşi ori de cîte ori am avut ocazia am vorbit despre ea şi despre talentul lui Mircea Bârsilă. O carte nouă vine, iată, de la Mircea Bârsilă, „Viaţa din viaţa mea”, care e o prelungire fericită a discursului poetic din „Monede cu portretul meu”. Tonul este al elegiei şi al înţelesului de pierdere. Pastelul este „desemnat” cu o tuşă groasă, de sub culori iese viaţa ca o magmă care se reconfigurează continuu, un vulcan scăpat dintr-un adînc misterios, imprevizibil. Iată un poem/ pastel din volumul „Monede cu portretul meu”: „Eu care sunt un copac şi din ramurile mele ciripeşte, / ca un scatiu, soarele. / Eu care susţin în faţa lui Dumnezeu ţelina şi bujorul, / buburuza, păianjenul, ceapa, şi insomniile/ asemenea unui mers fără drum/ ale oricărei fântâni/ (o firidă cât o cutie de pantofi);/ iată-mă învăţând taurii încă tineri să mugească/ şi păsărelele şi sticleţii să cânte. I-atât de frumos, / orice s-ar zice, în această lume, printre realele aparenţe/ ale existenţei, şi unde chiar şi zăpada s-ar putea să fi fost, / la începuturi, verde, dacă nu cumva/ aşa este verdele ei: alb/ (de la o iluzie la alta);/ şi iubirea ronţăind cu dinţii ca un şoarece/ sub patul în care dorm” (Îngerul cu o carte în mâini, p. 67). În noul volum descrierea are aceeaşi magie a cuvîntului devenit semn/ desemn, şoarecele a trecut cu toată recuzita sa dintr-un poem în altul, dintr-un volum în altul: „Nişte păsări mici într-un ulm uscat – nostime zecimale,/ o vrăjitoare jumulind o gîscă sălbatică împuşcată în aripă,/ cuiburi de şoareci, sub grinzi, şi chiţăitul acestora/ în toiul meschinelor petreceri din saloane…” (Vechi tablouri cinegetice, p. 56). În poezia lui Mircea Bârsilă e o tristeţe care ne face bine, reconfortantă, textul e un tobogan care te aruncă dincolo de orice orizont presimţit: „Într-o barcă şubredă, cu negru coviltir, alunecă un felinar/ aprins. Cel puţin de n-ar mai bătea vântul! De s-ar auzi/ cel puţin câinii: fie şi câinii de vânătoare ai lui Acteon./ Fie şi câinii sălbăticiţi ai zeiţei Hecate./ O noapte la fel de mincinoasă ca o meduză. Şi nici/ nu ştiu încotro sunt dus de şubreda barcă: s-ar putea/ să urmeze trecerea printre versanţii/ unei strâmtori/ sau chiar printr-o peşteră. S-ar putea să fi fost chemat/ pentru unele mici reparaţii pe la casele lunii./ Această barcă şubredă/ în care voi sfârşi ţinându-mi de plete – în chip de felinar –/ propria ţeastă. Iată a început să mă cuprindă moleşeala,/ sub negrul coviltir. A răsărit lângă mine un arbore/ şi s-a făcut mare, de când umblu prin noapte: o noapte/ la fel de mincinoasă ca o meduză, o noapte fără sfârşit/ şi fără nici o altă lumină decât felinarul trist al unui călător.” (Călătorie, p. 32). Viaţa şi eternitatea sînt una, moartea e o aparenţă, viaţa e o aparenţă, totul curge, omul care s-a visat fluture încă se mai întreabă dacă nu e cumva un fluture care (încă) se visează om. Gestica poetică e largă, amplă, cuvintele produc ecouri în minte şi în inimă, aparenta vetusteţe este, de fapt, citirea/ interpretarea realităţii/ irealităţii printr-o oglindă aburită pe care poetul a pus-o în faţa lumii vizibile. Spectacolul este total, funambulesc, la el participă realitatea imediată şi expresia ei mitică, lumea obiectivizată şi lumea de sub lume, arlechinul şi îngerul care îşi schimbă, cu adînci reverenţe, rolurile: „Aceste ţinuturi cu femei venite, odată cu berzele/ şi cucii, din lumea cealaltă/ şi plopi excelând prin scoarţa lor de aluminiu./ Nişte ferestre ale morţilor noştri: întunecatele scorburi./ Nişte icoane aprinse: înverzitele lunci./ Se tăvăleşte luna, pe arături,/ în urma plugurilor, la fel ca un lup pe zăpadă,/ şi, în fiecare primăvară, sunt ameninţaţi pomii/ să dea roade/ cu nişte instrumente arhaice – păstrate prin beciuri –/ şi care imită înfiorătoarele mugete ale taurilor./ Aceste ţinuturi al căror refren este alcătuit din ţipetele/ – de pasăre cu dinţi – ale secetei şi din repetatele vise/ în care îl visăm pe Iisus:/ e-atât de încruntat, atât de încruntat sărmanul,/ de parcă nu ar fi avut mormânt!/ Aceste ţinuturi/ şi râsul demonic al potcovarilor printre scânteile/ din potcovării,/ şi vântul de toamnă cu un bandaj negru/ peste ochiul drept,/ şi albul preistoric al cailor albi, în amurg./ Nenumărate găuri – de şopârle, de şerpi/ şi de şoareci – îndreptate la fel ca nişte ţevi de puşti/ către mine,/ acoperişuri cu ţiglele fierte în sânge de cerb/ şi părul lung, până la genunchi, al caselor părăsite./ Se minunează, ca-n paradis, puii de mierlă/ când înfloresc, dintr-odată, la începutul lui iunie, salcâmii.” (Instrumente arhaice, p.31). Copilăria cu paradisul ei alunecos,- drept dovadă că nimeni nu rezistă acolo-, îi prilejuieşte lui Mircea Bârsilă desfăşurarea unor adevărate pînze pe care memoria îşi depune micile ei artefacte, ca un pumn de nisip presărat prevenitor pentru a nu rătăci drumul de întoarcere. Numai că, fapt relevat cu fiecare existenţă în parte, omul resimte după izgonirea din paradis şi izgonirea din sine însuşi: „Tot copil am rămas. Încă mai ţin, până la Paşti,/ numărătoarea copacilor înfloriţi./ Umblu desculţ, fluier, nechez şi vă pun, adesea,/ în ochi, la fel ca pe-o oglindă de buzunar,/ întregul lan de floarea – soarelui de lângă cimitir./ Tot copil, dacă nu cumva visez./ Dacă nu cumva sunt beat sau vrăjit/ sau pur şi simplu nebun. Stau de vorbă cu arborii/ în limba arborilor. Stau de vorbă cu păsările/ – atât de frumos colorate – ale verii,/ în dialectul acestor păsări. Ouă de prepeliţă/ şi floarea de volbură. Câtă recunoştinţă în rândul/ gâzelor, în sufletul lipsit de păcate al vrăbiilor/ şi al sfintelor sălcii/ când le privesc în felul cum se uită copiii,/ în recreaţia mare,/ la colegele lor din clasele paralele./ Umblu desculţ prin apa din şanţuri. Prin iarbă./ Şi briceagul în formă de peşte. Şi cercul./ Tot copil, chiar dacă sunt lat în spate/ cum tăietorii de lemne./ Tot copil, chiar dacă îmi las, uneori, capul/ să-mi cadă, la fel ca un măr,/ în poalele femeilor tinere./ O lampă al cărei centru se ascunde în soare:/ copilăria./ O lampă de demult, cu picior, şi al cărei/ soare se preface a nu mă fi cunoscut niciodată.” (De vorbă cu arborii, p. 65)
Poet din categoria „poète maudit”, trăindu-şi „anotimpul său în infern” cu fervoare, simplu în stranietatea sa şi straniu în simplitatea sa, Mircea Bârsilă scrie, mai ales în ultimele cărţi, cu înţelepciunea celui care a ajuns la concluzia că nu mai poate pierde acum decît viaţa din viaţa sa. Adică, totul.

cronică de Adrian Alui Gheorghe

Mircea Bârsilă s-a născut la 19 octombrie 1952, în satul Cârciu, comuna Văgiuleşti, judeţul Gorj. Doctor în literatură din anul 2000. Din anul 1994 este profesor universitar dr. la Facultatea de Litere a Universităţii Piteşti.
Cărţi publicate: Obrazul celălalt al Lunii, Ed. Albatros, Bucureşti, l982; Argint galben, Ed. Albatros, Bucureşti, l988; Scutul lui Perseu, Ed. Vlasie, Piteşti, 1993; Fecioara divină şi cerbul, Ed. Calende, Piteşti, l994; O linie aproape neagră, Ed AMB, Bucureşti,2000; Dimensiunea ludică a poeziei lui Nichita Stănescu, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2001, Lecturi, Ed. Calende, Piteşti,2001; Acordeonul soarelui, Ed. Paralela 45, Piteşti,2001; Anotimpurile unui cătun, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2003; Introducere în poetica lui Nichita Stănescu, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006; Poeţi contemporani. Generaţia 80 (I), Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006; Vârsta de fier în viziunea lirică a lui Al. Philippide, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2007.

Lasă un răspuns