«

»

Adina Dumitrescu – poesis: omagiu lui Tudor Arghezi


Motto: Sunt sticletele ce-şi va arde penajul de-atâta soare

Vremuri vin, din vreme trece

– Sunt Paula, vă urmăresc
de la geam vizitele
făcute livezii.
V-am adus margaretele
din jocul iubirii sau neiubirii,

tudor_arghezi

morţilor, desluşirilor nopţilor lui Bota.
Era prea târziu croncănea-n ( Strofă ultimă – Emil Botta )
Strofă ultimă papagalul.
„A început să râdă de Sultana
că nu ştie să facă paşii la horă
Pe urmă a înjurat boii
care întârziau la jghiab
Şi-a murit.”
– E prea târziu? am ajuns prea târziu?
Aşa cânta cea
care şapte ani şi ceva
mi-a fost sora mai mică,
cingătoarea – mijlocul tinereţii
un pui de femeie, copil cu cununie
timpurie.
O palmă să-i fi pus de la mine
deveneam o-nălţime,
de-i dădeam o tuşă, culoare
plămădeam din noi dioică floare,
un strop să ne fi ridicat în simţire
năşteam patrafirul de naos,
simbol dublu de maică, ramură-n devenire
de creangă.
Ne revedem după ani.
Lângă mine se aşeaz-o femeie peste care topoare
tăiaseră.
riduri în plus, capilare sparte,
ochi în întunecare de carte,
unităţi de glucoză aşezate-n surplus,
un ceva fără loc, ca-ntr-un joc de noroc,
retezase,
adăugase, îndoind-o.
Părăsise târgul sprijinită de jumătatea ei,
veche rădăcină de costrei,
se retrăseseră acasă, în fânul Duţeştilor, al străbunilor
în aşteptare de coasă.

Maică născătoare

Satul. – uite satul, îmi spune pe drum,
locul de unde-a început să crească
rădăcina Arghezi, apoi repicată, dintr-un ochi
născându-se mugure apical în Bucureşti.
Satul Duţeşti-Cărbuneşti-sat,
loc de inspiraţie, compunere-n nume
căci Tudor e devenit aşa din familia Teodorescu,
iar Arghezi, din „Geza”
după cum o striga şi-o mângâia
cojocarul satului.
Privim casa în care tatăl a trecut pielii acul,
şcoala de-un secol, floare de soare
prin buruieni
„Şi ca orişicum tu creşti
Făr-a şti cum te numeşti” ( Buruiana, nu ştiu care – Tudor Arghezi )
placa comemorativă
din curtea casei sau şcolii mici,
în jur urzici,
le-ntrec paparudele cu leuşteanul
pe tăpşanul jocului de-odinioară
ba nu le-ntrec, bunăoară,
„În fiecare sat
În fiecare urzică
A pus Domnul o mărgică.” ( Buruiana, nu ştiu care – Tudor Arghezi )
– Mai poţi urca? mai poţi merge?
– M-oi drege cu boarea
pământului.

Urcând coasta raiului

– Socotiţi satul cântat, orişicare
aşezare pe bot de deal?
Unde-ntâlneşti ca-n poveşti
aerul patriarhal
strâns în pocal,
coşuleţul de salcie împletită
cu ouă de aur culese din cuibar de Gilort?
Unde mai zboară,
urcă şi coboară rime valuri
acoperite de voaluri pe dealuri
ca ştergarele albe cu-alesături gorjeneşti
pe cozonacul de Paşte
anafură, tămâie spre moaşte cereşti din lumeşti?
– Să vă descriu drumul?
Să mi-l descriu?
Priviţi… fir pietruit
săpat printre dealuri cu livezi de pruni,
pădurici, rugi de mure, salcâmi
unde „Ramura e legănată
Legănându-şi cuibul ei
Vântul murmura prin floare” ( April – Tudor Arghezi )
Sst, zumzet de-albină fundal sonor fără pauze,
suprapus ciripit continuu de pasăre,
– Închideţi ochii, călătorilor!
Încercaţi exerciţiul de ascultarea tăcerii.
De sub tălpile voastre,
din bănuţi galbeni de păpădie
se ridică şi se coboară
zumzet grav de albină,
boare adie.
E greu zborul, distanţele-s mari
îl trage greutatea din norul polenului.
Ghem de regn vegetal lipit de alt regn,
în moleculă, divizată, reîntregită, animată,
sunet grav până-n centrul pământului
unit cu libertatea aerului.
Deasupra capetelor voastre,
măiestre văzute şi nevăzute,
trilurile sopranelor precum plânsul, ciupiturile corzilor
cobzelor sau lăutelor,
arcuşul, armoniul lui Dindiri
prinzând vestitele ciocârlii
adunate în Lie.
– Deschideţi ochii şi-n transa muzicii
vă pătrunde jocul culorilor.
iarba cea mai verde,
alături de pete
galbene,
albe porumbiţe de porumbar înflorit
şi mov-palul liliacului îmbubit,
fugit de gardul grădinii
să-nflorească
liber pe coastă.
Vi s-au răcorit tâmplele,
fără apă-n atingere,
susurul pârâului când secat, când bucălat
îngână hora cu sârba.
De supărare?
De umplere! de mângâiere!
Fire de apă îmbracă fire de iarbă,
lunecând peste dealuri ca-n agonie,
armonie!

Moşii de primăvară

Pe coama dealului
stă de strajă satului
o bisericuţă.
Luăm cheile şi deschidem portiţa,
urcăm dalele intrării,
ne minunăm:
„Biserica Sfânta Paraschiva reclădită din lemn în 1886
cu binecuvântarea Preasfinţiei Sale părintelui Episcop al Râmnicului
şi Noului Severin D.D Iosif Bobulescu
şi cu ostenitori dascălul Barbu Iorga şi Constantin Popa Dinu,
cu zugrăveala în culori de apă făcută
de preot zugrav Rafail din Tg. Cărbuneşti.”
Reţin din vârtejul creat
de istoria căzută peste mine, două nume,
acela al stră-străbunicului Paulei,
dascălul Barbu Iorga, ostenitor al bisericii şi numele pictorului,
care, după decenii de văruit în alb al pereţilor
a urcat dealul Duţeştilor
şi-a pictat pe frontispiciu
în medalion, icoana Sfintei Paraschiva.
Plătit? Neplătit, s-a trezit şi i s-a năzărit!
Martori căpriorii care înconjură clopotul greu
din faţa bisericii.
Coborând costişa ne-ntâlnim cu soţul Paulei,
colonel rz. avocat Ion Oprea cu doi meşteri,
pensule şi cutii cu vopsele.
Urcau să vopsească gardul
ce înconjoară clopotul
foişorului din faţa bisericii.
Mi-au arătat lucrările de susţinere ale dealului.
cu acelaşi aer firesc cu care familia de pictori şcoliţi,
doctoranzi, au pictat bisericile vechi ale Gorjului.
Şi peste bucuria revederii cu Paula,
suprapun bucuria descoperirii rădăcinii
născătoare de stea.

Oblanic desfăcut

Aceasta e zestrea
cu care copilul Tudor Arghezi
lua viaţa în piept.
Şi peste ani,
găseşti în Mărţişorul Bucureştilor
firele ierbii din poala Duţeştilor,
florile mărului şi prunul din deal
buchete de-April din podbal
masa cu tocul
peniţa neuscată
basca lăsată prin testament
sângeri crescând prin ciment
şi un cui.
„Într-o vreme la-nceput
Şi-ntr-un leat nemaiştiut
Care, nu pot să însemn,
Casele erau din lemn
Şi ulucile de scânduri.” ( Cuiul – Tudor Arghezi )
C-a trecut din deal în vale
i-o fi fost a supărare!
C-a trecut din vale-n lume
peste lume, printre nume
carte de închinăciune,
ne-nchinăm!
A legat şi-a fiinţat
viaţă dând
cum, ce şi când
n-are rost să ne-ntrebăm,
să-ncercăm noi să legăm
gândurile, scândurile…
„Nici-un om nu înţelege
Cuiul ţeapăn cum să lege,
Fără funii şi curele,
Scândurile între ele.” ( Cuiul – Tudor Arghezi )

Convexitate

Arc de cerc, disc
ce mai cerc din meniscul
genunchiului cu tăciune
de-nchinăciune,
ţintirim înviat amintirilor
muritorilor!
Spală apă, trezeşte
ce musteşte în adâncul pământului!
Aprinde luminile candelei
cerul să aşeze printre zei
zeul gorjului
din Apollo şi Kamadeva luceafărului!
Lăsaţi izvorul să murmure
glasul să vă tremure!
„Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu
Tu curgi fântână, pe trecutul meu
Şi toate sunt precum le-am cunoscut
Rămase-aşa, ca dintr-un început.” ( Oseminte – Tudor Arghezi )

Rouă

De-acum, peste iarbă să plouă cu rouă
peste feţe uscate, inimi fanate,
suflete aproape moarte.
lumile dintre noi şi din noi, două.

Vor vârcolaci să rămânem ascunşi, fiecare-n deşertul lui
îmbrăţişându-ne castelele de cenuşă
noi sperăm reconstrucţie, nu din iluzie, cea de a doua mănuşă,
vrem spargerea lacătelor dinafară de uşă.

Cel puţin eu, n-am loc de nimic mai însufleţit.
n-are unde-mi încape pepită de lacrimă,
nici altă dorinţă-cerinţă, nici miracol-oracol de patimă,
doar fagurele de miere, cuvântul din gândul descoperit.

Vreau liberă valea, calea, dau nisipul, cenuşa şi glodul de-o parte,
suflând desfac bustiere, cămăşi din piele, nu-s ale mele,
bat cânepa de lângă gard cu nuiele ca-n tobele mari, ca-n cinele,
o pun pe cuptorul cu jarul acoperit, sar ţipete, ţitere, se adună-n acord de violă şi-aştept.
Rouă să plouă!

Mă depărtez de stropitoarea metalică din cerc, mă strâng, mă întorc,
refac bobocul iniţial, trandafir cu petale atinse
de împletitura firelor de sânge prelinse,
de lume ascunse lasouri.

Tai năvodul cu ascunse ghetouri. De foc. Ce-a fost, doar amoc?
şi ce noroc am avut, ce noroc!
Doar că ploaia din rouă veşnic foşneşte în ghioc
şi-ncercăm să furăm, s-arătăm tinereţe expusă, s-o dăm,
pe bătrâneţea de unii impusă, la troc…

revedere

În grota care te ascundea
îţi vedeam ochii spre cer îndreptaţi
căutând o lumină dintre multe lumini dispărute
îngropate, uitate de tine
sus vedeai negru, cenuşă pica
din bolta grotei,
nu ştiai, erai orb. Singur şi orb, „ologul prologului nefiinţă”.(George Anca)
privirea prin tine ţi-am îndreptat-o.
ţi s-au ars pleoapele,
ai dus mâinile la ochi,
flăcări roşii ieşeau din ele,
pe veştminte te-ai şters,
ardeai ca o torţă,
purtată pe braţe schimbate de-nvinşi.
Ochii în jos ţi-ai lăsat
peste palme şi visuri împreunate,
din pământ răspundeau gemete
plângea grota care te ascundea,
aburii învinşilor, gheizere
se-nălţau încercuindu-te,
te-ai văzut fir de volbură tu voluptuos sânger
tu, privitorul la cer,
spre dreapta ai fugit cu privirea
şi-ai văzut. Mâna mea te chema,
era doar o mână,
ai fugit înspre ea,
până-n norul ce plutea lângă alţii
pentru o clipă întregi, revăzându-ne.

Trecuţi

Urmuz de peste Argeş
cu boala spre moarte păşind
rostogolind literele
între da şi nu întrebările
da, da, era
un neorealist
alpinist peste lumi,
peste timpuri,
un nod
un calapod cuvintelor
torentelor şi curentelor
literare
la început mâzgălite
ca-n rapoartele dezideratului,
agentului fără ştiinţă de carte
constatator de moarte incertă, indiferentă
ba chiar bine-venită
scutită de deranjul mărimilor.
Scuzaţi-mi adierea
respiraţia
expulsia glonţului.
Voi plăti, când voi reveni
dintre trecuţi.

Sub nuc

La „masa umbrelor” (Ionel Teodoreanu – Masa umbrelor )
din casa bunicilor
mă-ntorc în timp
ca să prind
„uliţa copilăriei.”
mă-mbăt de culori şi iluzii
perfuzii
adolescentine
centime de suflet nou
peste plin de barou
al balanţelor timpului.
Mă spăl de păcate
trecute-n „bilete”
ca revenire
pe-acest pământ
azi jug, ard în rug, mâine cenuşă
moaşte de sfânt înviat
sărutul candorii din cutia pandorei,
făt.

Dansul, paradoxul muzeului

sunt dansul hoţului, baiadera instalată-n tăcerea muzeului
de vreau, în rotire poate-mi revine
orice durere, orice sărbătoare
de vreau uit de necazul de ieri
uit şi de frica de mâine
mă rotesc pe lut umezit
de pe roata olarului
mă deshidratez cedând pământului, lutului
închinarea,
cerând înţelegerea dansului timpurilor.
De-am băut apa fântânii din deal
văd picurul rar ca firul de vlagă
întregit, însufleţit
loc din locul muzeului.
Rimă din rima maestrului
şi-un îndemn, o suflare
din om şi din floare
pe arătura de secetă
a începutului toamnei
sau buchetul de floare
a primăverii
şi mai pot să mă bucur de dansul ascuns
de glas în muzeu
fără mişcare şi muzici,
fără pocnete de carâmbi pe opinci,
doar privind o copertă de carte.
Sunt puberă azi printre dansatoarele dezbrăcate,
maculate
de rodul pământului din frunzişul pădurii
sau din leuşteanul grădinii.
Rotate-mi sunt brâurile, coapsele,
roşite-n cârmâz mi-s călcâiele, uitat îmi e numele.
Săpat numele celui ce vieţuieşte-n muzeu
mereu.
Profanând, dansul corpului,
vizitator extaziat,
se înclină, se-nchină, dă
coasta deoparte şi-i cântă:
feminitate!

La Gilort

Pe mal, aştept apa
s-aducă barca
de litere scrise
de litere şterse
pe hârtie.
Zic: papagalului i-am tras planeta
cu luneta ce plimbă prin stele
dorurile, sfâşierile
înfăşările şi înfăşurările tulpinii
de torţel mititel, braţ de vers!
Univers am făcut din hârtie
frunză verde
gata să dezmierde frunţile obosite,
ţel, să am privire pătrunzătoare, oţel,
cuţit să tai pânza ochilor prea obosiţi
de citire sau privire în gol,
laser spre despicare şi observare,
şi o veche drezină
să-mi plimbe pe şină
amintirile.
Am aruncat planeta-n amonte
sunt cea dispusă să-aştepte
cum valul coboară…
Nu-i nici-o moară
să mi-o răstoarne,
nici cirezi la băut să mi-o ia între coarne.
ce-mi arde sub tălpi
las’ să arză!
Vine!
Biletul, planeta vine spre mine…
înfrigurată, stropită de apa Gilortului
o apuc! Din papagalul cu ciocul caduc
dintre reviste, ziare, închidere şi colportare
scot nestemata! Singur bascul se pleacă
de sub el, şoaptă de maramă în psalm
– Pentru voi, dragi gorjeni, peste timpuri
cu limburi ascuţite, în altă şi astă vreme
şi-ntr-o vreme cu mai mult soare,
din viul atât de mare ce-a fost în mine,
onoare!

Lasă un răspuns