«

»

Verşenii de pe valea Moldovei, un alt univers literar al copilăriei (III)


“Dintr-o dată, bătrânii mi-au fost mai scumpi ca orice”

În opera lui Sadoveanu sunt întâlnite şi alte soboruri din care emană experienţa şi înţelepciunea umană, dar “nici unul din soborurile tipic sadoveniene nu va mai cuprinde atît de bogate înţelesuri, nici unul dintre ele nu va mai degaja această seninătate caldă şi neprihănită”, ca soborul de sub părul bunicilor, unde femeile erau adunate în jurul bunicuţei, o înţeleaptă a satului .
“Bătrânica” de la Verşeni i-a provocat mai târziu nepotului reflecţii asupra valorii morale a gesturilor ritualice ale bunicii în faţa “spiritului încă adormit” al nepotului. A început prin ea să-l înţeleagă pe Dumnezeu . De altfel, însăşi calitatea primară de creştin în legile ortodoxe ale neamului său de pe mamă
o datoreză bunicilor, care nu au acceptat botezul catolic al nepotului — deja săvârşit la Paşcani, din indiferenţa tatălui (prieten cu preotul catolic din târg)–, întru ignorarea tradiţiei religioase a familiei, şi l-au rebotezat în “legea cea dreaptă” la preotul din Verşeni, în complicitate cu mama copilului, cu grijă să nu afle tatăl — un “nepăsător la cele religioase”, cum îl ocăra rotarul din Verşeni , sau “un necredincios”, cum recunoaşte chiar fiul său, Mihail. La moartea prematură a mamei sale, tot “Bătrânica” de la Verşeni a venit la Paşcani “să rânduiască cele creştineşti pentru răposată” şi s-o bocească “…cu glas subţire şi chinuit”, umblând în urma năsăliei, “…în catrinţa ei, cu tulpan şi polcă mohorâtă” . Ea a dus greul procesiunii de înmormântare. “A fost cu cea mai mare luare-aminte cînd şi-a gătit copila pentru calea cea fără întoarcere […]. Trecea repejor în toate părţile ca să îndeplinească rânduielile. Şi i s-a luminat faţa când s-a vărsat peste ţărîna ce se întorcea în ţărînă vinul altei vieţi şi când a prezentat preotului găina neagră peste groapă, încredinţînd adică milosirdiei divine un duh nemuritor.”
Asupra multor lucruri s-a luminat el (mai devreme sau mai târziu) la Verşeni, loc pe care, într-un spaţiu ceva mai larg, dar totuşi “destul de restrâns”, îl considera la maturitate drept “cadrul şcolii mele”. În cadrul acestei şcoli, bunica Anghelina ocupă “un loc proeminent în galeria imaginară a Dascălilor scriitorului” . “Sub auspiciile ei se oficiază […] cea mai importantă etapă a iniţierii: pătrunderea în tainele cunoaşterii vechi, în universul mitului şi al datinei”.

Una din nedumeririle sale timpurii, provocate la Verşeni, era şi aceea că la masa cu trei picioare din casa bunicilor mâncau toţi din “acelaşi blid – o strachină nouă şi frumos încondeiată” . La început era stângaci şi contrariat “domnişorul”, dar mai apoi a ajuns singur la o “oarecare înţelegere” şi a acceptat să se înfrupte şi el, până la obişnuinţă, din laptele fiert care aburea în strachină şi din mămăliguţa tăiată cu aţa în felii. Folosirea lui ca “greutate” în scaunul cu trei picioare, răsturnat, care slujea la pregătirea urzelii pentru stative (războiul arhaic de ţesut), avea să fie limpezită după ce băieţelul de patru ani avea să ajungă la vârsta “înţelegerii”
Aici, la Verşeni, a început să se “pîrguiască” părerile sale de copil precoce despre lume, păreri “destul de nedesluşite şi schimbătoare” . Un om gras, văzut pe uliţele satului, după părerea lui, era un om bătrân: “…cu cât e mai mare şi mai gras, cu atît e mai bătrîn”, gândea el, copilul. Iar când privea de după casa bunicilor vreun om bătrân şi ştirb, care râdea la el şi care se întâmpla să mai aiba şi nasul roşu, era convins că acesta era un beţiv. Nasul îi era roşu fiindcă “…s-a copt la lulea”, concluziona el.
Cu privire la bucuriile dăruite de “petrecerile de iarnă [la Verşeni], cu plugarii şi semănătorii simbolici şi cu animalele fantastice”, Sadoveanu avea să constate că toate aceste obiceiuri străvechi “afirmă după mii de generaţii sufletul oamenilor dintru început”. De asemeni, opunând lui moş Vasile de la Verşeni, unchiul său preferat, şi ciobanilor de la apa Moldovei cunoştiinţele sale de astronomie, elev fiind, înţelese mai târziu că aceştia nu erau ignoranţi ci “stăpânitorii unor adevăruri antice despre crugul lunii, cursul stelelor şi soarelui” . Înţelese că pentru cunoaşterea orelor “ei se călăuzeau de semne neîndoielnice şi veşnice” şi că civilizaţia arhaică a bătrânilor săi avea misterul ei “viu şi valabil”, căci “prognosticurile” lor, “bazate pe zborul paserilor şi atitudinea animalelor […], pe direcţia vîntului şi pe multe alte semne”, se realizau . Aşadar, oamenii aceştia de unde se trăgea mama sa “interpretau viaţa în perfectă armonie cu cerul cu pămîntul şi cu natura înconjurătoare”, va concluziona scriitorul.
După moartea mamei, când Mihai avea doar paisprezece ani , în durerea deznădăjduită ce l-a cuprins, s-a întors la ai săi, cei din care descindea mama, sub impulsul unei chemări interioare irezistibile. “Dintr-o dată, bătrânii mi-au fost mai scumpi ca orice” , recunoaşte el. Acum, la Verşeni, se simţea dator să-i răscumpere mamei “viaţa ei distrusă şi pustiită prin dezrădăcinare”. Justifica mai târziu această datorie de răscumpărător, punându-şi sie însuşi întrebarea: “Nu-mi dăduse ea oare privirea, auzul şi zâmbetul păstorilor din veac?” .
Trecând definitiv de partea rudelor de la Verşeni, Sadoveanu observa: “Sporul meu de cunoştiinţe şi reflecţii m-a dus dincolo de zona primejdioasă prin sterilitatea ei, unde se opresc definitiv semidocţii păturii noastre suprapuse” . Unul din aceşti semidocţi era chiar tatăl său, de care, acum, s-a detaşat explicit: “Am devenit aliatul celor de-o lege cu maica mea” .
Cei “de-o lege” cu maica sa erau cei care aveau să aibă o influenţă covârşitoare asupra scriitorului ce urma să devină. Şi aceasta pentru că, în înţelesul criticilor literari, “reevaluarea rădăcinilor, a descendenţei”, care “capătă forma unei anamneze” (a unei pierderi de memorie) avea să însemne o “autentică renaştere spirituală” pentru scriitorul în devenire .
În prima fază a copilăriei, venirea lui Mihai la Verşenii mamei a însemnat “o schimbare de decor mai mult sau mai puţin aşteptată, mai mult sau mai puţin remarcată” . Acum însă (dupa moartea mamei) bunicii din Verşeni “devin adevăraţii părinţi spirituali” ai gimnazistului de la Fălticeni şi mai apoi ai liceanului de la “Naţional”. Sadoveanu era redat “lumii Verşenilor” pentru totdeauna, iar această reîntoarcere “rămâne definitivă” pentru că era “înlesnită de o atmosferă literară dintre cele mai propice” .
Această revenire la “izvoarele strămoşilor neştiuţi” a decurs fără un efort special, “fără a avea nimic strident . Totul se petrecu aidoma cu părul sălbatic, adus din pădure şi sădit în ograda bunicilor. Încet-încet, faptele petrecute la Verşeni de acum încolo, însumate şi celor dinainte, i s-au întipărit lui Mihai cu atâta forţă, încât au ajuns cu timpul “să condenseze un univers scriitoricesc pentru un întreg popor” . (VA URMA)

Gheorghe Pârlea

NOTĂ:
Bibliografia pentru acest eseu va fi inserată la sfârşitul demersului publicistic (dedicat, aici, memoriei marelui prozator, născut în luna noiembrie). Textul, al cărui autor sunt, e preluat din “Monografia comunei Miroslăveşti- Despre oameni si locuri”, coord. prof. Ioan Pârlea, Ed Emia, Deva, 2009, ed. a doua, unde sunt inserate şi trimiterile riguroase la paginile surselor bibliografice.

sadoveanu-la-18-ani

Lasă un răspuns