«

»

Ștefan Dumitrescu: Din viaţa unui om oarecare. Pagini de jurnal – autor Herman Victorov

Stefan-dumitrescuDacă nu există termenul de literatură grea în critica şi teoria literară, aşa cum este deja încetăţenită noţiunea de „muzică grea” în muzicologie şi în limbajul melomanilor, el trebuie introdus. Romanele lui Dostoievski, ale lui Tolstoi, ale lui Thomas Mann, dramaturgii Greciei Antice, Euripide, Sofocle, pentru că abordează profunzimile problematicii fenomenului uman, temele grele, grave, dureroase ale existenţei umane, ale gândiri şi simţirii omeneşti, în modul cel mai direct, explicit, fac parte din această literatură pe care noi o numim literatura grea.
VictorovEi bine, romanul d-ui Herman Victorov, „DIN VIAŢA UNUI OM OARECARE. PAGINI DE JURNAL” (apărut la editura Maple Red Publishing House. TORONTO 2012) face parte din această categorie a operelor literare care abordează marile teme ale existenţei şi ale literaturii, cum ar fi aceea de Destin, de Moarte, de Viaţă, de Încercare teribilă prin care trece fiinţa umană, de Opţiune existenţială, de Înfruntare continuă a unui Destin necruţător, care te-a condamnat la înfrângere şi la umilinţă, de Fericire şi de Suferinţă.
În timp ce lecturam cartea, pe care nu puteam s-o las din mână iar pe de altă parte trebuia să ne oprim după fiecare povestire sau întâmplare evocată, pentru că romanul acesta este „greu de asimilat”, este dens, profund, mă gândeam să găsesc acea „poartă” prin care să pătrund în universul romanului, acele motivele epico-filozofice ale cărţii, care într-o operă literară de valoare comunică, rezonează între ele, făcând ca romanul să fie viu, plin de viaţă, să aibă unitate…Cartea se citeşte nu ca o lectură uşoară, ci ca o carte existenţială, de filozofie, mesajul romanului are mai multe nivele semantice, el trebuie descifrat, interpretat, decodificat. În timp ce meditam la motivele epico-filozofice ale cărţii în vederea Interpretării, a scrierii cronicii literare, ajuns la povestirea în care autorul redă întâlnirea cu marea artistă Maria Tănase, am avut ca o revelaţia Ideea că Romanul este în primul rând un Roman al Întâlnirii. Conceptul acesta de „Întâlnire” ca motiv fundamental îl găsim în puţine opere literare, chiar în acelea mai mari. Nici Filozofia nu a făcut din el un concept central, deşi Lumea, Existenţa este rezultatul unei infinităţi de întâlniri, de conexiuni, fără de care Omul nu ar mai fi un Întreg viu, Civilizaţia umană nu ar mai fi un Organism viu, Viaţa nu ar mai fi existat, Istoria etc. Povestirea aceasta ar putea fi privită ca o povestire de sine stătătoare, în sine, iar în cazul acesta ar fi o povestire interesantă, scrisă cu vervă şi cu dragoste de personajul-autor. Cum ea se integrează ca o cărămidă esenţială în corpul unei Construcţii mai mari, ca o celulă într-un Organism, întâmplarea povestită de autorul-personaj, capătă o extensiune de sens şi devine deodată o Revelaţie sau o Parabolă.
Unul din marile merite ale acestei cărţi este că prin întâmplările povestire, prin întrebările pe care le pune conştiinţei umane, romanul te pune în situaţia de a fi tot timpul în comunicare cu autorul şi personajul central al cărţii. Lecturând povestirile te pomeneşti după o pagină sau după o întâmplare povestită de autor căzând pe gânduri, meditând asupra a ceea ce se întâmplă în carte, dar şi asupra destinului tău, a întâmplărilor din viaţa ta…Puţine cărţi îl obligă pe cititor să mediteze asupra vieţii lui, asupra vieţii oamenilor, asupra destinului, ca acest roman.
Am stăruit asupra întâlnirii dintre tânărul Victorov şi Maria Tănase pentru că această întâlnire este, cum spuneam, poarta prin care pătrundem în universul romanesc al unei mari cărţi, un univers imens, şi cu această întâlnire scriitorul intră într-un tipar mitologic, pe calea Destinului său de Învingător care trebuie să treacă prin multe Încercări, în accepţiunea pe care o dădeau anticii Destinului, format la rândul lui dintr-o infinitate de întâlniri, multe incredibile. Cartea fiind ea însăşi o Mare Întâlnire. O întâlnire a zeci de personaje, de idei, de motive literar-filozofice, toate adunate într-o Lume. Am ajuns astfel la esenţa acestei cărţi, cartea este o Mare întâlnire, o întâlnire de elemente, de oameni, de evenimente, de gânduri, de sentimente, de întâmplări miraculoase, care comunică între ele, formând un cosmos, un univers romanesc bogat, profund, vast, impunător, tragic…
Un univers romanesc care se întinde pe o perioadă istorică mare, din copilăria autorului, anii 1930-40, pe care doar o schiţează, al cărui tablou este creionat din câteva linii subţiri şi tuşe calde, până în prezent, când dl Victorov a ajuns la senectute şi îşi duce viaţa liniştită de pensionar înţelept. După ce şi-a împlinit destinul de fiinţă umană Învingătoare, care a realizat lucruri mari în viaţa, care a făcut mult bine semenilor săi, şi care acum, la vârsta de 80 de ani, s-a apucat să-şi scrie nu memoriile, ci jurnalul, zice dânsul, adică romanul de faţă, cum îl numim noi, intitulat subtil „ Din viaţa unui om oarecare”.
Dl Victorov nu stăruie asupra copilăriei, îl vedem pe copilul Herman ca prin ceaţă, îl vedem pe bunicul scriitorului, un om înţelept, (tipologia bătrânului evreu înţelept) care-o sfătuieşte pe mama autorului să cultive pământul din spatele casei pentru că întotdeauna după război vine un an de secetă.
Prozatorul Herman Victorov creionează vag „seceta din 46”. Cum a rămas ea în memoria populară. Îi vedem pe bunicul şi pe mama autorului, o femeie harnică şi bună la suflet săpând ogorul din spatele casei, prăşind…Şi har Domnului că datorită sfatului bunicului şi hărniciei mamei şi a copiilor familia a scăpat de foamete. În vara aceea bucatele pe care le dăduse ogorul muncit au fost îndestulătoare ca să-i ajute să treacă peste momentul acesta de cumpănă.
Portretul bunicului se încheagă asemenea unei „năzăriri”, alcătuit din liniile de abur ale memoriei. Iată cum îl evocă scriitorul pe bunicul lui înţelept: „M-am călăuzit în viaţă după ceea ce-mi spunea bunicul meu, zeida, evreu religios care se ducea la sinagogă dimineaţa şi seara. „Ura este un sentiment criminal şi multe crime s-au comis din ură. Ura porneşte oamenii unii împotriva altora. Dacă urăşti cel care suferă cele mai mult eşti tu, cel pe care îl urăşti ori nu ştie, ori nu-i pasă”. (finalul povestirii „Ion şi Nicolae Ţăranu”, pag 383). După cum vedem imaginea bunicul este mai mult un portret moral şi spiritual. Înţelepte vorbele bătrânului, care au rodit din plin în sufletul nepotului.
Portretele părinţilor sunt, cum am spus, morale, spirituale, fără detalii fizice, care să ne redea imaginea lor concretă, fizică. Lipsesc notaţiile anatomice, descrieri ale chipului sau ale vestimentaţiei, care abundă în cazul Mariei Tănase, ca să fie redată în schimb cu tuşă groasă, apăsată, impresionantă, imaginea lor morală. Vedem astfel un tată nu dur, dar realist şi grijuliu, înţelegător cu soţia lui. Şi vedeam o mamă harnică, miloasă, generoasă, care îşi ajută semenii chiar cu riscul de a-şi lăsa familia fără hrană. Este credincioasă şi în străfundul fiinţei ei este convinsă că menirea omului pe lume este să facă bine. În anul acela al foamei ea este de fapt o salvatoare de vieţi omeneşti, ea face bine senilor săi, sacrificându-și familia. Ce este mai frumos, mai pe placul lui Dumnezeu şi mai nobil pe lume decât să fii ca ea !
Dar unde începe romanul „Din viaţa unui om oarecare” ? de când începe să se nască universul romanesc al cărţii ? Un răspuns ar fi cu primele amintiri despre copilărie…evocate mai sus. Dar un răspuns mai aproape de adevăr ar fi acesta…Că această carte, şi universul românesc încep să se nască o dată cu prima mare înfrângere, durere a personajului central al cărţii. Adolescentul Herman Victorov, un tânăr dotat ca intelect şi ca fizic, a visat să devină aviator…Pentru că avea zborul în subconştientul lui, în profunzimea fiinţei lui. Motivul zborului pe care îl găsim în folclorul românesc, pe care îl găsim la Brâncuși, pe care-l exprimă Păsările lui Brâncuşi, pe care îl avea de la strămoşii lui evrei. Şi pe care poporul român îl are în subconştientul său. Motivul zborului care te duce cu un pas mai departe la ideea setei de absolut…De altfel setea de perfecţiune şi de a se depăşi mereu este coloana vertebrală a spiritului, a psihicului fiinţei umane numită pe pământ Herman Victorov.
Aşadar destinul d-lui Herman Victorov era acela de a fi ofiţer de aviaţie, asemenea lui Saint de Exupery, de a pluti în înaltul cerului, de a fi asemenea Albatrosului lui Baudelaire, regele Înaltului, al cerului. El ar fi putut să fie toată viaţa Icar care tronează în înălţimile cereşti, care este deasupra lumii, a efemerului, a nimicniciei umane, simbolul Absolutului. Acest destin îi este frânt brusc. Este dat afară din Şcoala de ofiţeri de aviaţie. Pentru tânărul Herman Victorov este o dramă teribilă: „Este devastator pentru un tânăr de 22 de ani să îşi vadă distrus visul. Timpul parcă s-a oprit, când am fost dat afară din armată. O perioadă, am fost deprimat, nu am vrut să văd pe nimeni. Închis în casă nu răspundeam la telefon. Doar mama avea un statut privilegiat” (Ludmila”, pag 328)
Ei bine, din acest moment al fracturii vieţii tânărului Herman Victorov credem noi că începe Marele destin al lui, Destinul fiind marele personaj al acestei cărţi. Tânărul Herman Victorov, căzut din slăvile cerului pe podeaua acestei lumi cenuşii, pline de noroi, periculoasă, nu are deloc soarta Albatrosului…Nu se târăşte asemenea Albatrosului, nici nu moare asemenea miticului Icar, marinarii acestei vieţi nu se vor juca de acum încolo cu el distrându-se. Personajul principal al cărţii îşi priveşte în faţă viaţa, priveşte în faţă realitatea şi pentru că este un îndrăgostit de motoare, va merge pe şantiere. Unde va lucra cot la cot cu muncitorii, fiind muncitor, maistru, făcând lucrări de mare tehnicitate. La un moment dat autorul are această mărturisire, au fost oameni care l-ar fi mătrăşit, am avut noroc că au avut nevoie de mine. Lucrul acesta a fost salvator. Fără norocul acesta de a fi un om îndrăgostit de tehnică, de a-i place munca, de a fi un bun specialist şi de a fi necesar, de avea nevoie Şefii lui de el tocmai pentru că era un specialist de clasă nu ştim cum ar fi arătat destinul eroului cărţii.
Autorul este un scriitor dotat, un scriitor complet pentru că este un reporter cu o percepţie vie a realităţii, pipăind şi mirosind locurile în care trăieşte, pe care le bate cu pasul, cu toată profunzimea sufletului, este un povestitor înnăscut (de altfel romanul acesta s-a născut din talentul de povestitor, căci povestirile sale sunt rodul evocărilor povestite) cu un simţ uimitor de rapid, de spontan al dialogului.
Povestitorul Herman Victorov simte nevoia profundă şi imperioasă să reînvie acele locuri, momentele de viaţă trăite cu muncitorii seara după ce veneau de la lucru, când sufletul lui se umplea de bucurie, să reînvie oamenii minunaţi pe care i-a cunoscut şi de care îşi aduce aminte cu bucurie…De aceea apelează în mod instinctiv la tehnicile naratorului popular, pe care le-a asimilat în anii formaţiei sale. Dintr-o astfel de nevoie profundă, gravă, de a reînvia tinereţea, de a reînvia acela vremuri şi acele locuri, când el şi soţia, şi tovarăşii de muncă erau tineri şi construiau megalitice, dintr-o sete spirituală atavică a reînvierii tinereţii, vieţii, a reînvierii realităţilor şi a momentelor frumoase pe care le-a trăit simte autorul nevoia să povestească. Aşa cum doineau oamenii altădată…
M-am întrebat de multe ori după lectura cărţii de unde a venit forţa, tăria omului Herman Victorov, măreția destinului său, şi de unde vine capacitatea lui extraordinară de a recrea evenimentele, întâmplările dramatice prin care a trecut, lumea în care a trăit, de a-i evoca atât de viu, de veridic pe oamenii cu care a lucrat, altfel spus de unde vine forţa talentului său ? Un prim răspuns este acestea: „Gândul îmi era la oamenii mei. Ştiam că nu ieşeau la suprafaţă în timpul pauzei de prânz şi eram îngrozit. M-am uitat în jur şi nu i-am văzut pe niciunul. Am luat hotărârea să cobor în centrală. Am încercat să folosesc scara de acces, dar era acoperită cu pământ şi piatră, iar apa continua să curgă”. ( Inundaţia, pag 19.)
Spuneam că romanul d-lui Victorov „ Din viaţa unui om oarecare”, este construit din povestiri care redau momente din viaţa autorului, axate pe o întâmplare, pe un eveniment, sau pe un personaj, toate aceste povestiri după lectură comunicând între ele se întrepătrund şi creează un Întreg Organic, viu, axat pe un fir epic care redă traiectoria, povestea unui destin uman. De aici impresia şi sentimentul lectorului că povestirile acestea alcătuiesc un roman!
Iată încă o dată dragostea, admiraţia şi omenia autorului pentru oamenii şi locurile dragi, cum se întoarce acasă, în timp, să-i reînvie pe vechii lui tovarăşi: „Trăiesc momente de emoţie când îmi aduc aminte de oamenii mei de pe şantier. Mă întreb, câți dintre ei mai trăiesc, cum se descurcă cei care mai sunt în viaţă ? Au cele necesare pentru traiul zilnic ? M-a ajutat Dumnezeu să lucrez şi în alte ţări, să văd condiţiile pe care le au oamenii care muncesc pe diferite şantiere ale lumii. În comparaţie cu mulţi dintre ei, viaţa oamenilor de pe şantierele României a fost plină de greutăţi. De aceea îi admir şi îi preţuiesc şi mai mult. Tineri sau vârstnici, muncitori sau maiştri şi ingineri, ca nişte soldaţi în tranşee, cinstit şi fără vorbe de prisos, ne-am făcu datoria faţă de noi înşine şi faţă de ţară. Rezultatele se pot vedea în frumoasele baraje şi centrale de la Bicaz, Vidraru, Porţile de Fier, în lumina din casele fiecărui român. Să ne ajute şi binecuvânteze Domnul pe fiecare dintre noi şi neamul nostru românesc” („Povestea celor patru fraţi”, pag 31.)
Fie ca Domnul să-i binecuvânteze pe toţi Meşterii Manole, care au fost cu zecile de mii, cei care au ridicat construcţiile megalitice de pe râurile noastre care ne dau astăzi lumină. Mă înclin şi eu în faţa lor !”
Nu cunoaştem un alt autor de roman din literatura română care să preţuiască şi iubească atât de mult pământul, neamul şi oamenii acestei ţări: „De aceea îi admir şi îi preţuiesc şi mai mult. Tineri sau vârstnici, muncitori sau maiştri şi ingineri, ca nişte soldaţi în tranşee, cinstit şi fără vorbe de prisos, ne-am făcu datoria faţă de noi înşine şi faţă de ţară”. Domnul Victorov, care este evreu, ne dă nouă, românilor, o lecţie de patriotism admirabilă. Numai să fim noi capabili să învăţăm din această Mare Lecţie.

Ștefan Dumitrescu, membru al Uniunii Scriitorilor

Lasă un răspuns