«

»

Gheorghe Pârlea – Verşenii de pe Valea Moldovei, un alt univers literar al copilăriei (IV)

Un ,,colţ fericit al lumii”

La Verşenii bunicilor, afirma Sadoveanu la maturitate, în legătură cu o vacanţă de vară petrecută aici, nimeni nu îl tulbura: “Eram într-o domnie a mea […]. Eram nepotul lui Gheorghe Ursachi; moşteneam deci toate drepturile pe care le aveau acei pământeni de la apa Moldovei. Cositorii din fâneţuri ori din oarze, prăşitorii târzii, gospodarii cu căruţele de pe drumeagurile ogoarelor mă petreceu cu ochii de departe ca pe un copil al satului” . Avem aici o confirmare expresă a scriitorului, cu privire la considerarea sa de către localnici ca fiu al satului Verşeni şi la acceptarea de către el însuşi a acestei certificări.
Cu mare drag îşi aminteşte Sadoveanu de “căsuţa liniştită” a bunicilor , aflată lângă o prisacă, “cu-n şopru acoperit cu şovar”, unde un bătrân cu ” plete ca năgara” întocmea roţi pentru căruţe ţărăneşti. Aici, “cuibărit într-un ungher sub o tohoarcă miţoasă de berbec” se considera într-un “colţ fericit al lumii”. Aştepta acolo în şopru să treacă furtuna, atunci când aceasta se întâmpla să fie, ca apoi să admire “în soare albinele roind”, să asculte “în pacea satului” cum cântă o pupăză “aciuată” într-un nuc bătrân şi cum “bate” tesla bunicului “la colibă ritmul unei vieţi tihnite”.
sadoveanu la 18 ani“Poezia acestor locuri”, de care adolescentul Sadoveanu era înconjurat şi pe care o respira “în orice clipă”, “se stratifica încet încet” în fiinţa sa “cu seminţele ei, aşteptându-şi timpul” .
Frumuseţea locurilor în care trăiau cei de la Verşeni a început să picure emoţie în sufletul lui Mihai încă de mic copil, din anii aceia îndepărtaţi, aflaţi “la hotarul întelegerii”, când, mărturiseşte chiar el, “fiinţa mea era plină de sevă şi poezie” . Acest bob verşenean de univers, pe care scriitorul l-a scos în lumea cea mare, în “…universalitate, dîndu-i perenitate”, a început să-i facă inima să bată altfel, reflecta el mai târziu: “Recunoşteam în mine, după bătaia inimii, sensaţia fericită pe care am încercat-o totdeauna la malul acelei ape de munte cu numele Moldova şi în peisagiul ei aşa de carecteristic, pe prunduri şi în zăvoaie” .
Când se făcu băieţandru, demn de încrederea tatălui că-i poate folosi puşca sa de vânătoare, Mihai primi încuviinţarea să plece la Verşeni şi în scopul acelei ocupaţii preistorice care s-a născut din dependenţa omului faţă de natură şi care, pentru Mihail, era încă de pe atunci doar mijlocitorul dintre “contemplaţia blândă, pasivă, poetică”, moştenită de la mama sa, şi “mirajul peisajului insolit” . Prea-tânărul vânător venea la Verşeni purtând pe umăr tolba din piele de bursuc, în care, până la vânat, transporta vodevilurile şi comediile bardului de la Mirceşti, împrumutate de la fostul său învăţător, Mihai Busuioc (”Domnul Trandafir”).
Însoţitorul său la vânătoare, prin imperiul zăvoaielor şi gârlelor de pe malurile Moldovei, era aici, la Verşeni, probabil, unchiul Vasile, preferatul său dintre fraţii mamei . Mai ales lui îi citea nepotul de la Paşcani cărţile aduse cu el . Mihai era mândru de starea socială a unchiului său: “fusese în ciobănie şi făcuse bani cu oile” . Era în acelaşi timp sensibilizat de starea lui civilă neîmplinită. Unchiul Vasile rămăsese multă vreme “flăcău tomnatec”. Nepotul îl privea deseori cum îşi ungea pletele cu unt, se îmbrăca frumos şi pleca seara în sat “însoţit de toiag”. Era “înalt şi spătos, bine legat”. Îşi aminteşte de strigătura alcătuită de el, “în pilda vieţii” sale de bărbat “fără noroc”: “Fruză verde siminoc/ Toată lumea-i cu noroc,/ Numai eu fără noroc/ C-am iubit peste soroc.” Până la urmă, unchiul Vasile s-a însurat, dar a murit devreme, “către cincizeci de ani”, ca urmare a “ruinării trupeşti” de pe urma vieţii de păstor. A rămas în urma lui un fecior, Gheorghe, cu care Mihai a avut relaţii speciale. Îi trimitea acestui urmaş direct al unchiului său preferat cărţi de la oraş, destinate celor din sat, cunoscători de slovă. Gheorghe Ursachi le ţinea într-o lădiţă cu lacăt şi le împrumuta sub ameninţarea că nu vor mai avea vad la sipetul cu cărţi cei care nu vor folosi cu grijă darul vărului său, scriitorul. (VA URMA)

NOTĂ:
Bibliografia pentru acest eseu va fi inserată la sfârşitul demersului publicistic (dedicat, aici, memoriei marelui prozator, născut în luna noiembrie). Textul, al cărui autor sunt, e preluat din “Monografia comunei Miroslăveşti- Despre oameni şi locuri”, coord. prof. Ioan Pârlea, Ed Emia, Deva, 2009, ed. a doua, unde sunt inserate şi trimiterile riguroase la paginile surselor bibliografice.

Lasă un răspuns