«

»

Andrei Codrescu – Lecţia de poezie

Pe Andrei Codrescu, trebuie să recunosc, îl consider o recuperare tîrzie între lecturile mele. Pe la începutul anilor `90 era, pentru mine, (doar) un român care trăia în America, mai mult publicist, cu ceva notorietate. Dar cîtă notorietate (îmi spuneam, ne spuneam) putea să aibă un român în America? America e mare, e imensă, pe cînd un român care şi-a purtat acolo disperările din patria lui mică nu îşi putea raporta notorietatea decît la ceea ce ar fi putut fi dacă ar fi rămas, mai departe, acasă, nu-i aşa? Că o fi ea America ţara tuturor posibilităţilor, ne spuneam, dar nici chiar aşa, adică să facă celebru (chiar şi) un român…! După 1990 am mai întîlnit un fenomen în rîndul confraţilor noştri, acela de a promova nume din diaspora în presa românească, pentru a face acel mic/ mare troc al schimburilor culturale, al plimbărilor în alte ţări, al traducerilor reciproce, al burselor acordate la mica înţelegere care au dat senzaţia unui internaţionalism cultural, al deschiderii graniţelor culturale, al revalorizării literaturii/ culturii prin raportarea la aşa zisa cultură a lumii. Multe dintre numele recuperate erau nesemnificative din punct de vedere al valorii, dimpotrivă, prin lipsa de consistenţă a operei făceau mai mult rău deschiderilor culturale, decît bine. Nu judec, consemnez doar, după decenii de viaţă literară în lagăr, decompresia nu era una controlată, era, de cele mai multe ori, firesc, aleatorie. De asta, neavînd o recuperare masivă, coerentă, a scriitorilor şi a operelor lor din străinătate, e dificil de stabilit cît e valoare, cît e adevăr în ceea ce primim, adesea, în spaţiul public şi cît este publicitate, marcheting, prietenie, interes.
În acest context nu ştiam unde să îl situez pe Andrei Codrescu. În 2008 însă, la un „tîrg de carte”, mi-a căzut în mînă un volum de eseuri cu un titlu provocator, ironic, autoironic, apărut la „Polirom”, „Noi n-avem bun gust, noi sîntem artişti”. Răsfoindu-l am dat peste cîteva propoziţii care m-au pus pe gînduri: „Perspectiva este esenţa oricărei cunoaşteri. Ce vedem depinde de locul din care privim”, din eseul care se întitula „Casa mea din cer”. De la aceste propoziţii am deşirat la lectură întreaga carte. Am fost entuziasmat. Experienţa americană a unui scriitor care îşi trage originile româneşti după el, convins că nu se poate îndepărta decisiv de spaţiul natal, e seducătoare, evident.
Dacă Nichita Stănescu spunea, cu oarecare patetism, că “limba română este patria mea”, la Andrei Codrescu descopeream calitatea limbilor de a crea popoare, societăţi, indivizi. Funcţia socială a limbii este explicată (şi) prin raportarea la valorile materiale, la bunăstarea indivizilor. Indivizii din societăţile sărace sînt predispuşi la pălăvrăgeală, ceilalţi comunică direct, informaţii. O spunea martorul care trăise/ trăieşte cu toţi porii deschişi în două limbi: “Engleza şi româna sînt limbi extrem de diferite. Româna este mai poetică, mai metaforică, adeseori onomatopeică, în timp ce engleza este mai precisă, mai concretă, mai informativă. Dincolo de o anumită utilitate rudimentară, românii şi americanii vorbesc din raţiuni diferite. Românii vorbesc ca să creeze intimitate, comunitate, să simtă plăcerea cuvintelor. Ceea ce se spune nu este la fel de important ca modul în care este spus sau precum faptul că spunerea are loc. Prin contrast, americanilor le place să comunice informaţii. Dincolo de această limită, bîrfa, taclaua, şuşoteala sînt declarate teritoriul femeilor şi este de neconceput pentru un bărbat să se dedulcească la astfel de utilizări vădit vane ale limbajului. O altă posibilă excepţie poate fi cultura negrilor, care include rap, jive şi alte forme de expresie verbală care trimit cu gîndul la o oralitate străveche. Sentimentele care susţin plăcerea pe care românii o găsesc în vorbit sînt generozitatea, risipa, expansivitatea şi, poate, credinţa că vorbele sunt singurele lucruri care se găsesc din belşug. Spre deosebire de brînză, carne şi cartofi, de exemplu. Americanii, care, dimpotrivă, au prea multă carne, ouă şi cartofi, sunt scîrţari la cuvinte. Par să le economisească pentru ceva anume. Vorbesc, de bună seamă, de oamenii adevăraţi, nu de cleiul de cuvinte şi fonfăiala fără de sfîrşit care se revarsă din maşinăriile de pretutindeni. Adevărul este că nicio limbă nu poate fi învăţată cu adevărat în afara mecanismului în care oamenii risipesc, economisesc şi rostesc cuvintele.”(p. 67 – 68). Mai departe Andrei Codrescu spune un lucru pe care îl notasem şi eu într-un text, că există configuraţii fizionomice diferite de la o naţie la alta, determinate de limba vorbită. După o trecere prin Italia puneam asemănarea fizionomică a românilor cu italienii, de exemplu, pe seama latinităţii noastre şi nu pe seama unei rădăcini istorice comune, îndepărtate, limba determinînd şi o anume excesivitate temperamentală comună. Iată ce spune Andrei Codrescu: “Este important, cred eu, să te joci. Limbile îşi creează propriile fizionomii. Francezii au feţe diferite de cele ale americanilor din cauza modului în care sunetele lor le modelează gurile şi ţestele. Diferitele fizionomii şi expresii faciale ale vorbitorilor de varii limbi sînt o minunată ilustrare a poveştilor conţinute în aceste limbi. Chiar dacă nu ştii ruseşte, tot ce ai de făcut este să citeşti Dostoievski ca să capeţi pe chip acea expresie mohorîtă, uşor amară, pe care o au ruşii cînd îşi iau cafeaua la Russian Tea Room. Poveştile îţi pot modela chipul chiar şi în traducere.” (p. 71-72)
După această carte de publicistică/ eseu, am căutat poezia lui Andrei Codrescu şi aşa am ajuns să găsesc/ citesc un volum de „Poezii alese”, traduse de Ioana Ieronim, apărut în anul 2000 la Editura „Paralela 45”. Cum circuitul poeziei în spaţiul public este dificil, nu numai la noi, ci şi aiurea, cum librăriile nu promovează poezia ca nevandabilă, cum oraşul meu de provincie a provinciei nu este situat în calea noutăţilor şi a evenimentelor determinante, nu am găsit cartea decît prin corespondenţă cu editura, la comandă. Şi asta la vreo opt ani distanţă de la apariţie. Poezia lui Andrei Codrescu m-a prins, mai ales că autorul spunea într-o introducţie: „Primele mele poeme cu heteronime, Permis pentru port de armă şi Istoria creşterii cerului sînt de fapt poezii româneşti cu mască americană. Ca să-l parafrazez pe Virgil Gheorghiu, un alt săritor peste limbi, le-am scris în română, dar le-am exprimat în engleză”. Cum a ucenicit la porţile poeziei americane? Iarăşi mi s-a părut că destinul i-a fost unul extrem de favorabil, exemplar pentru un căutător de poezie, fascinant prin poziţia privilegiată: „O vreme am lucrat la librăria din Strada a 8-a, cea mai grozavă librărie din lume, unde scriitorii din New York făceau cumpărături şi bîrfeau. Ce citeau ei, citeam şi noi. Nu ne scăpa nimic. Dacă Edward Albee intra şi cumpăra o istorie militară obscură, pînă la sfîrşitul următoarei zile de lucru era gata citită, discutată, chestionată şi de noi…”. Recunosc în această imitaţie fără saţ propria foame de lectură din aceeaşi perioadă a vieţii (la Piatra Neamţ, nu la New York, se înţelege! numai că poezia, arta, te situează în centru, indiferent unde ai fi!) cînd orice sugestie de lectură din partea unui confrate, era însuşită fără rezerve. Pe atunci mai credeam că viaţa trebuie să ţină atîta cît mai avem ceva de citit, nici o clipă mai puţin.
Poezia lui Andrei Codrescu, care a beneficiat de traducerea unui „poet nativ” – şi o numesc aici pe Ioana Ieronim! – e simplă şi directă, ironică şi tristă, fiecare text induce atmosfera de la desfacerea unei sticle de şampanie: „Într-o gazetă comică totul sună comic./ De ani de zile îmi public poemele în gazete comice/ ca să nu observe nimeni/ cît sunt de triste/ Antologatorii trişti mi-au scos totuşi poemele din context/ şi le-au pus în antologii triste iar acolo/ au început să strălucească de lacrimi fiindcă/ din toate erau cele mai triste poeme./ Cu gustul meu pentru comicărie/ şi-un anturaj de convivi trişti/ ajung în Brazilia să-mi iau premiul./ Premiul constă din cruce, ghilotină/ şi ardei iute./ Sunt antologat. De nimic nu-mi pasă.” (Teză despre umor, p.185). Poezia e o beţie, idiscutabil, care atrage în vîrtejul ei, în miezul ei, în focul ei o întreagă lume. Poezia este un fel de „raţionalizare a iraţionalului” care produce vertij celui care o trăieşte, dar e şi o otravă care ajunsă în mîinile nedibace provoacă vreo catastrofă: „Îmi scriu poemele sobru/ le citesc beat/ nu ca alţi poeţi/ dinaintea mea care scriau beţi/ le citeau beţi şi chiar continuau să rămînă aşa/ în timpul lecturilor/ celorlalţi şi în asta/ au reuşit admirabil/ majoritatea sunt morţi acum/ în poezie asta se numeşte succes/ după ce murim oamenii ne citesc/ poemele iubitelor şi prietenilor/ şi e normal ca ei să fie beţi cînd/ fac asta doamne fereşte/ ca ei să se apuce să scrie/ din băutură rar/ iese poezie/ Baudelaire avea dreptate/ enivrez-vous mais/ seulement au but d’être pissés pas pour la poèsie/ asta ar însemna beţi dacă trebuie/ dar nu de dragul poeziei/ lucrurile stau şi aşa destul de rău” (Despre beţie)
Ei, da, cu acest rău, cu aceste vertijuri ale iraţionalului, cu manevrarea acestor otrăvuri se ocupă în America românul Andrei Codrescu. Pentru că una din ocupaţiile sale, într-o societate în care „materialismul” şi consumismul par să debordeze, este aceea de a preda poezie (chiar aşa!) nu unor oameni care cred că s-au născut cu har poetic, ci unor oameni care nu au, iniţial, nimic cu poezia. Aceasta e provocarea, aceasta e tema cărţii „Lecţia de poezie”. Să predai inefabilul cu sentimentul că fără poezie viaţa e un rău greu de suportat. Învăţăceii sînt luaţi de mînă şi aruncaţi cu brutalitate în „marea poeziei”. Scapă cine poate. Iată cum comunică profesorul exigent la maximum, de parcă ar preda fizică sau chimie, unde nu ai voie să greşeşti nici o formulă, cu clasa sa de învăţăcei în ale gratuităţii, adică în ale poeziei: “ – Cinci minute pauză. Cinci minute, am spus. Nici mai multe, nici mai puţine. Ştiu exact cât durează un minut. Un minut de New York. Pauză cinci minute de New York. I-am privit cum se răspândesc care încotro, ca nişte vezici pline ambulante. Două ore, două pauze – dar păreau o eternitate. Aşa este întotdeauna „Introducerea în scrierea poetică”: un travaliu lung, o naştere pelviană sau, dimpotrivă, un săpat într-o mină. Iei nişte tineri americani plesnind de sănătate, obişnuiţi cu lumina soarelui (ajutaţi uneori de Xanax sau Adderall), îi legi la ochi şi îi conduci, ţinându-i de mână, printr-un labirint de oase. Apoi, le dai tema: „găsiţi Graalul. Aveţi la dispoziţie un minut newyorkez.” (p. 91)
La catedră sînt, umăr la umăr, poetul şi profesorul.
Profesorul predă, într-adevăr, o lecţie de poezie, pe cînd poetul ştie că aşa ceva este imposibil. Cum să predai inexprimabilul?
Profesorul măsoară rezultatul efortului său, poetul îl desfide arătîndu-i că orice rezultat e o mare minciună, că poezia nu amînă nici cu o secundă moartea, dimpotrivă.
Poetul arată cu degetul, acuzator, spre profesorul care tocmai îşi recunoaşte ipocrizia.
La un moment dat profesorul şi poetul se regăsesc faţă în faţă, se privesc adînc în ochi pînă cînd se identifică unul cu celălalt, acesta e momentul adevărului. Poezia, constată ei, nu e chiar o inocenţă, poezia e şi o mască a vinovăţiei, e o trambulină spre moarte: “Şi apoi vine cel mai trist moment din viaţa unui profesor, când stă singur la catedră, într-o clasă care încă mai miroase a tineri nespălaţi, goală şi pustie. Aşa se duc, an după an, pauză după pauză, turme de oameni măcinaţi de nesiguranţă îndreptându-se către neprevăzut, către neaşteptat, neimaginabil. Sau, dimpotrivă, către ceea ce ştiai că o să se întâmple, către ce era de aşteptat, către ceea ce ţi-ai imaginat că se va întâmpla. M-am gândit, la începutul acestei întreprinderi înşelătoare, că aceste creaturi au mame şi taţi şi că se trag din istorii largi sau adânci ca şi rădăcinile lor, că unii dintre ei au propriile istorii. Mi se părea că puştii americani sunt mai tineri decât europenii, sau că cel puţin eu eram mai bătrân la vârsta lor. Dar, la vremea aceea, trebuia să te lupţi din greu pentru dreptul la o copilărie prelungită şi dreptul acesta a fost câştigat, cu trudă, generaţie după generaţie, oricând şi oriunde. Truda lungă şi obositoare de a te ridica la luptă pentru dreptul de a sta întins şi a visa – asta este adevărata istorie a lumii. Americanii au câştigat dreptul la copilăria de 33 de ani, cu mari eforturi şi minuni de ingeniozitate. (…) Astfel privită, munca mea nu era în van. Îi învăţam să treacă cu vederea tot ce era plictisitor. Acum erau aliaţii mei pentru că, atâta timp cât rămâneau copii, gesturile le rămâneau noi, erau îmbibaţi cu prospeţime, cu laptele începutului încă atârnându-le de buze, ca mucii de nasul copiilor. Cei mai sensibili dintre ei simţeau apropierea repetiţiilor năucitoare şi a momentelor în care te simţi încolţit, aşa că încercau din răsputeri să rămână noi până ajungeau chiar să se omoare. Din cele patru sinucideri de care am avut parte în sfertul de secol de predare, numai una a reuşit. Restul au eşuat din cauza neîndemânării sau pentru că sinucigaşii aşteptaseră prea mult pe cineva care să-i vadă murind. Acel cineva nu s-a arătat, dar a venit un trecător, un martor accidental care i-a salvat. O strălucitoare autoare de sonete a scris cu sânge menstrual pe uşa biroului meu: „ Te aştept o zi”. Pentru mine a fost o zi prea mult. Nu am fost la birou toată săptămâna aceea. Tatăl ei, un strălucit profesor de matematică, trecu pe la mine să discutăm ceva despre sonetele ei şi i-a recunoscut scrisul pe uşă. A dus-o la spital, i-au spălat stomacul să scoată pilulele pe care le înghiţise, apoi au stabilizat-o cu Prozac şi alte pilule. Nu mult după aceea s-a lăsat de sonete şi s-a căsătorit cu un evreu tăcut, un filosof, pentru care s-a dezis şi de catolicism, deşi cântase atât de frumos la ceremonia ei de convertire încât era clar că o voce ca a ei nu putea să fie formată decât într-o biserică ce acordă atenţie muzicii. Evreii nu cântă astfel. A produs trei copii, a predat la şcoala ebraică de duminică şi a devenit autoarea unor articole, destul de notorii, despre creşterea copiilor. Aş spune ca a fost un adevărat succes, un triumf al transferului, o persoană care aproape că a murit pentru dreptul de a rămâne copil, dar care a făcut o tranziţie reuşită, în schimb, un expert în tema cu pricina.” (p. 92 – 93)
E limpede că substratul acestei „lecţii de poezie” este iniţierea. Cartea lui Andrei Codrescu este revelatorie pentru acest tip de iniţiere, care se petrece în miezul unei societăţi care trăieşte pe un vulcan în fierbere. Poezia nu este o miză, poezia este o cale. Tînărul scos din lume (pentru o oră, pentru o viaţă) este forţat să aibă o întîlnire cu sine. Îl modifică acest lucru? E acesată tentativă de iniţiere ecoul unor timpuri primordiale? De asta, timpul iniţierii nu se consumă în străbaterea efectivă a unui spaţiu străin, ci e durata care măsoară sondarea şi cucerirea interiorităţii. Piedicile drumului, lighioanele fioroase sînt în om, sînt simţurile, poftele, durerile, senzaţiile. Universul se reduce, într-un parcurs iniţiatic, la Sine. Creaţia este, în ultimă instanţă, o remodelare a ceea ce a fost odată modelat de Divinitate. Un isishast român, părintele Ghelasie, deconspiră limitele căutării iniţiatice, din perspectivă creştină : Taina Vieţii este Taina Limbajului, a Vorbirii. Cine nu ştie să vorbească, nu ştie nici să trăiască. Toate anormalităţile noastre sînt ca dereglări de Limbaj…(…). Noi trebuie să recîştigăm Vorbirea noastră adevărată, Sacră. Arhetipurile Limbajului Sacru sînt în Logosul-Fiul lui Dumnezeu… (Gheorghe Ghelasie, Isihasm, Ed. Axis mundi, Buc. 1991). În Evul Mediu tranziţia spre maturitate a tînărului era o iniţiere în ierarhiile sociale al cărei sens era deprinderea deplinei supuneri. De aceea ordinele cavalereşti existente aveau drept ţintă: “… punerea armelor în mîinile tînărului războinic. Turnirul, ca atare, este străvechi şi poseda odinioară o semnificaţie sacră. Ordinul cavaleresc nu poate fi separat de frăţiile popoarelor sălbatice”(Johan Huizinga, Amurgul evului mediu).
Legămintele din interiorul ordinelor cavalereşti, erau sărăcia, supunerea, fidelitatea conjugală dar şi căutarea perfecţiunii ca supremă desăvîrşire individuală. Petru Ursache esenţializează aceste experienţe, “omul nou” care apare de pe urma iniţierii fiind, practic şi scopul din “lecţia” lui Andrei Codrescu: “Filozofic vorbind, iniţierea echivaleză cu o mutaţie ontologică a regimului existenţial. La sfîrşitul probelor, neofitul se bucură de altă consideraţie faţă de perioada anterioară: el a devenit <>…(…) Cu prilejul iniţierii se verifică încă o dată aceleaşi principii instituite ritualic din moşi-strămoşi, deci se regenerează comportamentul colectivităţii. Iniţierea este considerată <> la nivelul natural, mai precis la nivelul familiei care i-a dat naştere neofitului. El este smuls cu brutalitate dintre ai săi (i se dă alt nume, altă locuinţă, cunoaşte alţi parteneri, într-un cuvînt trebuie să uite trecutul, să suporte o simbolică <> aparentă), ca să îndeplinească vreme îndelungată <> sub supraveghere drastică. Se naşte prin <<ruptură>> şi iniţiere un om nou, dar este vorba de o altă fiinţă, spirituală, nu naturală” (Camera Sambo, Editura Universităţii „Al. I Cuza”, Iaşi, 1999).
Mai e posibilă o asemenea iniţiere în vremurile noastre, într-o Americă care trăieşte trepidant nu de pe o zi pe alta, ci dintr-o clipă în alta? Ceva din ritualurile acestea se regăsesc în “lecţia” lui Andrei Codrescu, cinică adesea, cu ceva ecouri chiar din “Lecţia” lui Eugen Ionescu. Învăţăceii lui Andrei Codrescu au trecut iniţierea, unii un prag, alţii mai multe, toţi însă se regăsesc, după o vreme “oameni noi” care par să aibă dificultăţi de re-adaptare într-o lume veche: „Ultima jumătate de oră dintr-o zi de curs este Ceasul Compasiunii, care, ca şi Ceasul Morţii, poate dura treizeci de minute sau o săptămână. În Ceasul Compasiunii, mila faţă de cei tineri îmi pătrunde în inimă. Mă spăl de toată sila şi cinismul, aşa cum mă spăl, sub duş, de nisipul plajei. Aştept cu oarecare teamă această formă de oboseală. Ajung să percep formele omeneşti ale victimelor mele şi devin stins ca un romancier. Aripile-mi de ceară se topesc şi ajung o jucărie în mâinile sentimentelor. Parte din această Compasiune se îndreaptă spre trecut, dar cea mai mare parte ghiceşte viitorul, cu alte cuvinte – este inutilă. Borden, alăptat cu biberonul ca bebeluş şi tânjind după laptele mamei sale, va deveni un pater familias care va face totul ca fiii lui să nu sufere aceeaşi soartă. Chloe îşi va face piercing-uri în fix aceleaşi locuri în care trupul soldăţesc al lui Hillary va fi străpuns, într-o lună de acum înainte, de gloanţe. Jason Jacob şi Beatrice Garland se vor ţine strâns de mână şi se vor arunca în Mississippi de la bordul unui vas de croazieră, lăsând în urmă un epitaf compus împreună. Jack Ferris va aduce la faliment celebra firmă de brockeraj la care lucrează, când va investi într-o schemă inspirată de un poem de Ferlinghetti şi va pierde până la ultimul bănuţ. „Red” Klein va lucra pentru scurt timp ca stripteuză la Big Daddy’s, pe Bourbon Street, apoi se va apuca de şcoala de stewardese şi se va mărita cu un bogat traficant de cocaină. Sau va deveni ultima călugăriţă din New Orleans, imediat după ce va fi dată afară de la Big Daddy’s pentru că s-a apucat să lucreze pe cont propriu. Ştiu, ştiu, asta e melodramă, nu compasiune, fie ea oraculară sau de alt fel. Dar cum poate deveni cineva orice altceva decât îi este prescris prin cultură? Sau altceva decât îşi imaginează un profesor ostenit la Ceasul său de Compasiune? – Luăm şi noi o pauză să mergem la baie? Întrebă Chloe, în numele a milioane şi milioane de poeţi.” (p. 133 – 134)
Andrei Codrescu începe “lecţia de poezie” învăţîndu-i pe şcolarii săi să scrie cîte un epitaf. E înţeleasă, astfel, poezia un mod de a derula viaţa dinspre sfîrşit spre început? De ce nu? Sugestia este tentantă. Oricum, după ce ai intrat în sufletul cuiva, insidios, acolo poţi întemeia orice poveste. Încet, încet, învăţăceii devin personajele unui poem epic de Andrei Codrescu. Poate că şi Andrei Codrescu devine personaj într-o viziune poetică a vreunui şcolar, auspiciile sub care se desfăşoară “lecţia” o presupun. Oricum, din poezie nu evadezi în paradis, locul în care te regăseşti mai degrabă e în stradă: “Noi, poeţii, tânjim după inexplicabil, care este instinctiv şi care nutreşte din imaginaţie şi nu poate trăi fără poveşti. Pentru a scrie poezie, ai nevoie de Imaginaţie, dar dacă o foloseşti prea tare, viaţa şi poveştile ei te vor prădui. Singura imaginaţie bună este imaginaţia nefolosită. Mătuşa Clara nu are nevoie de pantofi. Nu are nevoie nici de nazurile tale. Cu rezerva că, nebună fiind, s-ar prea putea să nu-şi poată stăpâni imaginaţia. Poţi fi sigură că, pe vremea când încă mai preda, nu treceai clasa dacă nu învăţai pe dinafară cele zece porunci. Am pus capăt acestor gânduri reacţionare şi am spus: Iată un exemplu de poezie Zen, e un koan, l-am scris adineauri: „Ce poate indica mai bine trecerea timpului? Ceasul sau portofelul?” Mai multe mâini fluturară pe sus. – Domnul Borden! – Portofelul. – Poate, am spus. Tocmai am inventat chestia asta, aşa că nu ştiu răspunsul corect. Aş putea prea bine să îl accept pe al tău. Dacă ai bani înseamnă că ai consumat timp ca să-i faci, dar nu sunt unul şi acelaşi lucru, aşa cum spune proverbul. Cu toate acestea, s-ar putea să ai dreptate. – Am dreptate, mormăi Borden, cufundat adânc în analizarea propriilor probleme legate de bani, cum ar fi ce faci când ai prea mulţi.” (p. 132 – 133)
“Lecţia de poezie” este, indiscutabil, o lecţie de viaţă. Poate şi de istorie. Andrei Codrescu face demonstraţia că un european nu poate înţelege mai bine sufletul american, decît intrînd în teritoriul poeziei. La sfîrşit, în nota de pe copertă, intervine însă, ca o ghilotină, autodemascarea. Care duce în răspăr întreg demersul cărţii. Magistrul nu e în relaţia cu discipolii săi un îndrumător care să îi conducă pe Calea spre sine, ci care îi rătăceşte de sine. Cu oarecare cinism. E mai mult din categoria corupătorilor, precum Socrate ar putea primi cupa cu zeama de cucută: “Le-am dat studenţilor lecţii extrem de periculoase, care ar fi fost interzise de Catedră şi de Decanat dacă ar fi ştiut despre ce-i vorba. Studenţii s-au înălţat la cerinţele mele cu pasiune îngerească. La cafenea, după fiecare zi de curs, am relatat précis şi detaliat aventurile noastre pe tărîmul lyric al Americii. După ce a fost publicată cartea au izbucnit scandalul şi controversa. Pînă acum nu am dezvăluit nimănui secretul: lecţia mea de poezie americană n-a fost de fapt lecţie de poezie americană. A fost lecţie de poezie română, predată în engleză de un poet american influenţat de poezia franceză a lui Tristan Tzara, Dadaist evreu din Moineşti. Acum ştiţi cu toţii că America n-a fost încă descoperită”.
Andrei Codrescu i-a păcălit pe americani. A făcut-o cu cinismul păpuşarului care după reprezentaţie mototoleşte păpuşile şi le înghesuie într-o ladă…! “Lecţia de poezie” poate fi adăugată cărţilor formatoare pentru cei care tind spre poezie, dar mai ales pentru cei care nu tind spre poezie, dar care bănuie că există.

Adrian Alui Gheorghe

Lasă un răspuns