«

»

Gheorghe Pârlea – Verşenii de pe Valea Moldovei, un alt univers literar al copilăriei (V)


“…Unde se coboară câteodată Făt-Frumos din poveşti” 

Amintirile lui Sadoveanu legate de prietenia cu unchiul Vasile de la Verşeni, de pe vremea când îşi făcea ucenicia de vânător în lunca Moldovei, ne relevă şi complicitatea unchiului în improvizarea încărcăturii pentru arma sa de vânătoare. Îşi aminteşte că atunci când termina “muniţiile”, până-i soseau altele de la Paşcani, vâna cu “zburături” din plumbi de la cartuşele de armă Martini. Îl învăţase acest “meşteşug” unchiul, care-i procura şi plumbii .
Fascinaţia vânătorii la Verşeni a avut ca debut împuşcarea unei raţe sălbatice după o “perdea de răchiţi născută din izvoarele prelinse de sub maluri” . Precocele vânător avea credinţa că pasărea doborâtă de el era prima raţă împuşcată pe aceste locuri, unde raţele care poposeau la apa Moldovei “nu fuseseră prigonite, îngrozite şi detunate de nimeni, până s-a înfăţişat la malul topliţii un prunc al acestor oameni paşnici care nu fac nici un rău vietăţilor din bălţi, ierburi şi hugeaguri”. Doar de “vulpile care-şi scurmau vizuinile la dealuri aveau a se păzi raţele, care trăiau aici ca într-un rai”. Tot la Verşeni a doborât cel mai mare iepure din “cariera” sa de vânător, trofeu pe care, “cu părul vâlvoi şi inima bătând de emoţie”, abia reuşi să-l “stăpânească din zvârcoliri” . După ce le trimise scrisoare părinţilor săi (la Paşcani) despre isprava sa vânătorească, tatăl său îl consacră vânător, cu oarece ironie, arătându-se mirat tare de mărimea iepurilor “din acea parte de ţară”, unde “petrecea ” fiul său.
Răţoiul vănat în acea zi şi becaţinile din alte zile erau gătite de “bătrânica”, dar “nu pentru foamea mea”, precizează vânătorul, căci el nu s-a putut hotărî să le atingă după ce le curmase viaţa. Nici din iepure, cealaltă “dobândă”, n-a gustat. Nu astfel de profit urmărea el prin vânătoare. Acestă ocupaţie ancestrală, “cu rezenonţe adânci în memoria colectivă” , era hrana pentru “capacitatea receptivă” a viitorului mare prozator. “Individualitatea răscolitoare a unui peisaj ” ori “timbrul unic al unei privelişti” din lunca Moldovei germinau acum , pentru a deveni apoi “poezia grandioasă a naturii” , scrisă de un “Ovidiu magistral născut în Dacia noastră” .
Vânătoarea şi pescuitul “nu pot fi stăpânite în resorturile lor interioare fără o prealabilă iniţiere”, fără cunoaşterea tainelor meleagurilor “… şi a vieţuitoarelor asupra cărora se răsfrângeau aceste îndeletniciri ancestrare” . Bunicul său de la Verşeni era mare cunăscător al vietăţilor bălţii. El îşi îndemna nepotul să le “deprindă numele”, să “le cunoască înfăţişarea” şi îl învăţa pe Mihai “cu dragoste acest meşteşug” . De pe malul Moldovei din dreptul Verşenilor, nepotul de la Paşcani privea cum ”pe sub sălcii vechi, într-o apă curată cu prundiş la fund, pe sub maluri nalte unde ondulau fire subţiri de rădăcini, bunicul a intrat cu crâsnicul lui şi cu vălul de mlajă”, pe care le avea ascunse în zăvoi, între nişte tufe .”Mergea în curgerea apei tulburând-o cu vălul pe care-l purta cu un picior, săltându-l şi scufundându-l. Din când în când, din tulbureală, scotea la lumină reţeaua în care se zbăteau peştişorii argintii”. După scoaterea mlăjii din apă îi spunea nepotului: “Iată boişteni, zvârlugi şi porcuşori, buni de un borş (…) Iată aleşi deoparte în crâsnic, cleni şi scobai, şi două mrene frumoase”. Şi-şi îndemna apoi învăţăcelul “să cugete” la bunicul său atunci “când peste vremi va cronţăni peştişori uscaţi”, iar învăţătorul lui în ale pescuitului nu va mai fi printre cei vii. (Gheorghe Ursachi nu i-a dat prea curând prilej nepotului său să împlinească acest “testament” spiritual căci a trăit 96 de ani. A murit într-o iarnă, răpus de o pneumonie rebelă.)
Aici, la Verşeni, i se “întâmplă minunea” să i se “ofere singură” o ştiucă frumoasă “lungă cât braţul”, care, sărită pe mal, nu s-a mai putut întoarce în “elementul ei firesc”. Martorul întâmplării şi-ar fi dorit să fie el salvatorul, ca-n basm, ca să primeasca solzul cel fantastic al recunoştinţei.
Mihai mergea des la baltă, cu bunicul său, rotarul, să prindă peşte cu acea unealtă arhaică a pescuitorilor de demult, cu crâsnicul. Iată o altă imagine de la apa Moldovei, din acea vreme, redescoperită de scriitor peste ani: “Bătrânul a coborât crâsnicul de pe şopru, a luat cofăielul cel vechi şi-am ieşit amândoi pe poartă. Îndată dădurăm în prund, printre tufe de laptele-câinelui. Am apucat cărarea printre fânaţuri, pe la fântâna lui Cosma şi am ieşit la hugeagul cel mare. Acolo se afla un vad vechi. Am trecut prin vad — bătrânul, eu, crâsnicul şi cofăielul. Numai bătrânul simţea puterea apei care-i bătea la glesne. Eu, crâsnicul şi cofăielul eram pe umerii şi în braţele lui şi ne bucuram de soare şi de mireasma de cimbrişor care ne venea din partea cealaltă a bălţii. Acolo, în partea cealaltă, printre desişuri mărunte şi întortocheate de sălcii, bătrânul cunoştea cotloane de gârle şi albii părăsite. Apa verde dormea lin, cu umbra tufişurilor în fund (…). Mai departe erau imaşuri şi sate, spre munte. Le ştiam însă nu le vedeam; umblam numai pe sub cer, în locuri singuratice; şi la malul gârlelor şi bălţilor ni se arăta cerul celălalt, dincolo în fund, unde se coboară câteodată Făt-Frumos din poveşti” .
Ochii tânărului pescar nu priveau numai gârla în care se oglindea cerul şi scânteiau argintiu solzii peştişorilor, tocmai buni pentru borşul la care se pricepea aşa de bine bunica Anghelina. El avea ochi pentru tot orizontul ce putea fi cuprins de-acolo, din spaţiul natal al mamei: “Munţii erau aproape sub uşoara pîclă şi aerul avea o limpezime de izvor. Pe şesul larg între buchete de sălcii înfloreau fîneţurile şi sfîrîiau cosaşii neostenit sub vibrarea luminii fierbinţi” . Totul era pentru el “un peisagiu încîntător” pe “cîmpia grea de lumină”, întinsă de la Verşeni până la “pîcla vînătă a munţilor” . Aici era “fericit si inconştient ca însăşi natura” căci, mărturiseşte el, “fiinţa mea întreagă se armoniza cu cerul, cu apele, cu toate peisagiile (…) Poposeam la un izvor, mă odihneam pe o brazdă de fîn, intra în mine puterea vieţii nemuritoare” . (VA URMA)

NOTĂ:
Bibliografia pentru acest eseu va fi inserată la sfârşitul demersului publicistic (dedicat, aici, memoriei marelui prozator, născut în luna noiembrie). Textul, al cărui autor sunt, e preluat din “Monografia comunei Miroslăveşti- Despre oameni şi locuri”, coord. prof. Ioan Pârlea, Ed Emia, Deva, 2009, ed. a doua, unde sunt inserate şi trimiterile riguroase la paginile surselor bibliografice.

Lasă un răspuns