«

»

Magda Cârneci: „Poeme Trans”

itind ultima carte de versuri semnată de Magda Cârneci, aproape că îţi vine să faci un apel către toate staţiile orbitale americane, ruseşti, chinezeşti şi de alte naţionalităţi să lucreze cu prudenţă în universul nostru, al tuturor, pentru că a apărut o concurenţă serioasă: naveta poetică manevrată abil de o poetă din România care se alătură, astfel, marilor intreprinderi de cucerire a cosmosului. Şi dacă navele spaţiale ale naţiilor enumerate mai sus iau în posesie doar ariditatea unui univers care nu se lasă văzut şi cu atît mai puţin cucerit, poezia Magdei Cârneci cucereşte şi însufleţeşte cosmosul cu o lejeritate fără egal: “Am plecat din nou să luăm soarele/ într-o navă invizibilă într-un jet suitor/ am urcat un drum vertical în albastru/ în întuneric în vid/ sus sus infinit infinit/ am văzut Pământul ca un glob ocular smuls din orbită/ învârtindu-se şuierător ou de paşte pictat în/ şuviţe verzi şi albastre scântei aurii şi pete întunecate/ ca un encefal dezgolit trist îndepărtându-se-n spaţiu/ negru negru vid vid/ am văzut apoi Luna faţa ei enormă şi roşie de femeie/ îndrăgostită craterele mările goale ochii/ ei rugători de madonă îndurerată sfios alungându-se-n/ spaţiu apoi departe foarte mică şi palidă/ vid vid infinit infinit/ Soarele se apropia uriaş venea ca o gură enormă de/ flăcări soarele era peste tot nava devenise incandescentă/ soarele curgea înăuntru jetul nostru se revărsa într-o mare/ ne topea ne evapora eram soare/ soarele îl cuprindea pe soare în soare/ mistuire de aur eram soare incandescent întuneric/ sori mici într-un soare mai mare într-un soare mai mare/ hău orbitor soare soare hău orbitor soare soare/ soare soare soare soare soare soare/ Apoi totul se stinge./ În întunericul răcindu-se fulgerător/ aud în mine un glas bătrîn tînguindu-se/ totul e stingere totul e moarte totul e vid/ rostogolindu-şi ecoul vast în cădere prin spaţiu/ În nava invizibilă în jetul coborîtor brusc înnegurându-se/ aud în mine un glas de copil vertical înălţându-se/ totul e viaţă e iubire e resurecţie/ Soare peste suflete moarte doar moarte/ Soare peste suflete vii numai viaţă/ Soare matcă incandescentă/ din nou absoarbe-mă !” (Voiaj spaţial, 3)
Poemul “Voiaj spaţial”,compus din 10 părţi, care e miezul cărţii “Poeme Trans”, a apărut într-o primă versiune în volumul “Haosmos” din 1992, cu titlul “Înmormîntare în cosmos”. Numai că în cosmos, s-a convins şi autoarea, “înmormîntarea” este imposibilă, nu poţi ajunge pe fundul vreunei gropi, aici orice dimensiune se măsoară (dacă putem risca o apreciere) în infinit. Dar dacă nu te conectezi la pletora poetică a Magdei Cârneci, nu poţi urmări dimensiunile voiajului cosmic. Scenariile apocaliptice sînt parte a unei alienări care cuprinde deopotrivă fiinţa şi materia. Poetul nu mai controlează discursul, este controlat de discurs. Fac aici (un) recurs la o sentinţă a lui Witold Gombrowicz, din „jurnal”, care poate fi aplicată acestei creşteri discreţionare a discursului în limitele/ ilimitările imaginarului: „Esenţialul este ca, supunîndu-te astfel cu pasivitate operei, îngăduindu-i să se creeze de la sine, să nu încetezi nici o clipă s-o domini. În această privinţă principiul tău să fie următorul: nu ştiu încotro mă va duce opera, dar oriunde m-ar duce, trebuie să mă exprime şi să mă liniştească. Cînd am început să scriu Trans-Atlantic, n-aveam habar că mă va duce în Polonia…” (Jurnal. Teatru, Editura Univers, 1988, p. 49). Pe Gombrowicz “Trans-Atanticul” l-a dus în Polonia, pe Magda Cârneci “Poemele-Trans” au dus-o în cosmos, în univers, au scos-o din spaţiul memoriei imediate şi au introdus-o în netimp, acolo unde se nasc, în devălmăşie, gîndurile, acolo unde “tăcerea asurzitoare” are ecou, unde “haosmosul” este o proiecţie a omului “maximizat” cît universul. “Voiajul spaţial” pare a fi, la un moment dat, varianta practică a unei teorii care pune la baza evoluţiei universului celebra “gaură neagră”. Iar o gaură neagră, spun cei care au studiat fenomenul, se formează atunci cînd o stea uriaşă rămîne fără combustibil şi se prăbuşeşte “în sine”. Atunci se produce o supernovă, care aruncă în spaţiu o parte din materia stelei. Gravitaţia acestei „stele moarte” este atît de puternică încît atrage orice formă de materie şi nici lumina nu poate scăpa. Găurile negre sunt o poartă între două universuri paralele, cred unii astronomi, la fel de visători ca poeţii, alţii cred chiar că în interiorul găurilor negre pot exista civilizaţii avansate, superioare nouă. Astronomii şi fizicienii o iau, ca şi filozofii, pe urmele poeţilor şi ajung şi ei la nişte adevăruri paralele care le consacră ştiinţa. Trebuie să trăiască şi ei, bieţii, cumva, iar poeţii le dau o mînă de ajutor.
Dacă astronomul şi fizicianul lucrează cu cifre şi teorii, care oricum sînt caduce în faţa unui univers ilimitat, poetul este mult mai practic, cuvîntul este sămînţă civilizatoare: “Dacă aş gândi universul e orb, universul şi-ar roti în gol/ globii albi, planetele oarbe, dacă aş gândi universul e o/ magnolie, universul ar înflori roz şi parfumat, uriaşă/ inflorescenţă într-o cupă perlată, dacă aş gândi universul/ nu e decât un joc de gravitaţii şi sfere, un copil/ s-ar juca fericit cu bile, cuburi şi prisme prin spaţii,/ dacă aş dori: universul e beatrice, o femeie frumoasă/ şi vastă ar înnebuni alte lumi masculine,/ dacă aş striga universul e doar o fantasmă, un hohot de/ plăcere şi groază mi-ar rupe timpanele – universul e o meduză,/ universul e un ceasornic de aur, e dansul de sub tălpile unei/ zeiţe, e o lungime de undă frenetică, un mecanism infernal,/ universul e o vibraţie, e pură vibraţie,/ un gând mai mare dintr-un gând mult mai mare/ din lăuntrul unui Gând./ Ah, organele sunt sfărâmate, mintea e un organ transcendent/ îndrăgostit de propria lui anihilare./ Tindem încontinuu să ne preschimbăm în lumină, în gând,/ să cădem în repaos – ce luminoasă eşti, moarte! -/ dar cineva sau ceva dinăuntru şi dinafară/ ne hrăneşte încontinuu/ cu materie tânără cu întuneric cu haos.” (Voiaj spaţial, 6). Beatrice, despre care « se vorbeşte » în poezie (“universul e beatrice: o femeie frumoasă”), ne duce cu gîndul la poemul lui Virgil Mazilescu şi mai puţin la ingénua Beatrice din biografia lui Dante: “te rog beatrice să ne întâlnim/ te rog şi n-ar trebui să te rog/ mâine seară în steaua vega…(…) te rog beatrice te rog beatrice te rog/ la ce oră omenească vei vrea/ mâine seară în steaua vega” (te rog beatrice să ne întîlnim). Despre romantismul poeziei Magdei Cârneci s-a mai vorbit, de asta contaminarea în postmodernitate cu poezia lui Eminescu ţine de dialogul dintre sensibilităţi şi generaţii: “Ah ! organele-s sfărîmate şi maestrul e nebun !” (Scrisoarea IV) cu replica “Ah, organele sunt sfărâmate, mintea e un organ transcendent…“. Sau recursul la “Luceafărul” este, de asemenea, transparent: “Din chaos, Doamne,-am apărut/ Şi m-aş întoarce-n chaos…/ Şi din repaos m-am născut,/ Mi-e sete de repaos” la care Magda Cârneci îi replică: “să cădem în repaos – ce luminoasă eşti, moarte! -/ dar cineva sau ceva dinăuntru şi dinafară/ ne hrăneşte încontinuu/ cu materie tânără cu întuneric cu haos.” Parcă e şi un blînd ecou din teoria lui Einstein, care spune că diferenţa dintre trecut, prezent şi viitor este doar o iluzie puternică.
Un ciclu al cărţii poartă denumirea de “un fel de psalmi” şi sînt invocaţii către “omul dinlăuntru”. Practic e o replică la “omul dinafară”, cel care hălăduia, în “Voiaj spaţial”, prin cosmos. Cosmosul din interior e la fel de vast, de greu de prins în cuvinte şi în gînduri, în imagini care să rămînă fixate în boldul unei singure priviri. Există un “ax al fiinţei” în jurul căruia creşte universul acestui “haosmos” care este omul: “Omule dinlăuntru,/ te văd venind din adânc, de departe, prin întunecimi îngheţate, pustii, încet înaintând înspre/ mine, în tunica ta luminoasă. Tu vii şi tot vii şi totuşi nu te apropii, distanţa dintre noi rămâne aceeaşi. Tu vrei şi vrei şi tot vrei să te apropii de locul ascuns în care mă aflu. Dar ceva nevăzut un vifor rece, o apăsare magnetică te împiedică. Omule interior, te văd urcând palid, de foarte departe, de după curbura pământului, eşti o perlă mică, fosforescentă în obscuritatea densă, vibrantă. Ai vrea să creşti, să te apropii, să intri, dar distanţa mea rece, înfricoşată, te respinge brutal ca un gheţar de întuneric, o invizibilă baricadă. Tu mergi şi tot mergi, paşii tăi plutesc tăcut deasupra întinderii, tunica ta flutură tăcut, luminoasă. Mi-e teamă de tine şi totuşi atât te doresc; eşti departe şi eşti atît de aproape; eşti infim şi totuşi copleşitor.// Omule lăuntric,/ te văd cum ridici o mână încet şi arunci din adânc un punct luminos, o sămânţă de foc care face o curbă în aer şi îmi cade în piept. Apăsarea magnetică se cutremură, distanţa cea rece e plină de vaer; o spaimă uriaşă vibrează în aer. Mă doare trupul de parc-ar muri, axul fiinţei a devenit dureros. Acolo unde scânteia de lumină a căzut acolo e spaimă feroce şi e bucurie ciudată, e durere multă şi e o neînţeleasă speranţă; acolo, aici, în adânc, se întâmplă ceva. Ceva moare, ceva se naşte în mine: e o întunecime scrâşnită, o nebuloasă de dorinţe enorme, un haos care se luptă cu sine, o teribilă încleştare. Din care, firav, palid, se străvede ceva: departe, mic, în luminoasă tunică, în adâncul meu, omule divin, Tu izbucneşti în sus ca o apă uşoară, te înalţi vertiginos ca un arbore subţire şi lung până la stele, mă umpli încet de o ciudată, îmbătătoare lumină.// Sunt iridescentă, sunt vastă, conţin sori şi planete, vortexuri de galaxii şi universuri căzând în cascade: în adâncul meu tu renaşti, curgi în valuri iubitoare din mine. Omule lăuntric, tu eşti lumile toate! Omule divin, tu eşti EU!” (5, Omul lăuntric)
Cu fiecare om “Big Bang”-ul îşi reia evoluţia de la acea “singularitate primordială fierbinte” și densă de acum aproximativ 13 miliarde de ani, aşa cum apare în descrierile (prea) fanteziste ale fizicienilor. Această teorie încearcă să explice de ce universul se extinde permanent încă de la apariția sa, și de ce pare a fi uniform în toate direcțiile. Cred că Magda Cârneci explică mai bine şi mai pe înţelesul tuturor teoria, multiplicarea unului pînă la o infinitate de unicităţi a pus probleme unor întregi popoare de gînditori ai matematicii care, pînă la urmă, au tras cu ochiul în însăilările poeţilor ca să încropească un răspuns. O spune chiar poeta, în “Poemul neuronal”, care este în fapt desfăşurarea amplă a unei nevroze, a disperării celui prins, fără putinţă de scăpare, între lumi: “Nu mai vreau limbaj de limbaje/ Nu mai vreau metaforă de metafore/ Nu mai vreau istorie de istorie de istorii/ Nici sentimente de sentimente/ Nici idei de idei de idei/ Nu mai vreau banalitate crasă, irespirabilă/ Există o înţelegere mult mai vastă/ Ea integrează oceanic toate nivelurile/ toate posibilităţile, toate contrastele/ Există un etaj de deasupra al minţii/ la care încă nu am acces/ uneori ajung acolo din întâmplare/ Drumul e în fine deschis în imponderabil/ Din afara Pământului realitatea are/ doar limita meningelor mele/ care trebuie devorate/ Bucuria vastă învinge teroarea inimaginabilului/ Există o nemărginire a minţii/ care lasă în urmă forma umană/ şi se delectează cu toată Creaţia/ Creierul meu constelat e mai inteligent decât mine.” (Poemul neuronal, 8).
Nu poţi umbla hai-hui prin univers, totuşi, fără să te întrebi unde este Dumnezeu. E la capătul universului, sau la capătul gîndului? E la capătul privirii, sau la capătul iubirii? Nefiind om, fiinţă dezirabilă, Dumnezeu este “iubire a iubirii”. Invocaţia poetei este sfîşietoare, oboseala căutării capătă sens: “Ce vei face într-o dimineaţă îndepărtată când toţi ochii umani miriade şi miriade de planete minuscule, sidefii/ un ocean de spumă atentă ca nişte cristale trezite intrând în vibraţie vor vedea dintr-odată Frumuseţea insuportabilă, abruptă a lumii şi abisul tăios întunecat din spatele ei Vîrful suprem de unde se cade în cosmos şi valea de excremente şi negură de la poalele lui vor vedea Inteligenţa supremă care ne consumă, ne devoră şi ne integrează?// Ce vei face, ce vei face când urechile tuturor oamenilor vor începe brusc să audă eliberate de teamă printr-o limpezire a minţii cântecul de iubire şi ură al argilei cu meteoriţii simfonia rezonanţelor care ne generează şi ne sacrifică zgomotul cascadei tuturor fiinţelor curgând catastrophic şi muzical înspre extaz şi dezastru?// Ce vei face ce vei mai face când oamenii toţi miriade şi miriade vor ieşi din Iluzie din adormire ca dintr-o beţie adâncă dintr-un vis prea îndelungat vor fugi din laboratorul cosmic care-i ţine închişi şi vor lua cu asalt constelaţiile galaxiile cerul şi-ţi vor cere toţi în cor ajutorul iubirea// Şi vor striga toţi cu o singură voce Tată, Tată! Vor striga pînă vor umple de vuiet vidul şi praful stelar Mamă, Mamă! Iată-ne suntem ai tăi miriade de miriade ne-am întors primeşte-ne ia-ne! Şi strigătul lor va dizolva sorii şi planetele va mătura universurile şi lumile toate va curge ca un lapte luminos dincolo de putinţele minţii se va întoarce ca un fluviu vast de fii şi de fiice înapoi la sursă la Tine îţi va intra în auz şi-ţi va murmura EU SUNT! EU SUNT! EU SUNT! în eternitate …” (Un fel de psalmi, 9, Interpelarea Tatălui)
Călătorul prin univers e (şi) Făt Frumos în căutarea “tinereţii fără bătrîneţe şi a vieţii fără de moarte”. Nu ceasul bate pentru el, ci consumarea „materiei sorţii” este determinantă. Ca şi la Eclesiast, circularitatea existenţei este cea care dă speranţa că există o limită, care e exact timpul care a mai fost. Şi într-un timp (univers) circular fiecare om îşi e, astfel, sieşi limită: “Ce a fost, va mai fi; şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: <<Iată ceva nou!>>, de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră. Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte pentru cei ce vor trăi mai tîrziu” (Eclesiastul, 1, 9-11). Această aneantizare, înţeleasă, subînţeleasă, pare să fie baza scenariilor din poemele Magdei Cârneci. Cosmosul nu e infernul, ci e o întoarcere acasă. Pus faţă în faţă cu universul, omul părăseşte volatilitatea carnală şi devine, prin automanevrare, metaforă. Iar metafora, spunea Ortega y Gasset, “… e cea mai mare putere pe care o posedă omul. Ea se învecinează cu magia şi e ca un instrument al creaţiunii pe care Dumnezeu l-a uitat înlăuntrul creaturilor sale, aşa cum chirurgul distrat uită un instrument în corpul pacientului”.
E posibil ca poezia Magdei Cârneci să nu placă celor care cultivă minimalismul poetic, care nu pot ieşi din plasa deasă a universului domestic, care se raportează doar la clipa “cea repede”. Magia nimicului cotidian naşte ea însăşi alte şi alte universuri dificil de explorat dacă nu te dedici lor cu toată imaginaţia. Pentru că mărimea oricărui univers este, fără îndoială, o chestiune particulară, care ţine de puterea imaginaţiei. Iar o călătorie fără ţintă în cosmos este îngînarea unei “tristeţi fără saţ”. Dincolo de asta, orice încercare de măsurare a propriei vieţi cu universul sau cu cosmosul nu este, în ultimă instanţă, decît expresia unei tragice ironii. Quod erat demonstrandum.

Adrian ALUI GHEORGHE
noiembrie 2014

Magda Cârneci – „Poeme Trans”,
(Editura „Tracus Arte”, 2012)

Las eventualilor cititori un poem al Magdei Cârneci, pe care nu l-am întîlnit în vreun volum, publicat în 2010 în revista „România literară” şi care este răspunsul (finalul) la această despletită incursiune în „cosmosul personal”. Poemul „Poetesa” e ca o întoarcere acasă, în cotidianul în care banalitatea e caldă, e umană: „Nu voi fi marea poetesă a lumii./ Nici revoluţii nu voi cînta, nici pe altare nu voi oficia,/ cu sînii goi nu voi înflăcăra baricade, cu virginitatea mea/ nu voi mîntui mărunte popoare ;/ tineri bărbaţi nu se vor sinucide pe ascuns pentru mine,/ nici sclavi străini nu vor fi aruncaţi în arena cu fiare ;/ nu mi se vor închina ode, epopei şi sonete,/ nu-mi va fi reprodus chipul în milioane de picturi,/ fotografii, timbre poştale ;/ nu mă voi mai naşte dintr-o coastă de om sau din spumă de mare/ nici umbra mea nu se va mai apleca tainic, mică Lilith,/ din spatele unei obscure sfinte treimi;/ nu mă voi mai regăsi în cărţi cu imagini, în dicţionare de nume,/ în reviste de modă, jurnale./ Am trăit aproape jumătate de secol, am trecut de vîrsta fatală:/ am încasat cîte ceva de la oameni şi încă mi se pare ciudat că exist?/ Încă n-am privit cu adevărat realitatea în faţă,/ în faţa ei grasă de femeie de casă?/ încă nu m-am obişnuit cu sexul, cu moartea, cu uniforma de carne?/ Îmi privesc trupul gol, cutia asta cu sîni şi bulboane/ din care de astăzi nu voi mai vorbi decît despre mine,/ nu mai pot vorbi decît despre mine/ nu mai ştiu vorbi decît despre mine,/ aşa cum mă văd, reprodusă în milioane de cioburi asemenea/ care curg continuu pe stradă/ fără să-şi mai amintească nimic./ Am să învăţ din nou să cos, să spăl, să cîrpesc,/ să cresc copii, să fac cumpărături, să gătesc,/ am să fac cum vor toţi, cum fac toţi, am să tac şi-am să uit/ Că trebuia să diger existenţa pămîntului/ să împac munţii cu văile / să căsătoresc insule cu oceane/ să îmbunez găuri negre şi constelaţii / să cos continentele între ele/ să înnădesc nordul cu sudul / să amestec orientul cu occidentul/ să educ delfinii, stejarii, turturelele, crinii/ ca să nu se mai teamă de noi/ ca să ne iubească/ trebuia să sublimez din teroare, ură şi haos/ un drog nou, plăcut, confortabil/ să imaginez trecutul, să descriu viitorul/ Trebuia să ţin minte tot ceea ce voi aţi uitat/ ceea ce n-aţi aflat niciodată/ să reconstitui în minte ceea ce în noi toţi s-a rupt, s-a stricat/ să scot dinozaurii şi hienele din subsolurile noastre vetuste/ să le proiectez pe bolta înstelată a meningelui nostru/ încă infantil şi arhaic/ Trebuia să concep şi să nasc o formă a noastră/ viitoare mai bună./ Am să uit şi eu tot. Am să vă las fără mine.”

Lasă un răspuns