«

»

Gellu Dorian: „Cartea singurătăţilor”

Poezia lui Gellu Dorian, mai ales din ultimile trei cărţi, e un amestec de biografism şi melancolie, de metafizică ratio-vitalistă, aşa cum o concepea, cu ceva vreme în urmă, Ortega y Gasset. Trei sînt parametrii esteticianului spaniol, în redefinirea termenului clasic de metafizică, fiind vorba, practic, de o punere în acord a creaţiei cu modernitatea artistică: „… să zicem că metafizica este ceva ce face omul, cel puţin unii oameni”; „… omul face metafizică atunci cînd caută o orientare radicală în situaţia sa”; „… viaţa omului se compune din situaţii, aşa cum materia se compune din atomi” (“Cîteva lecţii de metafizică”, Editura Humanitas, 2011, traducere Sorin Mărculescu). În aceste condiţii practica metafizicii este reprezentată de biografia fiecăruia dintre noi, povestită şi interpretată, înţeleasă sau doar deturnată, un aer minimalist fiind cel care bîntuie peste orice text poetic, în viziunea lui Ortega y Gasset. Cu ceva vreme înaintea lui însă, Robert Browning introdusese în literatura engleză “nuvela în versuri”, o ruptură abruptă cu (de) balada tradiţională, apare “monologul dramatic” care e o luptă cu sine şi cu lumea a personajului. Procedeul acesta, al introspecţiei dramatice a lumii din poem, s-a numit chiar “vehiculul Browning”, fiind o adevărată breşă pentru literatura modernă care i-a dat mai apoi pe T. S. Eliot, pe Ezra Pound, pe alţii.
De ce spun toate acestea? Pentru că poezia lui Gellu Dorian, mai ales în ultimile cărţi, este o sumă de balade, o repovestire a lumii în care trăieşte, situaţiile de viaţă sînt atomii care rodesc lumi despletite. Volumul “zece poeme exemplare din Tîrgul în care, cică, nu se întîmplă nimic” (Editura Tracus Arte, 2011) adună, practic, zece poveşti îmbibate de metafizică, în accepţia pomenită mai sus. Iată unul dintre poeme, o baladă în care personajul generic este femeia, o Eleonora, una care „îşi imaginează trupul ei plin de bărbaţi”, o Pena Corcoduşa căreia pielea i se face un cearşaf, moale, evident, plin de promisiunile unei dulci promiscuităţi, peste care se tăvălesc (musai) o mie de bărbaţi: “Toate cearceafurile din oraş lîncezesc în dulapuri,/ e vineri,/ e sîmbătă,/ nici duminica nu mai e ca altădată,/ vine luni, şi tot acolo sunt păturite toate, unele peste altele,/ levănţică, damf de ucis moliile,/ iz de mucegaiuri uscate, moft de bărbat supărat şi plecat de acasă -/ unde să te duci într-o astfel de lume,/ ce să faci cu tine/ cînd bat clopotele la Uspenia,/ iar la Macul Roşu stau legumele în borcane la mese pline de ness,/ cu fum de Carpaţi şi Mărăşeşti, prin nări de cai/ care n-au cunoscut niciodată imaşuri verzi, nici spinări de iepe,/ ci numai spermanţeturi cu care s-au îmbătat/ în cîrciumi bărbaţii deja mahmuri,/ toată lenjeria stă uscată ca o faţă de femeie care a uitat/ cum arată o bucătărie în care aburii cu iz de peşte nasc în pielea ei/ cele mai profunde senzaţii,/ ea nici nu ştie cum să le întindă pe paturile pustii de atîta vreme,/ crede că pielea lor poate fi întinsă pe garduri,/ mii de ţînţari să o înţepe, s-o facă pete roşii, tumefiate/ ca feţele beţivilor în buza dimineţii/ cînd şi rînjetul morţii e mai blînd,/ cînd şi cel mai mic moft ţi se poate urca pe vîrful nasului/ şi de acolo să ceară orice,/ vin, cafea, ţigări de import, pubis puber, lumînări de ceară parfumată,/ numai ziua să nu se facă praf din care să nu poţi culege nimic,/ numai noaptea să fie colivie în care să te guduri/ şi să-i vezi buzele ca nişte cupe din care să bei/ pînă la uitare de sine –// ea nu se mişcă din patul ei moale,/ nu face nici cel mai mic gest,/ crede că trupul ei se afundă în cele o mie de cearceafuri/ întinse peste o mie de paturi/ prin care trec o mie de bărbaţi supli, cu nările ca nişte pîlnii/ prin care intră şi ies o mie de primăveri/ prin care nu a mai trecut nimeni ca ea,/ trupul ei de mătase şi marmură,/ sîngele ei plin de vuiet în cascade din care sar peştii/ peste pleoapele ale căror nopţi nu se mai închid niciodată,/ nici nu-şi dă seama că acuşi va muri,/ că pielea ei se face cearceaf peste care nu se mai întinde nimeni,/ cei o mie de bărbaţi se fac umbre, iar umbrele, nimicuri care se sting în cîrciumi/ prin ferestrele cărora se disting voci: e ora,/ e ora/ cînd se plimbă Leonora,/ în timp ce ea doar îşi imaginează trupul ei plin de bărbaţi/ ale căror umbre mor în cîrciumi,/ loc, numai, de unde se poate învia,/ dar se surpă în ea carnea, se surpă în ea sîngele,/ iar oasele rămîn ca propileele unui templu antic/ în care intră şi iese lumea/ cum niciodată ea nu a intrat şi a ieşit din lume,// chiar acum se fac firimituri gîndurile ei/ pe o masă la care stau şi ciripesc guri ale căror cuvinte nu se pot desluşi,/ guri de venin,/ guri de miere,/ guri albastre,/ guri ca zmeura,/ guri ca agrişele,/ guri de iască,/ guri pe care nu ar fi vrut să le vadă niciodată, să nu le audă,/ guri de meliţă din care curge pleava căreia nimeni nu-i dă foc,/ guri prin care au scotocit viermii/ şi acum se fac vorbe de aur,/ guri de pîine albă,/ guri de pîine neagră,/ guri de cozonac,/ guri de vin adormite la marginile obrazului,/ resturi de vorbe din care nu mai poate compune nimic,/ aşa cum aduna în păpuşa de cîrpe, cînd era mică,/ toate babele din sat ale căror istorii o făceau fericită/ ca lutul uns pe sobele din care iarna izvorau rîuri de căldură/ cu care ea nu ştia ce să facă,/ înfloreau ferestrele,/ primăvara, dealurile,/ cosiţele ei în care se jucau degetele băieţilor care acum/ sunt bărbaţii ale căror umbre le ard în cearceafurile pline de jarul trupului ei,/ cînd aude afară/ voci care mint,/ stele îngropate într-un cer de smoală,/ e ora,/ e ora/ cînd se plimbă Leonora,/ în timp ce toate cearceafurile din lume se fac ghem în sufletul ei/ care zace în acelaşi sarcofag/ din care nimeni nu-l va scoate vreodată în lume,/ fie vineri, fie sîmbătă,/ duminică la fel ca oricare altă zi/ în care numele ei este mult mai plimbat prin oraş/ decît trupul care a stat toată viaţa învelit într-un singur cearceaf/ scos la soare de mii şi mii de ori/ după ce transpiraţia îi povestea pielea pe care/ numai ea şi-o ştia pe de rost –/ dar de mîine/ numai trupul ei va ieşi prin tîrg/ iar numele îşi va găsi cuib în nenumăratele guri ale oraşului/ pe care nu le-a văzut vreodată…” (V. Eleonora). Am reluat balada în întregime, pentru a înţelege povestea acestei nefericiri care străbate Tîrgul (“amarul tîrg”, ar spune Grigurcu!), de la o vreme numai cu numele, sau numai cu trupul fără de nume, deriziunea mîncînd ca o rugină chiar şi dragostea cu toate promisiunile ei. Deşi e vorba de “tîrgul în care nu se întîmplă, cică, nimic”, lipseşte bacovianismul, materia nu plînge de dorul unei nesfîrşiri presimţite, ci se lasă antrenată în alcătuiri mult mai terestre. Stările, sentimentele şi martorii “nefericirii de a exista” se antrenează în ample desfăşurări epice: “…şi toamna asta, ca mai toate celelalte femei din viaţa mea,/ strecoară printre degete must din care sorb cîte puţin,/ să nu uit curgerea băuturii pînă mîine/ cînd voi brăzda tîrgul ca un plug prin ţelina plină de frunze,/ pămîntul ca un peşte plin de solzi ruginii… etc.” (VI. O zi ca toate celelalte)
Şi volumul “Şaizeci de pahare la o masă” (Editura “Cartea Românească”, 2013) e tot o culegere de balade. Masa e viaţa, paharele sînt parte a amărăciunii băută pînă la fund, cu sete, cu sete de viaţă, cu sete de moarte. Dintr-un capăt în altul e o rătăcire în propria viaţă, fiecare pahar fiind o adevărată staţie, un moment semnificativ. Sugestia merge pînă la replica dată de Iisus Hristos ucenicilor săi în Grădina Ghetsimani, înainte de a fi trădat şi vîndut: “Atunci le-a zis Iisus: Întristat este sufletul Meu pînă la moarte. Rămîneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine. Şi mergînd puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pămînt, rugîndu-Se şi zicînd: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!” (Matei 38-41). Dar care viaţă nu încearcă o dezamăgire, mai ales cînd iluziile degenerează în deziluzii ? Spune poetul : “Acum scriu cu mîinile îngheţate cuvinte făcute sloi/ într-o cîrciumă căreia nu i-am dat nume,/ văd pe ferestre numele meu îngheţat,/ îl salut, face şi el la fel –// cum ar fi fost viaţa noastră, dacă nu ne-am fi cunoscut,/ cum s-ar fi scurs zilele,/ ca de sub streşini ţurţurii fumurii de gheaţă,/ pe cînd primăvara nu mai este decît amintirea sîngelui ei/ bucuros în venele mele,/ ca acum votca din care ies ca o brînduşă în mîna unei ţigănci –// scriu, mă ascund încet/ în mormîntul de hîrtie…” (Al douăzeci şi noulea pahar; Acum). Mai departe, la al “patruzeci şi cincilea pahar” singurătatea îşi arată toată toxicitatea: “De mîine voi fi atît de singur/ încît nici eu nu voi mai şti/ de mine…” (De mîine)
Problema/ tema singurătăţii devine dramatică în “Cartea singurătăţilor” (Editura Charmides, 2012) însă. Melancolia nu mai e un pansament pentru sufletele obosite, ci este o drojdie care bolboroseşte scoţînd la iveală stări şi imagini, sentimente şi resentimente, o istorie isterizată: “Niciodată n-am fost fericit –// ei şi, oi fi pierdut momentul, îmi zic –// nici cînd am fost mic n-am fost fericit,/ mi se părea o insultă faţă de toţi ceilalţi care se străduiau/ să ajungă pînă mîine/ deşi ştiau că va fi mai rău decît azi,// nici azi,/ cînd cred că am ajuns la înţelepciunea/ care te scoate din orice încurcătură/ şi te face absent chiar dacă peste/ tine sunt vărsate lăturile/ celor care s-au omorît pentru ele.” (5. Niciodată n-am fost fericit)
Şi iarăşi nu îl găsim pe Bacovia în această singurătate prospectată pînă la ultimile consecinţe. Dacă la Bacovia singurătatea cîntă pe o singură coardă, “ca Paganini”, la Gellu Dorian singurătatea e plină de voci care se întretaie într-o sporovăială de margine de lume, de margine de soartă. Indivizii se văd, dar nu se cunosc. Se roagă cerului, dar rugăciunile li se întorc în suflet, în inimă cu violenţă, le provoacă răni. Singurătatea e, în acest caz şi autoflagelare: “Este pustiu, casa se face firicel de frig/ din care mîinile ţes un şirag lung de oameni/ aşternuţi la marginea lumii,// atît de pustiu încît mă fac mic şi inexistent,/ cît să pot fi strecurat în urechile acului/ ţinut între degete, abia conturat în cristalul de gheaţă/ pe sticla ferestrei prin care voi intra în cer,// atît de pustiu încît intrat în pustiul cel mare/ voi simţi ţipătul ghemuit în ureche/ ca pe o horă pierdută prin munţi,// încît adun ce se mai poate aduna,/ toate femeile subţiri ca firul de aţă cu care îmi cos pielea/ să nu se cearnă,gurile lor să încheie nasturii de după care să nu mai ies/ din haina la care au lucrat toate zilele cît am stat sub pielea lor/ ca sub un cearşaf sîngerînd/ pînă ce am fost găsit şi îngropat în trupuri reci ca viorile fără arcuşuri,/ altceva nimic, să nu trec dincolo de marginea la care/ am fost lăsat toată viaţa –// acolo nimeni nu vine,/ nimeni nu pleacă,/ stau ca draperiile în cîrciumile comuniste şi se încarcă de praful/ pe care nimeni nu-l scutură,/ bisericile gem goale, icoanele dănţuiesc,// inima mea, pînză ţesută întinsă peste oglinzi…” (Marginea)
Provincia e un izvor nesecat de singurătate. Cine a văzut oraşul din poezia lui Gellu Dorian, Botoşaniul, cu acele clădiri impregnate de o lume palimpsest, care iese de sub varul clădirilor părăsite cîndva de evrei, după război, ocupate de populaţiile nomade în perioada comunistă, vede singurătatea şi la modul fizic. Ruptura istorică a produs răni prost cicatrizate şi în oameni, dar şi în ziduri. Acea atmosferă apare în cîteva dintre romanele lui Gellu Dorian, el însele impregnate de poezia timpului care trece luînd captivă lumea pe care a însoţit-o. În cîteva balade din carte e o tristeţe de margine de imperiu, de margine de lume, cu micul troc de graniţă în care se vînd, laolaltă, peşte sărat, fuioare de cînepă, vodkă şi … dragoste. Tîrgul se face cu marfa la vedere, cu promisiuni de fericire cum nu a mai fost alta, “pujaberca” unei negustorese din piaţa oraşului, venită de peste Prut, e disponibilă alături de sacii menajeri de un leu şi cincizeci pachetul. În acest crepuscul bancnotele foşnesc precum pielea îmbătrînită şi zbîrcită a prunelor care păstrează, totuşi, în fruct întreagă dulceaţa. Sau măcar promisiunea acelei dulceţi. Balada Bleaduşkăi e exemplară pentru lumea poeziei din acest volum al lui Gellu Dorian: “După ce trece Prutul,/ vinde scrumbii în piaţă,/ sarea de pe buzele ei e mai acră decît/ cea din solniţa de acasă pe care o spăl zilnic,/ firimituri din ochii ei pot privi printre gene -// halva nu cumpăr, deşi arată ca feliile de cozonac,/ nici cremă de ghete – ea-mi spune că-i pentru tufli –/ fie,/ batoanele de brînză afumată au culoarea părului ei/ care miroase tot a fum, ca în pod/ cînd, copil, îmi băgam nasul în fuioarele de cînepă/ atîrnate lîngă cahlă:/ merge cu vodkă – îmi şopteşte cu buzele roşii ca rodia -,/ sînii ei i-aş duce acasă şi i-aş clăti în ligheanul/ de plastic pînă ce sfîrcurile s-ar zbîrci/ şi mi-ar plesni peste dinţi cînd s-ar lungi/ după degetele mele filînd bancnote de o sută –// haroş, ia liubliu tibea, of, celavec, davai –/ vorbele ei mi se atîrnă de urechi asemenea unor cercei zgomotoşi –/ dar ce pot cumpăra nu-i decît un sul de saci menajeri/ în care o să arunc lapţii,/ de cele mai multe ori aceştia sunt amari şi mult prea săraţi/ pentru hipertensiunea mea,/ cînd nimeresc scrumbii cu icre/ e ca şi cum ea ar veni în patul meu şi mi-ar netezi/ cu degetele ei aspre/ creţii de pe testicole/ pînă cînd sfîrcurile sînilor ei ca rodiile/ m-ar alăpta, iar buzele i-ar deveni dulci/ ca halviţa cu miez de nucă/ pe care o privesc atent de după genele ei lungi,/ prost rimelate, ca nişte aripi de lilieci pe bucile roz/ ale unui prunc/ uitat în biserică după botez –/ – kipitilnic, ia, să aprinzi lumînările cînd voi veni la tine/ să ţi-o scol din morţi, o să vină şi Volodea, şi Vania, şi Iuri,/ sora mea, Nataşa, o să-ţi arate merele din care o să vrei să muşti,/ o sută de verzişori, carivasăzică, îndeobşte aîta face bujaverca –// numiadicît, iau sacii menajeri, un leu cincizeci,/ şi mîine voi veni să-i arăt unde stau –/ duc cu mine pînă acasă mirosul ei de siliotcă/ şi-mi aduc aminte replica lui Hackman din „Sperietoarea” -/ două lucruri miros a peşte, şi unul e peştele –/ pînă cînd nările armăsarilor/ fac furtuni prin iarbă/ iar iepele fată mînji obraznici prin curţile pline de capre –// dar n-a mai venit/ nici ea,/ nici Nataşa,/ buzele ei sărate le-am simţit toată vara la mare,/ Bleadiuşka, Bleadiuşka!” (Bleadiuşka)
Dar lumea din poezia lui Gellu Dorian nu pare să trăiască de adevăratelea, mai mult bălteşte. Dialogul dintre aparenţă şi realitate e tranşat în favoarea realităţii, care e nemiloasă. Moartea nu e un ţărm, nici nu e mai urîtă decît singurătatea, o însoţeşte. Pînă şi ea, moartea, pare să fie atinsă de morbul singurătăţii: “Ştiu că nici gloria, nici amărăciunea/ nu-mi vor fi fructe mîncate de viermi –// de luni pînă sîmbătă treceam printre oameni,/ duminica stăteam la masă şi îmbătrîneam uşor,/ pînă cînd vedeam moartea ca pe o ultimă speranţă/ la fereastra închisă la intrarea în cer… etc.” (Massa)
Dacă nu e prezent Bacovia în atmosfera poemelor despre singurătate, în schimb e prezent Eminescu cu acea inadecvare a locului şi a timpului care sînt în incoerenţă cu ideea de fericire individuală. Firesc. Romanticul nu e niciodată la locul potrivit, el umblă hai-hui prin spaţiile imaginate. Prezent e şi Macedonski care îi împrumută haina strîmtă a provinciei, a oraşului mic care “… te fură încet/ Cu ale lui tăcute strade,/ Cu oameni proşti, dar cumsecade,/ Ce nici nu ştiu că sunt poet”. Dar romantismul eminescian se întîlneşte la Gellu Dorian cu “pesimismul vesel” al lui Cioran, acolo unde vorbele acoperă realitatea fără să o înlocuiască, fără să o locuiască, fără să o posede la modul decisiv. E o modalitate de a o îngîna, în fond. Zice, cu oarecare emfază, Cioran dibuind sursa însingurării în societate, în relaţia individului cu moartea care valorizează cel mai fidel faptele şi lucrurile: “Detaşarea de moarte ne duce spre sensul profund al detaşării. Căci numai cînd avem moartea în urma noastră putem vorbi de moarte fără emfază. Atunci am înţeles că detaşarea nu înseamnă pierderea dureroasă a totului, ci apropierea de tot fără să avem nevoie de el. Recîştigăm o lume, care fără să fie o lume de valori, este deocamdată singura. A te putea ataşa de o lume, indiferent de valori în genere şi de valorile ei în special. Sau a face din <<amăgiri>> valori. Căci marile detaşări, care nu duc spre moarte, ci vin din moarte, se îndreaptă fatal spre amăgiri, vrînd să te salveze neavînd ce salva altceva…” (din “Cartea amăgirilor”)
La limita însingurării e, însă, neantul. Iar neantul nu e moarte pentru om, e luciditate. Cum şi singurătatea lui Dumnezeu e cel mai adesea o plictiseală din care îl mai scoate, din cînd în cînd, spectacolul vanităţii umane: “Cad ostenit./ Toate mesele înfloresc în somnul meu/ ca un şes peste care aleargă o/ herghelie de cai/ de pe spinările cărora coboară cele nouă femei/ pe care nu le-am văzut niciodată –// te vom dezgropa în zori şi-ţi vom înmuia aripele în cer,/ buzele-n vin –// cineva mă numără din cîte case ies,/ în cîte ceruri intru,/ nimeni nu mă aşteaptă înăuntru,/ toţi mă aşteaptă afară…” (O săptămînă din viaţa unui om la fel de singur ca Dumnezeu; Sîmbătă)
Ultimul poem din carte, amplu, se numeşte “O săptămînă din viaţa unui om la fel de singur ca Dumnezeu”, un fel de cheie a întregului parcurs prin sublumea noastră eşuată pe un limb total inospitalier, dar pe care ne adaptăm transformînd suferinţa într-o plăcere vinovată. Singurătatea e, în acest caz, pentru poezia lui Gellu Dorian un adevărat Golem, acel personaj care trebuia să imite antropogonia biblică, uzînd de formule magice, care să reconstituie logosul divin, adică „cuvîntul” care a fost la început, din care s-a întrupat lumea. În Biblie, cuvîntul este utilizat cu înţelesul de substanţă embrionară sau incompletă, fiind uneori tradus ca formă nedefinită (Psalmul 139). Principala metodă de a activa un golem era prin inscripţionarea pe fruntea acestuia a cuvîntului emeth (adevăr, în ebraică), iar dezactivarea se putea face prin înlăturarea primei litere, ceea ce transforma adevăr în moarte (meth). « Personajele poetice » din baladele lui Gellu Dorian trăiesc cu voluptate căderea, sînt impregnate de păcat ca o esenţă a vieţii. Între adevăr şi moarte se petrece viaţa, o pendulare căreia Dostoievski i-a pus o sentinţă care face singurătatea şi mai profundă, mai greu de suportat: « Dacă nu există nemurire, totul este permis ». Dar dacă există?

Adrian Alui Gheorghe
Piatra Neamţ noiembrie 2014

Gellu Dorian – Cartea singurătăţilor
(Editura Charmides, 2012)

Lasă un răspuns