«

»

Gheorghe Pârlea – Hanul Ancuţei (II)

Gheorghe ParleaLocul unde încă se mai istorisesc – în dulce grai moldovenesc – întâmplări de mult trecute (sau, Să ne amintim de Sadoveanu, măcar în luna naşterii lui)

… Şi bărbatul acel din închipuirea mea, împlinit oarecum cu însuşirile săteanului timpului meu, îşi potrivi sumanul pe umeri, prinse ulcica cu ambele mâini şi-o ridică spre mustăţile sale stufoase. După ce ispravi rostul acestui gest ritualic, îşi netezi cu palma dreaptă ciucurii umezi din colţul gurii, îşi arcui privirea asupra mesenilor ce-l însoţeau şi îşi înnodă vorba de unde rămase…

*
Am să vă spun acum, oameni buni, şi una hazlie, petrecută aici, la han. Cică Vodă Mihalache Sturza, Domnul cel care stăpânea moşii şi-n coastele satelor noastre, căzu şi el pe nepusă masă aici, la han, într-o bună zi. Nici măcar unul însă din cei aflaţi cu ulcica-n braţe nu-l cunoştea pe Vodă şi toţi îl luară drept un boier oarecare. Printre meseni se afla şi-un răzăş de prin părţile Sucevei, un îndrăzneţ limbut, care intră-ndată în vorbă cu boieru’. Boierului nostru, adică Vodă cel neştiut, îi plăcu răzaşul şi-l întrebă cu ce rost îi este drumul pe-acolo. Răzăşului cu stuchit la furcă atât îi trebui şi-ndată începu să-şi verse amaru’ ce-l ardea la inimă. Îi spuse boierului că merge la Vodă, la Iaş’, să-i facă dreptate într-o pricină cu un corb de boier de prin părţile lui, cu care se judeca pentru ocina părintească. Îi arătă traista ticsită cu hârţoage şi cu peceţi domneşti din vechime şi se jură în faţa boierului că, dacă nici Vodă nu-i face dreptate, se lasă lehamite. Dar îl va pofti pe mai marele Ţării, ca să-şi verse năduful, să-i pupe iapa… undeva, aproape de coadă. Şi-i arătă boierului mârţoaga, legată sub un şopron a’ hanului. Mesenii începură să râdă, iar boierul, adică Vodă, ce să facă, le ţinu şi el hangu’, mânzăşte. Pe semne, vreţi să ştiţi pe unde şi-o scos cămeşa răzăşul când o dat ochii cu Vodă, la cancelaria domnească… Apăi, când o agiuns la Domnie, Vodă o şi dat ordin unui foncţionar domnesc să-l aducă în faţa sa pe răzăşul din părţile Sucevei. Când ţăranul nostru o dat nas în nas cu Domnu’ şi o văzut că-i acelaşi cu boieru’ de la Hanu’ Ancuţei, o strâns tare din măsăle, în timp ce-i năvălea tăt sângele-n obraji. Domnul, prefăcut că nu-şi aminteşte de el, i-o cercetat hârţoagele şi o socotit că musai trebuie să-i facă dreptate. Mulţămit peste măsură, răzăşul, cu inima cât un purice, îi sărută mâna Domnului, îngenunchind întâi, apoi mergând ca racul, ca să nu-i întoarcă spatele stăpânului. Când dă să plece, însă, deodată îi răsună în urechi glasul lui Vodă, care îl întreabă cum ar fi rămas dacă nu-i dădea carte de dreptate. Răzăşul de la Suceava, ca lovit în moalele capului cu o măciucă, nu se lăsă doborât şi îi răspunse Domnului, cu oarece sfială: “Domnia ta, eu cuvântul nu mi l-am luat îndărăt niciodată… Dacă era nevoie, iapa mea e colea, peste drum. Vodă l-o privit îngăduitor şi de data asta, arătând că preţuieşte omu’ hâtru şi curajos. Iar răzăşu’ scăpat cu faţa curată o oprit, la-ntoarcere, la Hanu Ancuţei ca să istorisească drumeţilor cei osteniţi păţania cu Vodă şi cu…iapa lui cea slăbănoagă. Aceştia aveau s-o spună urmaşilor, până când o agiuns tot aici, la han, la urechile nepotului lui Gheorghe Ursachi. Apoi, de la el încolo, au aflat-o toţi cei care ştiu cât de cât a buchisi. Dumneavoastră, oameni buni, stăpâniţi meşteşugu’ ista? Atunci ia poftiţi de deschideţi cartea scriitorului de-i zice Sadoveanu!… Că n-o să vă pară rău diloc…
Ei, cinstiţi meseni, ar fi multe de spus despre vorbele de demult, răsturnate în urechile mosafirilor Ancuţelor celor vechi; vechi… precum vinu’ în ulcele,/ din doage de cofăiele;/ dar nu-i timpu’ di pierdut/ cât îi vinu’ di băut… Că aici, la Hanu’ Ancuţei, se ştie bine zicala vinului: “Vinu’ îndulceşte inima omului şi foloseşte mădularelor lui”. Aşa că…

Zâi din cobză, măi cioroi,
Cât ’oi be’ măcar un ţoi
Ş-o ulcică rotunjică
Cu vin scurs din cofăică.
Zâi, ţâgane, din vioară,
Sî-mi toarne Ancuţa iară
Vinu’ cât încape-n oală
Şi focu’ în inimioară.

(Va urma)

Notă:
MIHAIL SADOVEANU este şi va fi mereu un pilon al panteonului literaturii române. Eu, cititorul din masa celor crescuţi cu slova sadoveniană, mă simt profund îndatorat acestui şlefuitor şi dăruitor de diamante, extrase din zăcământul spiritual-cultural al Neamului. Şi-mi exprim mereu îndatorarea faţă de acest Dascăl Naţional (pentru măcar trei generaţii) prin a îndemna tinerii de azi să nu-l ignore. Dacă se vor apleca şi asupra cărţilor sale, cei aflaţi acum la o răscruce de drumuri culturale vor avea şansa să găsească mai uşor calea spre ceea ce înseamnă matricea fiinţială în care ni-i dat nouă, românilor, să existăm ca naţiune între celelalte neamuri lăsate de Dumnezeu pe pământ.

Lasă un răspuns