«

»

Gheorghe Pârlea – Hanul Ancuţei (III)

Gheorghe ParleaLocul unde încă se mai istorisesc – în dulce grai moldovenesc – întâmplări de mult trecute (sau, Să ne amintim de Sadoveanu, măcar în luna naşterii lui)

…Şi exerciţiul meu romantic, în acest chip sau în altul, mă însoţeşte mereu aici, la Hanu’ Ancuţei, ca un duh blând, purtând chipul monumental al lui Sadoveanu, nu cel din ilustraţiile cărţilor sale sau ale biografilor lui, ci acela real, care mă urmăreşte de copil, de pe când aveam vreo zece ani, prin 1958, şi întâmplarea mă găsise în preajma Mănăstirii Neamţului.
Desigur, nu-mi amintesc cam ce ştiam eu atunci despre marele prozator. Simt însă şi acum tresărirea mea din clipa în care moş Costache Păduraru, vecinul nostru, m-a facut atent, cu o anume precipitare a vorbei lui: „Măi Gheorghiţă, uite-l pe Sadoveanu. Ţine-l minte, că-i om mare… A scris cartea „Baltagul”, cu oameni de prin părţile noastre”.
Eram atunci cuibărit în căruţa noastră, trasă de iapa Florica şi mânată cu blândeţe de tata. În faţă era moş Costache cu atelajul lui, pereche cu al nostru. Cele două care pregătite să aducă lemne de foc de prin pădurile Pipirigului, dezgolite de coşuri, erau două schelete cu roţi de obezi, având prinse între drugi câte o împletitură din funii şi lanţuri, fiecare umplută cu fân pentru cai. Încropirile acestea pentru drumul la munte erau, la dus, cuiburi călduţe pentru chirigii. Într-a noastră, aproape îngropat în braţul de fân, mă aflam eu, numai ochi şi urechi pentru a observa lumea de dincolo de satul în afara căruia nu mai ieşisem până atunci.
Şi iată ce mi-a fost dat să mi se-ntâmple la prima mea ieşire „în lume”: să-l văd pe Mihail Sadoveanu în carne şi oase. Un monument de om, un domn de la oraş, cu haine boiereşti şi cu o pălărie cu boruri căt streaşina casei noastre, fabula mintea mea în acel moment. Peste măsură de balan la faţă şi greoi la mers, era însoţit, şi ţinut tandru de braţ, de o doamnă mult prea mărunţică faţă de perechea ei bărbătească. Pe doamna aceea, Valeria (Mitru) Sadoveanu, aveam s-o revăd (şi s-o ascult) la maturitate, la o festivitate comemorativă dedicată Maestrului în Tabăra (de elevi) de la Muncelul de Sus.
Poate că acea întâmplare de demult, trăită atât de intens, fără să găsesc totuşi argumente pentru forţa impactului asupra copilului inocent, m-a apropiat cu atâta sârg de cartea sadoveniană. Nu însă în măsura în care să depăşesc condiţia de cititor comun al operei celui care a scris „mai mult decât putem noi citi”, cu harul „celui mai mare istorisitor de întâmplări” şi al celui mai mare contemplator şi zugrav, prin Cuvânt, al Creaţiei.

Post scriptum:
Întreprinderea de mai sus e un modest omagiu adus marelui prozator de către cititorul comun pe care îl reprezint. Cu bucurie, dar şi cu o anume tristeţe. Căci Mihail Sadoveanu – scriitorul român care în preajma vârstei de 50 de ani era deja considerat, la noi, un patriarh al lumii culturale interbelice şi unul dintre primii cinci-şase bărbaţi ai literaturii universale – se află, iată, la puţin peste jumatate de secol distanţă de perioada maximei lui recunoaşteri, într-un pronunţat con de umbră. Să fie oare aceasta consecinţa intersecţiei accidentale a destinului său literar cu debutul proletcultismului la noi?… Dar ce înseamnă „Mitrea Cocor”, pe lângă Restul operei sale? Sau, poate, aici au ceva de spus noile mode estetice din literatura română, ai căror corifei, prin exegeţii lor de castă, ţin capul de afiş al noii noastre literaturi.
Anonimul cititor al slovei sadoveniene, cel care îndrăzneşte acest modest demers, cu siguranţă, nu se poate consilia pe sine în asemenea dilemă, dar nici nu solicită expres vreo consiliere “autorizată”. Starea lui de spirit nu e peste măsură afectată de acest accident, câtă vreme orice frază din opera marelui prozator are încă în inima redescoperitorului rezonanţa “viorii cu mii şi mii de strune”.

Lasă un răspuns