«

»

cronică literară – Matei Vişniec: ,,La masă cu Marx”

Despre Matei Vişniec am auzit pentru prima oară prin 1971 sau 1972, pe cînd acesta era descoperit şi prezentat de poetul Virgil Teodorescu în revista „Cutezătorii”. Caietul de poezii trimis reputatului avangardist, care eşuase astfel la o revistă pentru copii, purta titlul, îmi amintesc perfect, „La noapte va ninge”. Titlul a devenit, pare-se, o obsesie pentru Matei Vişniec, de vreme ce l-a păstrat şi pentru cartea sa de debut, apărută în anul 1980 la Editura „Albatros”. La un moment dat numele ni s-au alăturat în aceeaşi revistă, textele noastre fiind girate de acelaşi Virgil Teodorescu care ne scotea din pălăria provinciei şi ne arăta, cu timiditate, lumii. Dacă e să fac apel la memorie, trebuie să spun că vedeta literară a momentului, la nivelul şcolarităţii din acei ani, era, totuşi, Vasile Poenaru, pe care pariase poetul Petru Ghelmez, şi care îl (şi) sprijinise să scoată prima carte de versuri la vîrsta (incredibilă pentru noi!) de 13 ani. Îmi amintesc (şi) versuri semnate de Vasile Poenaru pe atunci, considerat un nou Nicolae Labiş pentru proaspăta literatură română: „Leneş mă mestecă leul/ ca pe un răget alb …”; „Saturn înconjurat cu-n inel de durere/ transcendentala sferă în care mă concep/ se sparge ca şi oul cînd puiul se formează…” etc. etc. Din păcate evoluţia lui Vasile Poenaru nu a mai fost la înălţimea debutului, a fost mîncat, pare-mi-se, de cariera didactică, e greu să porţi o viaţă povara precocităţii literare, mai ales într-o societate ca a noastră, din acea perioadă, care îşi propunea un soi de uniformizare a individului între ceilalţi. Dar despre riscurile precocităţii chiar merită vorbit, multe debuturi pline de promisiuni, din aceeaşi perioadă, din altele, au sfîrşit trist, în anonimat.
Din fericire Matei Vişniec nu s-a pierdut pe drum. Dimpotrivă. Deşi eticheta de dramaturg sau cea de prozator tind să îi acopere numele, atît în ţară cît şi în străinătate, cu precădere în Franţa, poetul Matei Vişniec rămîne pentru mine definitoriu ca evoluţie artistică.
Volumul „La masă cu Marx” (Editura „Cartea Românească”, 2011) e, în fapt, o reconectare la poezie a lui Matei Vişniec, după ce a traversat, în Franţa mai ales, spornic teritoriile teatrului şi ale prozei. Mai mult, senzaţia, citindu-i cartea, e că textele sînt aşchiile desprinse de la masa de lucru, poemele sînt eboşe & bruioane ale unor texte cu miză, în special, dramatică. Acest lucru nu le scade cu nimic calitatea, se înţelege, pentru că poetul este un adevărat artizan & meseriaş care nu ratează nici un rînd, tensiunea internă a textelor poetice fiind egală, în linia cu care ne obişnuise de la cărţile precedente.
În poezia lui Vişniec supravieţuieşte un spirit asediat de propria condiţie umană. De asta prinde tehnica „blow up”-ului, ciondăneala cu sine în faţa unei realităţi sieşi suficientă, ca de plută, care nu acceptă nici o influenţă din afară, ca în faţa unei scene dramatice în care spectatorul este exclus cu violenţă: „Dar liniştiţi-vă, domnule, unde vedeţi/ dumneavoastră/ păianjeni? nu este nici un păianjen pe aici// domnule, încet, unde vedeţi dumneavoastră/ şarpe, sticlete, balenă cu gura larg deschisă ?/ acesta este un magazin de accesorii/ noi vindem numai accesorii pentru pendule mici/ da, nu, da, nu, da, nu/ ce auziţi dumneavoastră/ nu poate fi timpul / nu, domnule, în nici un caz/ pendulele mici sunt discrete ele nu fac decît/ să răsufle uşurate după/ fiecare secundă“ (După fiecare secundă). Dubla condiţie a individului, „răscrucea“, trivialul, este prilej de sfîşiere. Platon, în “Banchetul”, găseşte cauza neliniştii şi permanentei agitaţii omeneşti în această dublă fiinţă care se chinuie să încapă în aceeaşi piele: “Fiecare dintre noi este o jumătate de om despărţită de întregul ei, cum ai tăia o plătică, făcînd două dintr-una; şi fiecare jumătate îşi caută necontenit frîntura ruptă din el însuşi”. La Vişniec lupta este dusă şi mai departe, “plătica” (sau pisica?) a fost ruptă déjà: « Cum să dai afară un mort/ care moare sub propria ta piele?/ îl simţi tot mai greu sub propria/ ta piele/ este un mort recent/ îl porţi în tine, îi mai vorbeşti încă/ simţi cît de singur este mortul din tine/ dar nu poţi să-l ejectezi ca pe o grimasă/ mortul din tine este memoria ta/ singurul mod de a-l mai păstra în viaţă/ este să-i spui poveşti » (Singurul mod de a-l mai păstra în viaţă). Orice ins este în el însuşi o răscruce unde se încrucişează şi se luptă între ele diversele întruchipări ale persoanei sale. Este cunoscut dublul aspect al Afroditei, zeiţă uraniană şi htoniană. Ea poate fi zeiţa pudică, zeiţa fecundităţii şi zeiţa lubrică. La răscruci de drumuri devine zeiţa amorurilor vulgare şi impure. În latină, de altfel, trivium înseamnă răscruce şi de aici a derivat termenul trivial.
Lumea din poemele lui Vişniec se mişcă la relanti, demonstrativ, fiecare gest, chiar banal, este unul simbolic şi plin de semnificaţii. Vedeţi numai această scenă care pare desprinsă din filmul neorealismului italian, combinat cu rezolvări kafkiene , dacă nu urmuziene : « La ieşirea din oraş – un cortegiu funerar/ oameni îmbrǎcaţi în negru, purtǎtori de semne bizare/ doisprezece ciocli cu un sicriu în spate/ şi cele o sutǎ de rude ale mortului/ femei, copii, bǎrbaţi în etate, bǎtrîni cu cîrje/ bocitoare şi preoţi/ purtǎtori de cruci rǎguşite/ precum şi multe ciori rotindu-se deasupra sicriului// mǎ întîlnesc cu ei ori de cîte ori ies din oraş/ sunt deja cîţiva ani buni de cînd vor sǎ îngroape mortul/ şi nu reuşesc sǎ gǎseascǎ drumul spre cimitir/ nimeni nu le spune în ce direcţie trebuie sǎ o ia/ eu însumi le dau indicaţii greşite/ îi vǎd asudaţi, la capǎtul puterilor/ dar le spun: întîi la dreapta şi apoi la stînga/ sau le spun: drept înainte şi apoi a doua la dreapta/ sau le spun: luaţi-o înapoi pînǎ la prima intersecţie şi apoi/ mai întrebaţi/ nimeni nu se supǎrǎ, însǎ,/ cortegiul continuǎ sǎ rǎtǎceascǎ/ în jurul oraşului » (Purtǎtori de semne bizare). Poemul e construit pe arhitectura descărnată a unui umor tragic sau a unui umor macabru, suportabil însă pentru oricare sensibilitate, datorită unei filosofii morale subsumate.
Un excelent poem vorbeşte despre kafkianul colecţionar de răni, omul care putrezeşte la marginea lumii, acolo unde, totuşi, cea mai profundă rană este a cuvîntului căruia nu i s-a mai vindecat decisiv cicatricea de la tăierea cordonului ombilical : « Cine să fiu altcineva decît colecţionarul de răni/ da, domnulor, am venit aici ca să cumpăr/ cîteva dintre rănile dumneavoastră ascunse// nu, domnilor, cicatricile hidoase nu mă mai interesează/ eu colecţionez acum răni mai sensibile/ traume secrete/ răni transmise peste trei generaţii/ dureri moştenite prin naştere/ tăieturi fine la ora cînd vi s-au format sentimentele/ tot ceea ce v-a dezamăgit la naştere/ iată ce mă interesează/ prima picătură de sînge interioară/ primele cuvinte pe care le-aţi pronunţat/ şi care nu s-au mai vindecat niciodată » (Tot ce v-a dezamăgit la naştere).
Deseori textele sale sînt la graniţa precară dintre poezie şi proză, dintre vocabular şi antivocabular, o luciditate în alertă controlează discursul: « Proastă cum e broasca ţestoasă/ care poartă pe carapacea sa pămîntul/ cînd ajunge în dreptul meu/ se blochează/ una e să mă ocolească pe la dreapta/ şi alta e să mă ocolească pe la stînga/ două destine diferite i se deschid/ eu n-am voie să vorbesc dar/ îi fac un semn cu ochiul/ la stînga e abisul, durerea fără sfîrşit,/ minciuna şi ura/ la dreapta aşteaptă răul, vinovăţia totalǎ/ moartea fiilor şi uitarea/ nu există cale de mijloc, îi mai spun eu/ gesticulînd/ trebuie să te decizi” (Proastă cum e). Broasca ţestoasă cu toată pletora de înţelesuri şi subînţelesuri, parabole şi metafore, se regăseşte şi în alte texte ale lui Vişniec, din poezie sau din proză, motivul fiind în tonul înţelepciunii calme, din lumea greacă sau hindusă, la care face recurs adesea autorul, îndemnîndu-ne să auzim zbuciumul fără ţintă al trecerii timpului şi al tentativei de excedere a omului prin spaţiu şi timp. Relativitatea timpului şi a acţiunii umane este specifică, de altfel, poeziei & artei lui Matei Vişniec. Conform unui „paradox” atribuit lui Zenon această excedere este imposibilă în spaţiu, ea este posibilă doar (eventual) în timp. Exemplul este aceeaşi broască ţestoasă care este simbolul încetinelii, improprii naturii umane, dar dezirabil pentru o confruntare cu timpul: ”Mişcarea din care ar fi să ne explicăm timpul, este constituită din poziţiile pe care le ia un corp care trece prin diferitele puncte ale unei linii spaţiale. Linia spaţială însă este divizibilă la infinit. Între două puncte cît de apropiate se interpune seria unui infinit de multe alte puncte. Apoi şi între punctele acestei serii, iar alte serii de puncte infinit de multe. Cum, în fiecare punct, poziţia corpului este imobilă şi cum corpul nu poate să treacă de la un punct la altul, fără ca mai înainte să treacă prin serii de alte puncte infinit de multe, de fapt el stă în imobilitate. Infinitatea punctelor prin care este să treacă îl constrînge la imobilitate absolută. Achile nu poate întrece o broască ce i-a luat cu o palmă înainte, fiindcă în timp ce Achile străbate cîteva puncte imobile, broasca străbate şi ea altele, iar punctele fiind infinit de multe tot mai rămîn cîteva în avantajul broaştei care a apucat să o ia înainte” (după C. Rădulescu-Motru, Timp şi destin). Nu mă pot abţine să nu reproduc aici o anecdotă care făcea deliciul optzeciştilor, pe linia Eugen Suciu – Rolf Bossert, în anii `80, care o reproduceau obsesiv, cunoscută probabil şi lui Matei Vişniec. Reproduc, aproximativ, anecdota, încercînd să păstrez linia imprimată de Rolf Bossert, cel care părea (atunci) să fie autorul povestioarei: „Cică şase broaşte ţestoase, sătule de viaţa din România, au decis să se întoarcă acolo unde erau moşii şi strămoşii lor, în insula Galapagos. Şi-au strîns bocceluţele şi au pornit la drum, animate de dorinţa de a-şi revedea locul originilor. Au mers o sută de ani, două sute de ani, trei sute de ani… Fiindu-le foame, cea mai bătrînă a decis : facem un popas pentru a îmbuca ceva. Şi-au scos bocceluţele de sub carapacele lor şi în timp ce întindeau masa, au observat că le lipsea sarea. Cea mai bătrînă s-a uitat jur, împrejur şi dînd ochii cu broasca mai tînără, i-a spus : Tragi o fugă înapoi, acasă şi aduci sarea ! Nu încăpea nici o împotrivire, se înţelege. Au trecut o sută, două sute, trei sute de ani de aşteptare. La un moment dat una dintre ţestoase spuse : Mie mi-e foame foarte tare, nu mai rezist pînă se întoarce surata noastră, eu propun să mîncăm fără sare… ! Că pînă vine dînsa vor mai trece cîteva sute de ani. Celelalte ţestoase au consimţit. Şi în timp ce s-au apucat de desfăcut pacheţelele cu bucate, ca să mănînce, îmboldite de foame, dintr-un tufiş, de alături apăru ţestoasa care plecase după sare : A-ha, v-am prins ! Am ştiut eu că voi veţi mînca fără mine, de asta nici nu am mai plecat după sare, ci m-am ascuns în tufiş şi v-am pîndit. Acum văd că am avut dreptate şi dacă plecam mă lăsaţi flămîndă ! ».
Un aer de Caragiale pluteşte peste multe dintre scenele poetico-dramatice ale lui Matei Vişniec. Iată un moment de la « aşteptarea căderii cometei », cu tot ce implică fenomenul în mentalul colectiv: « Multǎ lume în parc pentru cǎderea meteoritului/ multǎ lume în aşteptare/ cu ochii lipiţi de cer/ cu privirile întinse ca o praştie/ între punctul negru minuscul încremenit/ pe cer şi parcul municipal/ ce aşteaptǎ, de ce nu cade?/ strigǎm noi toţi/ deja cǎ ne-am asumat acest risc/ de a aştepta meteoritul exact în locul/ unde ar urma sǎ se izbeascǎ buf/ cu o putere fenomenalǎ de pǎmînt/ şi sǎ învie morţii“ (Exact în locul unde). Atmosfera este aceeaşi din celebrul poem al lui Vişniec, cu corabia care « se scufunda atît de încet » încît toată lumea devenea nervoasă, inclusiv cei condamnaţi la înec.
Apar şi lucruri care ţin de codul secret al biografiei autorului. Oraşul Rădăuţi, de unde vine Matei Vişniec, e singurul (?) oraş din lume (e anecdota plus orgoliul locului !) prin care trece trenul chiar prin centru, greoi, despărţind în două, de cîteva ori pe zi, lumea aceea fără nici un orizont precis : « Multă vreme am crezut că şinele de cale ferată/ sunt urmele unui tren mai stîngaci/ căruia i se topesc roţile în timpul mersului// ani de zile am aşteptat/ ca şinele de cale ferată din faţa casei mele/ să dispară, să se topească încet şi ele/ să fie luate de ploaie, să se scufunde în pămînt// dar nu, oraşul este cel care s-a subţiat între timp/ s-au evaporat acoperişurile, punctele cardinale s-au ciobit/ a dispărut auzul din urechi şi văzul din ochi/ minţile ni s-au chircit şi cuvintele ni s-au uscat pe limbă// nimeni nu-şi mai aminteşte să fi văzut vreodată vreun tren/ trecînd prin mijlocul oraşului/ iar dacă n-ar exista aceste două şine care nu duc nicăieri/ nici n-am şti în ce direcţie să ne tîrîm » (I se topesc roţile în timpul mersului). Tîrîrea, ca termen, ca practică, ca sens, aparţine acelui aer de provincie care nu duce nici cu un deget dincolo de orizontul imediat. Matei Vişniec, supravieţuitor al perioadei ceauşisto-comuniste, a simţit din plin implozia psihică şi socială a unei comunităţi româneşti, locul natal, în acea perioadă, tîrîrea fiind o condiţie a supravieţuirii.
Deriziunea şi simbolul deriziunii coexistă în poem, pînă şi simbolul putrezeşte într-o lume în care moartea poate fi (chiar) voluptuoasă. Mărul care stă la baza păcatului originar copleşeşte intimitatea poetului, păcatul este prezent în cea mai intimă fibră. Păcate şi mere, mere şi păcate, la discreţie : « Mere la micul dejun/ mere la prînz/ mere la cinǎ/ iar între mese, spune ea, e bine sǎ mǎnînci fructe/ şi îmi dǎ alte mere/ nu cǎ aş avea ceva împotriva simbolurilor/ dar îmi este greu sǎ pǎşesc pe mere/ în fiecare dimineaţǎ la picioarele patului/ descopǎr un covor de mere/ cum sǎ cobori de la etajul trei cînd pe fiecare treaptǎ/ ea a clǎdit mere pentru iarnǎ/ în oraş autobuzele nu mai iau cǎlǎtori pentru cǎ au/ de transportat tone de mere/ iar magazinele care vînd mere s-au înmulţit/ înfiorǎtor/ în fiecare vitrinǎ în fiecare fereastrǎ/ nu vezi decît mormane de mere/ ceva se întîmplǎ, vǎ spun, nu e bine/ între timp am devenit atît de lent/ încît nici nu mai apuc sǎ mǎnînc un mǎr/ îl aleg pe cel mai roşu, pe cel mai frumos/ dar pînǎ sǎ-l duc la gurǎ/ putrezeşte » (De o vreme ea mǎ hrǎneşte numai cu mere).
Mitul creştin este prezent, de asemenea, în codul său descifrabil, în poezia lui Vişniec. Pîinea cuvîntului este, fireşte, cuminecătură: « Din toate acele firimituri trebuia acum/ sǎ reconstitui pîinea/ din cuvintele spuse la masǎ/ trebuia sǎ reconstitui limbajul// Douăsprezece strigǎte de durere înfipte în pereţi/ cîteva lacrimi prelinse pe jos/ un sǎrut ca o scrijeliturǎ încremenit în aer/ cîteva picǎturi de vin şi o cupǎ rǎsturnatǎ/ era tot ce mai rǎmǎsese dintr-o profundǎ dramǎ umanǎ/ cum sǎ redau cu fidelitate acea întîmplare/ peste care trecuserǎ 2000 de ani?/ şi în plus nu aveam la dispoziţie/ decît o singurǎ oglindǎ/ în chip de rugǎciune » (Acea întîmplare peste care trecuserǎ 2000 de ani). Filosofia creştină, parte a unei teogonii asumată şi nu neapărat înţeleasă, trăită şi mai puţin explicată, dă un răspuns ferm oricărei îndoieli prin ceea ce are ea propriu: rugăciunea. În acelaşi ton, pe alt palier, dar cu aceleaşi rezultate, Heiddeger (în Conceptul de timp/ Der Begriff der Zeit), dă o soluţie ingenioasă unei multitudini de probleme pe care timpul le ridică & dedică filozofiei, transferînd în teritoriul religiosului ceea ce nu poate fi lesne explicat: “Dacă timpul îşi află sensul în eternitate, atunci el trebuie înţeles pornind de la aceasta. Astfel, punctul de plecare şi calea acestei cercetări sînt dinainte schiţate : de la eternitate la timp. Dar dacă eternitatea este altceva decît un mereu vid, dacă Dumnezeu este eternitatea, atunci maniera de a privi timpul (…) trebuie să rămînă în mod necesar în impas atîta vreme cît nu vrea să ştie de Dumnezeu şi nu înţelege să-L vizeze cu întrebarea sa. Dacă accesul la Dumnezeu este credinţa şi dacă raportarea la eternitate nu este posibilă decît prin această credinţă, atunci filozofia nu va dispune nicicînd de eternitate şi, prin urmare, aceasta din urmă nu va putea fi nicicînd utilizată, metodologic, ca perspectivă posibilă pentru o discuţie asupra timpului. Filozofia nu va putea depăşi nicicînd acest impas. Astfel, teologul este adevăratul specialist în ce priveşte timpul; şi, dacă ne aducem bine aminte, teologia are de-a face cu timpul în mai multe privinţe.” Dar cine învinge, cine este învins în confruntarea cu timpul? Învingătorii mor şi ei, laolaltă cu învinşii. Kavafis proorocea, cu ceva vreme în urmă, în acelaşi spirit. Dacă e să interoghezi pe oricare supravieţuitor al unei zile, fiecare îşi va recunoaşte înfrîngerea, fiecare zi care ne apropie de moarte e o redută căzută: “Soldaţii învinşi se întorceau/ în frunte cu generalii învinşi/ în oraşul învins/ poporul învins plîngea/ copiii învinşilor nu mai aveau dreptul/ sǎ rîdǎ, sǎ sarǎ într-un picior/ sǎ se joace de-a soldaţii/ mamele soldaţilor învinşi/ îşi acopereau ochii de ruşine/ fanfara oraşului învins/ rǎmase tǎcutǎ/ învinşii nu avurǎ dreptul sǎ-şi sǎrbǎtoreascǎ/ întoarcerea acasǎ/ vom rǎmîne învinşi pînǎ la sfîrşitul vieţii/ îşi spuserǎ învinşii/ singurii supravieţuitori ai bǎtǎliei/ de altfel” (Pînă la sfîrşitul vieţii).
Un Godot este aşteptat în oricare loc, viitorul, măreţul viitor, este expresia acelei amăgiri care ne face viaţa, clipa suportabile: « Enormǎ decepţie/ în sala de aşteptare – nimeni/ trenul de ora opt era anunţat/ cu o întîrziere imposibil de precizat/ şeful gǎrii, ruşinat, umilit/ devenit un punct/ scîncea închis în biroul sǎu/ am fost singurul om care/ şi-a cumpǎrat totuşi un bilet pînǎ la/ staţia urmǎtoare/ nu pot sǎ vǎ povestesc/ cum m-a privit casierul/ toatǎ viaţa mi-a fost recunoscǎtor/ iar cînd trenul cel lung şi negru, cu ferestrele în flǎcǎri/ a trecut fǎrǎ sǎ opreascǎ prin faţa mea/ nimic nu mi s-a pǎrut neobişnuit/ am continuat sǎ-i fac semne prietenoase cu mîna/ chiar şi dupǎ ce a dispǎrut la orizont” (Un tren lung cu ferestrele în flǎcǎri).
Titlul cărţii, « La masă cu Marx », are o acoperire practică în carte. Într-un amplu poem Matei Vişniec face un recurs la memoria istoriei pentru a redefini locul în care am fost, cu toţii, prizonierii ideologiei şi ai instinctelor, ai fricii şi ai speranţei ca element de tortură. Am stat cu toţii la masă cu Marx, cu Engels, cu Lenin şi Stalin, plus alţi apostoli ai deriziunii istoriei şi ideologiilor. Unii au stat din convingere, alţii din oportunism, alţii de frică, alţii, precum generaţia noastră, din inconştienţă, cu inocenţa mielului născut pentru sacrificiu. Născut în lagăr, libertatea noastră era doar spaţiul liber din interiorul lagărului. Problema majoră e/ era, după acea masă « cu Marx », de la care lipsea (desigur) Pantraguel, la care mirosea a sînge, la care cuţitele stăteau ameninţătoare la vedere, cine va spăla vasele: “Mîncaserăm ca porcii, cu poftă, cu gurile avide/ de sosuri şi arome,/ aveam burţile pline şi ochii spălăciţi de saţietate/ un abur uşor se ridica de pe faţa de masă, firimiturile/ fumegau/ paharele golite gîlgîiau, cuţitele înfipte în chifle şi chiftele/ vibrau uşor prelungind memoria mîinii// mirosea a sînge şi a carne tocată, a oţet şi a piele pîrlită/ a farfurii linse şi a sudoare/ eram mîndri de noi în urma celor întîmplate/ istoria stătuse cu noi la masă şi acum dansa cu picioarele goale/ peste cioburile paharelor sparte/ eram mîndri de noi, deşi puţin obosiţi/ şi chiar atunci se auzi întrebarea:/ ŞI ACUM CINE SPALĂ VASELE?// eu nu, spuse Marx/ nici eu, se auzi vocea lui Engels/ în orice caz nu eu, spuse Lenin/ mai rămînea Stalin dar Stalin dormea deja cu capul între/ două farfurii murdare/ şi mai rămîneam eu, ultimul venit, eu care mîncasem/ de fapt cel mai puţin, mai mult din politeţe/ m-am uitat în ochiul lor – Marx, Engels, Lenin şi Stalin aveau de fapt/ un singur ochi aşezat pe turela unui tanc, un ochi uriaş ca un far/ care se rotea cu 360 de grade la orice mişcare a burgheziei// m-am uitat în ochiul lor care vomita acum singe/ era ciudat să vezi cum sîngele clasei muncitoare dădea în foc/ (ai fi zis o cană cu lapte roşu uitată pe aragaz)/ m-am uitat în ochiul lor şi acolo nu m-am văzut decît pe mine/ singur în faţa unei chiuvete cu apă neagră/ cu mîinile înfundate pînă la cot în apa neagră/ spălînd ceşti, farfurii şi platouri/ şi foarte multe cuţite » (La masă cu Marx, I). Dar la « Cina cea de taină », cine a spălat, cu adevărat, vasele? Epistolele evangheliştilor nu o spun. Cred, astfel, că Matei Vişniec a mers (prea) departe cu propria curiozitate. La aşa momente, determinante pentru evoluţia omului, vasele le spală timpul. Sau le sparge, cu indiferenţa celui care ştie că pînă şi veşnicia, în înţeles uman, este o convenţie.
Poezia lui Matei Vişniec are un orizont clasic şi o rezolvare romantică. Dar pe cînd clasicismul are darul de a transforma tristeţea în cîntec, romantismul are darul de a transforma înţelesul de pierdere într-o desfătare melancolică.
În conjuncturi şi vremuri normale Matei Vişniec, cetăţean româno-francez şi scriitor european, ar trebui să fie unul dintre pariurile noastre pentru o eventuală candidatură la Premiul Nobel. Sau la iluzia Premiului Nobel. Dacă pe unii confraţi îi recomandă mai ales biografia, conjunctura sau politica momentului, pe Matei Vişniec îl recomandă din plin opera.

Adrian Alui Gheorghe,
Piatra Neamţ, 26 noiembrie 2014

Matei Vişniec – La masă cu Marx
(Editura „Cartea Românească”, 2011)

Lasă un răspuns