«

»

Gheorghe Pârlea – Versuri de seară (II)

Gheorghe ParleaÎn ierni târzii

Ce iarnă zgârcită,
fără zăpadă,
mi se cuibăreşte în oase!
Şi ce dureri reumatice
îmi profanează osuarul!
Dar ce se vor face
ele, bietele-mi oase,
când se vor dezgoli de mine,
de tot, în iarna cea lungă,
în era mea glaciară?
Noroc însă (ce noroc pe ele!)
că nu vor rămâne afară!…
*
Ce rânduială ciudată,
să ne fie religve
ale edificiilor noastre
doar schelele lăuntrice!
Oare ce mister poartă?
*
Îngrijiţi-vă aşadar oasele,
oameni buni,
mângâiaţi-le, mai ales,
în târziile ierni ale voastre,
căci ele vă sunt,
aici, pe pământ,
cele mai sigure mărturii
ale timpului vostru…
Şi amăgiţi-vă arar –
vă este permis
în iernile voastre târzii –
că veţi supravieţui
încropindu-vă osuar
şi în… propriile poezii!

JUDECAŢI-MĂ!

A scrie poezie,
ziceţi, e ceva indecent,
e ca şi cum,
cu mână vinovată,
ai ridica rochiţele florilor…
Ce faptă ingrată!
*
Ruşinează-te deci, poete!
Ţi-i de-ajuns
că florile există…
E fără socoteală
să risipeşti pentru ele
atâta cerneală.
*
Cuvintele?…
Cuvintele sunt amăgiri
Cu chip de fecioare
în calea orbului,
sunt flori fără petale.
*
Nu vinde iluzii deci, poete!
Căci e lucru ştiut,
încă de la Ovidiu,
că a scrie poezie
e o impostură, ba,
e chiar o nebunie…
Vei fi deci izgonit,
sărman nefericit,
din Cetate.
***
O, iarta-mă, judecătorule,
cer îndurare!
Dar eu scriu despre floare
fiindcă, la naştere,
o ursitoare
mi-a turnat cerneală
în scăldătoare…
*
Şi nu s-a dat încă
sentinţa definitivă,
poetul rămânând
o corabie-n derivă.
Piraţi ai valurilor,
nu spintecaţi metafore,
ci aruncaţi-mi ancore!

Lasă un răspuns