«

»

Daris Basarab – Remember Mihai Rădulescu

MIhai RadulescuFiecare apropiere a lui 19 ianuarie mă trimite cu gândul la cel care, pentru mine, nu a plecat. E prezent în sufletul meu, prin imagini, vorbe de duh, atenționări neiertătoare, prietenie. Patru ani a durat prietenia mea cu un om pe care l-am cunoscut întâmplător, în două emisiuni de televiziune, sporovăind la ,,AS” cu amicul său Cornel Todea, pe tema ,,Dihotomiei antonimice”, lansate ca o nouă figură de stil, sintetizând, în două vorbe, concluziile unui bogat studiu asupra operei lui Shakespeare. Pretențios spus că l-am cunoscut. Complexitatea acestui fenomen întruchipat de, profesorul, scriitorul, criticul de artă, colecționarul, editorul, luptătorul anticomunist, deținutul politic, despre care nu știam mai nimic, m-a copleșit de la prima întâlnire.
Publicasem primul meu roman, de suflet i-am spus, Povod, când, pe terenurile de tenis, prin Margareta, soția mea, am cunoscut-o pe Mica Rădulescu, soția unui oarecare Mihai Rădulescu, scriitor, care s-a adeverit a fi Rădulescu al meu. Ideea mi-a venit pe loc și înarmat cu un curaj infantil, i-am transmis un volum din Povod. Cu Mica am depănat amintiri din studenția mea, a noastră de fapt, legate de participarea ei la lotul de scrimă al Politehnicii, alături de două deosebite prietene, Lelia și Doina, campioane naționale prin anii 1949-1950. Tot atunci am aflat și adevăruri amețitoare pentru un novice al scrisului, despre cel care urma a-mi deveni prieten.
N-au trecut 24 de ore și am primit un telefon și recunoscându-i vocea de neconfundat, am intrat în vibrație. ”Domnule David Boris, în primul rând vă mulțumesc, în al doilea rând vă felicit și, în consecință vă invit la mine. Avem de discutat. Am invitat și o talentată editoare de siteuri. Veți avea nevoie…” A urmat adresa, ziua, ora și tăcerea din care nu reușeam să mă desprind. Am încurcat un ”mulțumesc”, un ”sunt onorat”, etc. N-au fost multe etc-uri așa că am respirat ușurat când telefonul și-a recăpătat tonul. Am uitat să spun că în închiere m-a atenționat cu un ”fără prostioare, e o ședință de lucru”.
N-am luat niciun fel de prostioare dar, totuși, i-am dus o superbă icoană, Maica Domnului cu Pruncul, o litografie de la Biserica Rusă. Ne-am strâns mâna bărbătește și i-am pus pe birou icoana. ”Ce-i asta?!, e frumoasă, parcă-i în relief…” ” E de la Biserica Rusă, trec deseori pe acolo…” ”Ce surpriză, Domnule David, e de la studenții mei teologi, parohul e unul din ei…” Primul pas l-am trecut cu brio și am prins curaj. Mi-a prezentat-o pe site-istă, i-a spus să fie atentă având în față un prozator de excepție, mi-a transmis să profit de prezența ei pentru ieșirea în lume, pe internet. M-am relaxat. Mi-a prezentat romanul la superlativ, ca pe o ”Frescă Istorică”. ”Voi scrie în ”Permanențe”, veți trimite La Aldinele lui Al. Mihalcea din România Liberă, veți trimite un capitol, la alegere, eu propun capitolul 5, la Montreal, la Procesul Comunismului, și mai vedem. Vă trebuie un site bine făcut!” După ce-mi revenisem cât de cât, am intrat, de data aceasta în panică. După pensionarea forțată din 1989, ca să mă echilibrez, mi-am propus să devin un om liber, fără angajamente, fără obligații. Tenisul m-a salvat. Și, deodată, intrat sub comanda unui binevoitor, necunoscut, dar binevoitor. Pe atunci locuia pe la capătul Alba Iuliei, pe o străduță lăturalnică, liniștită. Cum m-am reorientat la plecare în acel spațiu necunoscut ca să ajung la troleu, nici astăzi nu știu. În seara aceea Margareta nu a prea putut scoate multe de la mine. Eram buimac.
La a doua întâlnire, la care eram doar noi doi, cu o masă plină cu fructe și o cafea mare adusă de Mica, de fapt Delia, după numele ei oficial, a trecut fără menajamente la disecarea romanului. Mi-a spus că a trimis la ”Permanențe, un articol calat pe o scenă care l-a impresionat, scena cu ”Clopotul cel Mare”, ”Bolișoi”, mi-a recomandat să nu las baltă două personaje cheie din punct de vedere al caracterelor, mama și fratele, să găsesc o formă de a le continua existența, și toate, într-o formă laudativă copleșitoare. N-am apucat să scot două vorbe și, bine am făcut, deoarece ceea ce a urmat m-a pus cu umerii jos. ”Dar, Dragul Meu, mai am și ceva observații, de fapt una, esențială… Unde sunt paragrafele?!…Cum numești acest stil de a scrie, non stop?!” ”I-aș spune ”în cascadă”…îmi convine pentru felul în care scriu…nu pot tasta în viteza cu care se perindă textul în cap…Capitolele au luat locul paragrafelor…” ”Păi, cum vine treaba asta cu viteza diferită dintre tastare și gîndire?! Dumneata nu ai un plan bine întocmit?! Ai o sumedenie de personaje cu care jonglezi, le prezinți, le părăsești, le reiei, totul decurge minunat. Sunt multe și bine conturate… Cum îți faci notele?!” ”Nu fac note, mă apuc de scris cînd simt că am în cap ideea, personajele, evenimentele principale… când totul este clar în capul meu, adică subiectul propus. Nu uitați că subiectul nu este o ficțiune, el se bazează pe o realitate trăită… deci ceva foarte bine sădit în mine” ”Tocmai în asta constă frumusețea lucrării, o frescă istorică a unor timpuri trăite. Și mai am o remarcă de făcut, ceva care m-a mișcat profund. Domnule Boris, este prima dată când mi se întâmplă să găsesc într-n roman o referire la persoana mea, la o creaţie personală…” I-am replicat spunându-i că această figură stilistică nu este o simplă sintagmă, ci aparţine ’inventicii’. Mi-a zâmbit adăugând ”Se vede că sunteţi inginer de formaţie. Mulţumesc pentru apreciere…”
Am vorbit de multe ori despre generozitatea sa copleșitoare. Încet, încet, am ajuns să ne împrietenim, la propunerea mea, să ne spunem pe nume, să căutăm ocaziile în care să ne putem retrage singuri, nederanjați, în atelierul său de creație. Prefera să-l vizitez în zilele de miercuri când Delia era la bridge. Era darnic în aprecieri, adesea făcându-mă să mă simt jenat. Am devenit ‘romancier’, ‘narator prin excelență’, ‘colegul lui de breaslă’. Știa că lucrez la cel de al doilea meu roman ”Ecvestra”, mă încuraja să trec peste îndoielile mărturisite, legate de eventuala reacție a unor apropiați. Păstrez cu sfințenie cuvintele lui după ce i-am trimis textul final al romanului. ”Prietene, ai condeiul uns cu miere! Am citit cele dintâi douăzeci de pagini din al doilea roman. Sunt mândru că am contribuit încurajându-te spre isprăvirea lui. Îmi dau seama de pe acum cât de important este pentru literatura noastră, deoarece subiectul este inedit. E ecvestra copilului convingătoare, fiindcă autorul s-a transpus întocmai în starea de spirit a lui Nicolae. Ofiţerul, profesorii, atleta, îmi sunt dragi şi sper să rămână aşa. Felicitări. ”
Acest prieten întârziat m-a scăldat în potopul aprecierilor apropiindu-mă de visul meu adolescentin, turnându-mi încredere cu polonicul. Asta nu înseamnă că nu m-a tratat uneori din vârful catedrei, trădând alteori caracterul său posesiv. M-a tratat ca pe un egal, dar m-a şi muştruluit, şi nu fără folos. Din capul locului s-a ’agăţat’ de ceea ce el a considerat a fi o ’meteahnă’ de neiertat. Era maniera mea de a scrie, aşa zisul meu sistem de a scrie ’în cascadă’, fără a respecta clasicele paragrafe. În Povod, cât şi în alte scrieri, prevala scrierea în ’cascadă’, curgerea non stop a naraţiunii pe lungimea unui capitol. Mihai nu putea concepe aşa ceva.
”…Am ajuns cu lectura la pagina 45 parcă. Povestirea curge, e atrăgătoare, convingătoare, plăcută. Însă mă împiedic de o meteahnă asupra căreia nu am insistat suficient la romanul precedent, găsindu-i eu cel dintâi scuze. Dar este o hibă a scriitorului, iar viitorul nu-l va ierta pentru asta. Trebuie neapărat să revizuiţi ambele cărţi. La ce mă refer? Unde aţi ascuns paragrafele? Daţi-mi dreptul să despart ideile, să respir, să mă odihnesc, să trag o gură de aer! Nu este omeneşte să supuneţi cititorul unei cazne ca asta! Mii de ani i-au trebuit omenirii ca să ajungă la despărţirea ideilor pe propoziţii, fraze, paragrafe şi capitole…Îl aruncăm la coşul de gunoi la comoditate? Scriem în continuare ca atunci când eram elevi?! Iertaţi-mi indignarea, dar dacă nu mi-ar place ce scrieţi şi n-aş avea convingerea că poate rezista în timp, nu aş fi vehement, ci m-aş culca pe o ureche. Vă numesc ’prieten’. Cum să ascund de prietenul meu o greşeală atât de mare? Încă o dată îmi cer scuze, dar din dragoste pentru ce scrieţi, apăr conţinutul de dumneavoastră înşivă. Mihai”
Când în răspunsul meu am bâiguit că ’sunt prea bătrân ca să mai pot relua o lucrare de care, cinstit fiind zis, m-am bucurat că am scăpat, că metehna cu paragrafarea ţine oarecum de firea mea, de sistemul meu telegrafic de relatare, mi-a răspuns pe loc.

”Ambele cărţi sunt prea bune ca să nu le daţi o ultimă mână de ajutor să-şi depăşească anul naşterii. Ele pot rămâne în literatura noastră şi aş fi mândru să fiu la originea perpetuării lor în timp. Nu există ’sunt prea bătrân’ când e vorba de nişte opere care nu au pe altcineva să le sprijine. Sunteţi singura lor rudă apropiată şi ele nu ştiu să se descurce singure. Ieşite la lumină, adică, într-un fel, maturizate, vor învinge fără să mai staţi îndărătul lor. Dar până atunci, au nevoie de dvs. Vă rog, nu mai fiţi comod, în numele cărţilor bune ce aţi scris. Cu drag, Mihai”

Putean să mai spun ceva ?! Nu ! și m-am pus pe treabă. Povodul tipărit l-am ”paragrafiat” pentru Site, iar Ecvestra, ”paragrafiată” și ea, am trimis-o la Editură.Șocat la început, m-am simțit împăcat. Eram privelegiat de soartă. Chiar și într-o situație dramatică, urmărind de aproape chinurile fizice în care l-au împins torționarii, să nu uităm că o bună parte din detenție a făcut-o la Periprava, să revii în societate chinuit de boli provocate și netratate în detenție și s-o iei de la început, să lupți pentru viața ta, terminând Facultatea de Litere, profesând ca dascăl, scriind, editând, răscolind creațiile literare ale deținuților politici pentru a le valorifica într-o lucrare monumentală, ”Istoria Literaturii de Detenție” și să-l însoțești în ultimii patru ani de viață, ca prieten, poți trece peste dramă și să te bucuri de o astfel de șansă a vieții. Mulți din vechii săi prieteni pomenesc de vremuri trecute, dar se feresc de ultimii ani în care a fost părăsit, marginalizat. Câți dintre ei i-au mai trecut pragul? Împrejurări oculte au înlesnit uitarea. Unde este astăzi extraordinarul lui Site ”literaturasidetentie.ro”. Unde sunt laptopurile și calculatorul personal, adevărate arhive de memorie, sursă de documentare pentru prezent și viitor ? Au dispărut acoperite de scuza la îndemână, ”furate”. Până și decesul, anunțat după înmormântare, oficiată de un corp preoțesc al foștilor lui studenți de la Teologie, fără prieteni la căătâi. Faptul că nu am fost anunțat, mi se pare și azi, la al șaselea an de comemorare, ceva care depășește sensul strict al cuvîntului ocult. Totul într-o lumină de durere învăluită în mister. S-a încheiat, spun unii ! Nu și pentru mine !
Rămas singur, nemotivat de singur, am scris acel ”Conacul lui Radul”, l-am postat cu speranță pe SCRIBD, am comunicat cu Directorul de la OBSERVATORUL din Toronto, al cărui prieten fusese, numit cu căldură ”Nea Mihai. Scribdul și-a făcut datoria. O fostă elevă a lui Mihai, cu care restabilise o legătură pe teme de ”scriitură”, răsfoind pe SCRIBD a dat peste articolul meu. Monica Levinger, m-a contactat, am corespondat, ne-am împărtășit informații și scrieri legate de relația cu Mihai, ne-am împrietenit. Internetul și-a făcut datoria cu prisosință. M-a contactat Dimitrie Grama (Dimi), m-a contactat Mariana Gurza (Mg), m-a căutat Lucian Hetco, am intensificat legătura cu Dumitru Puiu Popescu (Puiu). O pleiadă nesperată de prieteni ai lui Mihai. Am devenit prieteni și am pornit la drumul reabilitării imaginii ”pierdute” a Marelui nostru Prieten. Fiecare a căutat să salveze, ce se mai putea salva, din conținutul bogat al Siteului ”literaturasidetentie.com”. Ceea ce fac în această clipă este un REMEMBER închinat în fiecare Ianuarie unui om de neuitat.

Boris David alias Daris Basarab

3 ianuarie 2015
București

Lasă un răspuns