«

»

Daris Basarab – ,,N-a fost să fie”

Boris.DavidCap. 8

Da, am ieșit cu bine la liman. A fost de învățătură, dar și de satisfacție. Făcusem o gafă de neiertat și totuși, la întoarcerea la cursuri, am regăsit atmosfera de la plecare. N-am făcut un pas înainte, dar nici n-am dat înapoi. Babi asta era o enigmă pentru mine. Arăta cum arăta, adică trăsnet, atrăgea privirile roi, dar nu mă lăsa singur, la timpul cât îl petreceam împreună, te puteai și plictisi unul de altul de atâta cumințenie, dar continuam ”parteneriatul” nostru, fără ezitare. Ocoleam cuvântul ”împreună”, nu ca să nu mă audă cineva, dar, în principal ca să nu-l audă ea. Vorba ei ”cum împreună?!…” Ei, prietenii continuau să mă tachineze, să mă întrebe ce a făcut ea la Arad, la practică, dar știind unde băteau, îi ignoram. Simțeam că ne respectă, că pentru ei eram ”împreună”, ceea ce-mi conferea o postură de siguranță, fiind, în general scutit de ingerințe. Ea, ca de obicei discretă, nu făcea nicio aluzie la practică, cu o singură și nevinovată excepție, când, tam-nesam m-a întrebat ce mai știu de Pițigoi. Eu, care mă liniștisem, am avut, dacă nu un șoc, atunci măcar o presimțire. ”Habar nu am, n-am scris, nu mi-a scris…un episod infantil…” ”Ei, chiar infantil nu prea a fost…nu trebuie să te jenezi…să-i spunem un accident adolescentin fără urmări, nu?!” ”N-a fost nimic, chiar nimic care să merite să mai fie semnalat, pe bune!” ”Stai liniștit, nu mă interesează, doar nu suntem ”împreună”, vorba ta preferată.” ”Aș vrea să fie vorba mea preferată, dar mi-ar trebui susținerea ta, nu?!” ”Asta nu!…suntem colegi și atât!” ”De acord! Sunt în minoritate…” ”Cum adică în minoritate…Ce eu sunt mai multe?!” ”Păi ești…Ești Babi, ești colega mea, ești mâncată din ochi de alții, ești Muza mea, să știi că scriu versuri dar le și rup, ești tot ce am mai frumos pe lume…Da, ești multe!” ”Tu chiar ești lud…nu poate vorbi omul cu tine…sărmane, ești atăt de singur încât nu pot răzbi cu tine…suntem mulți amândoi, cu tot atât de multe idei diferite fiecare ceea ce nu ne poate aduce ”împreună”…clar?!” ”Clar, frumoasă prințesă…” ”Vezi?, iar o iei razna…Ce prințesă?!…” ”Am spus, frumoasă, nu oricum, și chiar ești…de aceea sunt, nu știu cum să spun,…după tine. Mai bine n-o spun!”
Cam în acest spirit curgeau lucrurile între noi și, încet, încet, am mai depășit o iarnă. Era a doua, după toți, eram ”împreună”, noi mergeam cot la cot, și atât, dar ne simțeam bine, dovadă că, noi continuam ”parteneriatul” colegial. Și am dus-o așa până prin iunie când vremea frumoasă a permis organizarea spectacolelor în aer liber, prin Parcul Trandafirilor, care urma cursul Begheului, începând de nu știu unde și oprindu-se prin Fabric. Noi îl cam știam pe de rost. Rigoletto, sub cerul liber, pe o scenă judicios amenajată, cu bănci pentru spectatori. Printre aceștia, studenții era chiar fruncea. Cântau, marele bariton Goangă și tenorul de excepție Bădescu, alături de formația îndrăgită a Operei din Timișoara. Studenții năvăleau fără probleme, adică, fără probleme, alergând împrăștiați de colo-colo, imposibil de oprit. Noi am încercat să ne strecurăm ținându-ne de mână, dar cum alergatul în doi nu ne prea ajuta, am fost invitați să ne oprim pentru controlul biletelor. ”Ce bilete, tovarășe?! O conduc în față pe fiica lui Jean Bădescu…trebuie să asiste la spectacolul tatălui ei din primul rând, printre invitații protagoniștilor…Hai, Zău, că am întârziat și așa prea mult!” ”Hai, treceți și nu mai încurcați circulația…avem destule pe cap!” Am ajuns la bănci, ne-am înghesuit, n-am întâmpinat rezistență, dar nici de prea multă politețe nu am avut parte. Era bine, abia că puteam sta și noi ca o pereche, ca niște ”împreună” fără obiecții din partea fetei lui Bădescu. Pot spune, și acum, după atâta amar de vreme, că simțeam furnici la fiecare intrare a orchestrei, la fiecare intrare a soliștilor. Erau grozavi! Goangă era la el acasă. Tuna pe scena deschisă neavând nevoie de acustica unei săli. Bădescu idolul vremii, cu vocea lui de tenor dramatic, obliga asistența la o liniște care venea, parcă, din altă sferă. Se juca cu acutele concurând cu orice tenor de factură lirică. Când Goangă a început monologul cu ”O natură, ce om netrebnic ați făcut din mine..să nu poți, să nu vrei decât a râde…”, explozia care plutea în văzduh s-a dezlănțuit ca o furtună de neoprit. Numai vocea lui Goangă nu a avut de suferit. Trecea de la dramatism la umila îndurare cu o naturalețe de mare artist. Rolul lui Rigoleto părea creat de Verdi pentru el. Era fascinant, era de nedescris. Tot spectacolul era pregătit la un superlativ greu de prins într-o viață de om. O spun acum, când atracția pentru spectacolul de operă mi-a oferit șansa de a-mi îmbogăți ”repertoriul” meu de audiție nesperat de mult. Dar, să mă întorc la spectacol, să mă opresc la scena cvartetului din fața geamului tavernei. Din interior răsuna vocea ușuraticului Duce, cu acea ”La donna e mobile…” atît de fredonată de asistență la plecare. În față, nefericitul Rigoleto, copleșind cu dramatismul vocii sale, participarea întregului cvartet.” Conform libretului, scena trebuia să se desfășoare într-o atmosferă dramatică, în mijlocul unei furtuni dezlănțuite. Și, furtuna s-a dezlănțuit. Tunete și fulgere înspăimântătoare, asociate cu o ploaie torențială, ne-au apropiat unul de altul. Babi, speriată, mi-a strâns mâna cu o forță nebănuită. Spectacolul coborâse parcă din Iad. Totul continua fără nicio intenție de a opri spectacolul. Soliștii au dat un examen greau de imaginat, la cote de supranatural. Un fulger, ieșit din comun prin intensitate, i-a luminat fața înspăimântată, ne-am privit, i-am mângâiat obrazul și am primit un sărut pe obraz. Apoi ne-am sărutat de-adevăratelea. În acel moment, încă mulțumind Cerului pentru furtuna, parcă trimisă pentru noi, mi-am spus că, vrea, nu vrea, vom rămâne ”împreună”. Ce credeam eu era una, dar ceea ce nu am făcut, era alta. Am evitat acest cuvând magic, neștiind ce mai credea ea. Important a fost că după spectacol, cu ploaia oprită din senin, uzi leoarcă, am hoinărit până noaptea târziu, eu ținând-o după umeri, ea căutându-mi privirea și, parcă, sărutul care întârzia. Eram o pereche ce se ascundea de gura lumii, ca și cum o mai puteam opri. Important este că nu ne bârfeau, ci ne admirau, invidiau pozitiv. Mai puțin grijuliul unchi Andrei.
A fost un moment important acel spectacol cu Rigoleto, mai ales că se apropia practica de vară și speram să evit situația din anul I. Și am rezolvat-o ”împreună”, alegând Zlatna, alături de un grup de la Anorganică, plin de vervă, de voie bună. La acea oră Zlatna nu ne spunea mare lucru. Știam că era într-o zonă muntoasă, bogată în rezerve minerale, cu o industrie metalurgică cam arhaică, dacă nu chiar jalnică, cum ne-o prezentau asistenții însoțitori. O zonă poluată.
Am plecat cu grupul, veseli, zgomotoși de veseli. Trenul era al nostru, chiar dacă mergeam la clasa a II-a. De la Timișoara la Arad, de acolo la Sebeș, apoi cu alt tren la Alba Iulia. Treizeci și ceva de kilometri până la Zlatna i-am făcut cu autobuzul. Era și o mocăniță arhaică, dar nu s-a potrivit programul. Știam că o vom face pe parcurs. Era romantic. Zlatna, de la cuvântul slav ”zoloto”, aur, simbolica denumire a regiunii, cunoscută și exploatată de pe timpul romanilor pentru aur, a păstrat în memoria istoriei noastre denumirea de Ampelum. O regiune de o frumusețe rară, având baza așezată, parcă, pe linia ferată dintre Deva și Sebeș, și forma unei căciuli îndreptate spre Nord, în cadrul căreia se înghesuie minunate bogății minerale în frunte cu mineralizațiile de cupru și aur. Zona întreagă nu știu dacă ocupă o suprafață mai mare de 3000 kmp, ascunzând în subsolul ei bogății minerale deosebit de valoroase, dar și creatoare de surse de poluare datorate tehnologiilor de exploatare și prelucrare pretabile la acea vreme. Zlatna, ca atare, este așezată într-o depresiune ce desparte munții Metaliferi, din Vest, de munții Trascău din Est, întinzându-se precum o limbă lungă, pe cursul râului Ampoi, pe vreo 25 de kilometri.
Primul lucru care ne-a izbit neplăcut a fost mirosul greu de sulf din atmosferă. Un combinat metalurgic vechi, Ampelum Zlatna, producea pe lângă cupru de convertizor, acid sulfuric, diferiți sulfați, aluminiu. Începuturile prelucrării cuprului se află la jumătatea secolului al XVIII-lea. Ceea ce am prins noi era rezultatul transformărilor din anii cincizeci când, în locul vechilor cuptoare de prăjire a minereurilor sulfuroase au apărut primele cuptoare Lurgi și altele cu vatră, permițând obținerea de mate cuproase cu aur și argint. Acest combinat constituia principala sursă de poluare plasând Zlatna în fruntea topului centrelor industriale poluante din Ardeal. Era partea cea mai neplăcută a prezenței noastre ca studenți-ingineri practicanți. Mai era și atitudinea deloc binevoitoare a personalului tehnico-muncitoresc față de ”filfizoni” ca noi. Nu că ne sinchiseam, dar deseori eram supuși unui ”examen” sui generis, provocator. Partea bună de care beneficiam sta în laptele antidot de care beneficiam și pe care am învățat să-l bem ca apa, fără nici un alt suport alimentar. Salvarea o găseam în biscuiți cu rahat, pe care le procuram la Alba Iulia unde făceam curse cu mocănița, prilej de relaxare binevenită. Mocănița avea o istorie veche de peste 100 de ani, Zlatna fiind prima localitate din Ardeal care a beneficiat de o ”Mașină cu Aburi” de 16 CP.
Eram tineri, scăpați de ani de zile de adolescență, ne consideram maturi, dar ne comportam uneori precum copiii mai mari. Relațiile dintre noi erau excelente, singurul ”cuplu” din grup, acceptat ca atare, era cel dintre mine și Babi, însă, realmente, din decență, nu ne depărtam de grup. Eram mereu împreună, dar față de Timișoara, unde cutreeram orașul doar în doi, aici nu ne puteam permite așa ceva. Am folosit cuvântul ”cuplu” pentru a evita atât de controversatul ”împreună”, respins cu atâta hotărâre la Timișoara, de Babi, bineînțeles, chiar și după spectacolul cu Rigoleto.
Am pomenit de locul fruntaș ocupat de Zlatna între cele mai poluate orașe din Ardeal, dar trebuie să spun, că pe această relativ mică suprafață a căciulii mineraliere, cum am numit-o, au existat multe alte locuri demne de luat în seamă, chiar și acum, când scriu aceste rânduri. Și spre Brad, la Gura Barza, și spre Abrud, și mai ales dincolo de Abrud, la doar 10 -12 km distanță, la celebra exploatare minieră de la Roșia Montană. De-a lungul vremii s-au aplicat tehnologii care mai de care mai poluante, ca să pomenesc doar de două: amalgamarea aurului și extracția prin cianurare. Atât Mercurul, cât și Cianura, folosite așa cum s-au folosit, cu o imprudență crasă, cu incompetență condamnabilă, dictate doar de considerente strict ”economice”, au contaminat zone largi exploatate, dar și zone adiacente. Iazurile de decantare stau și astăzi mărturie a pericolului ignorat și pot ridica probleme serioase de oportunitate în intențiile de redeschidere a lucrărilor prin aceleași procedee tehnologice distrugătoare. În astfel de zone hoinăream în căutarea splendorilor peisagistice și a aerului curat, fără nicio atenționare profesională. Nu că nu era o poluare nimicitoare, ci, din păcate, păcat criminal, nu era permis subiectul la dezbatere. Ne consideram maturi, dar în domeniul protecției, eram niște copii naivi, trimiși în jungla incompetenței îndrumătorilor noștri.
Dar, să revin la imaturitatea maturității noastre, etalată pe parcursul întregii luni cât a durat practica. Am mai spus-o, întreaga zonă se bucura de un peisaj magnific, iar pentru noi, asta prima. Ne băgam fără teamă prin locuri recunoscute ca oaze ale iadului, convinși de imunitatea vârstei ce o aveam. Chiar și în perimetrul combinatului metalurgic, împinși de curiozitate, de inedit, și de nevoia luării unor notițe pentru rapoartele de încheiere ale practicii, ne ”băgam” peste tot, asmuțind clasa muncitoare și atoteștiutoare, împotriva noastră. Nu era o problemă știind că, acolo, nu ne vom mai întoarce. De fapt practica asta ne ajuta în lupta ulterioară cu repartițiile de absolvire.
În acest perimetru prea puțin ademenitor,se mai întâmplau și ”evenimente” mai puțin familiare pentru de-alde noi. Mi-aduc aminte de o situație care, cu toată ”maturitatea” noastră, ne-a lăsat cu gurile căscate. Am întâlnit un puști de vreo 3-4 anișori, drăguț foc, care se juca prin împrejurime, de unul singur, stârnind râsul unor găligani mai mari. Puștiul împingea cu mâna stângă chiloțeii în jos și, cu m1âna dreaptă se freca de zor, pe unde nu-i voie. Intrigat, unul dintre noi l-a întrebat ”Ce faci tu, acolo, Neluțule?!” ”Mă futez” ”Ce ai spus?!…de ce faci asta?” ”Îmi place, mă gâdilă…” Nu eram noi la vârsta ușilor de biserică, dar am rămas, fete și băieți, într-o stare totală de confuzie. Găliganii râdeau hohotind, ceea ce ne-a trezit cumva la realitate. ”Măi, băieți, de ce faceți așa ceva cu un copil?!…al cui e?” ”Nu vă băgați…are părinți…râd și ei…” Pentru noi, cât eram noi de trecuți prin viață, cât eram de prieteni între noi, întâmplarea a fost un șoc și a creat o stare de jenă. Avertismentul găliganilor era însă fără echivoc. ”Veniți voi cu aere de ingineri să ne apostrofați!?…” Cel puțin asta am înțeles noi.
Bine, Zlatna avea și o altă fațetă, care arunca zona combinatului, cumva, în afara ”orașului”, marginalizând-o, trimițând-o în lumea mahalalelor. Economic prezenta un interes de netăgăduit, dar cultural-turistic era un avertisment malefic. Zlătnenii se lăudau însă cu un trecut al locului ce vizează chiar epoca bronzului. Muzeul de arheologie era o mândrie prin numărul impresionant de exponate. Epoca de ”aur” a exploatării prețiosului metal de către romani, istoria așezării romane Ampelum, existența unei bogate activități miniere desfășurate neîntrerupt din a doua jumătate a secolului XVIII și până-n zilele noastre, toate reflectate în materiale de o importanță istorică deosebită, confereau credibilitate mândriei celor care populau acest colț dăruit de Dumnezeu și hăituit de Diavol. Și natura, despre frumusețile căreia am tot pomenit, atunua vălul de ceață sulfuroasă care ridica semne de întrebare în sufletele de nestăpânit ale turiștilor ”incorijibili”, cum se autointitulau chiar ei. Dintre multiplele rezervații naturale care atrăgeau drumeții ”bolnavi”, una m-a impresionat fără rezerve. Cheile Caprei. Cu un an înainte mă desfătasem hoinărind, urcând și ”coborând” prin Cheile Turzii, un spectacol de neuitat, cu întâmplări și mai și. Cheile Caprei, un unicat al comorilor oferite de natura Zlatnei, de care administrativ aparțin, ca întregul sat Feneș de altfel, sunt de dimensiuni relativ mici, pe o lungime de cca. 1 km, unde ”prăpastia” pe firul căreia te încumeți să mergi, la sute de metri adâncime, te înfioară prin apăsarea ce o simți exercitată de pereții, abrupți, sălbatici, calcaroși, prelucrați de vremea în asociere cu ploile și vântul nelipsit pe această văioagă. Superb și puțin înspăimântător, pentru niște amatori mândri doar de cărțile lor de vizită cu impresionantul ”student-inginer” și de un dor nelimitat de viață. Într-adevăr, gândirea noastră, visurile, nu aveau opreliști. Vorba spectacolului cu Rigoleto, nici ploaia torențială, nici fulgerele și tunetele înspăimântătoare nu ne puteau influența, și nici opri, în pornirile noastre romantice, pline de dragoste. Visam și iubeam. În ceea ce mă privește, eu chiar asta făceam și nu mă puteam plânge. Nu eram ”împreună” cum ziceam sau vroiam eu, dar eram alături. În practica de la Zlatna ne-am simțit bine, și ”împreună” și în grup. Și cei din grup se săturaseră să tot facă aluzii. Acceptaseră statutul. Nu mă recunoșteam în adolescentul de altădată, dar mă simțeam bine ca matur. Începusem să visez la mai mult. Ne-am înfruptat din tot ce avea Zlatna să ne ofere. Babi era încântată de Biserica romano-catolică ”Sf. Ioan Nepomuc”, o adevărată surpriză pentru ea, eu, mândru de Biserica Ortodoxă ”Adormirea Maicii Domnului”, zidită în secolul XV-lea, gotică la început, barocă mai apoi, cunoscută pentru pictura murală din interior, aparținând și ea secolului XV. O admiram pentru pioșenia ei față de catolicismul romano-catolic, nu vedeam nimic rău în apartenența mea familială la ortodoxism, le asociam pe amândouă în ceea ce astăzi, când scriu, numim Ecumenism Creștin, și nu căutam explicații în a noastră apropiere. Și în familia ei existau greco-catolici, inclusiv mama, împreună cu întreaga ramură a Grozeștilor, născuți la Battonya, în Ungaria, expulzați la Unirea de la 1 decembrie 1918, ramură trădătoare, după opinia mea de adolescent, din Ardealul anilor 1700 și nu mai știu cât. Atitudinea de atunci, și a ei, și a mea, astăzi s-ar încadra în ceea ce numim ”Toleranță! Eu, am trecut-o cu convingere la dragoste la prima vedere. ”Dragoste”, ”împreună”, iar umblam pe un teren minat, dar eram atât de convins de ”dreptatea mea”, încât o cultivam, cu convingere, în sufletul meu. Și a venit timpul, bună sau nu, practica ne-a făcut bine la amândoi. Ne-am întors la Timișoara cu tot tamtamul stârnit de excesul nostru de exuberanță. La acea vreme nu prea știam ce-i oboseala. Vorba ungurului, în traducere românească, ”o fo’ bine, dar o fo’ destul”. Timișoara ne-a primit cu brațele deschise, cu străzi, cu parcuri, cu serviete inutil de pline, mai mult și mai nou, cu mersul ținându-ne de mână, cu tot ce a urmat. Ne sărutam rar pe stradă, dar se mai întâmpla. Fiind o toamnă frumoasă iar piețile pline de fructe, în special struguri, am reluat drumul spre Piața Unirii, a Domului cum era cunoscută, obișnuință căpătată primăvara, odată cu apariția cireșelor. Toamnă, frumoasă toamnă! Ne-a împins mai departe. Am luat tramvaiul din Fabric și am pornit în direcția Pădurii Verzi. Era prima tentativă. De la capătul liniei am luat-o pe jos, printr-un interminabil maidan, plin de pietre, greu de străbătut. Pe dreapta clădirea dărăpănată a unui spital, pe stânga câteva blocuri de locuit, modeste ca înfățișare. Noi, în mijlocul acelei, să-i spunem, pieți. Ținteam cu privirile imaginea unei liziere de pădure și iuțeam pasul, în doi, la braț. Brusc m-am pomenit prins pe după gât, am văzut doi ochi strălucitori și un zâmbet cum nu mai cunoscusem altul și, și ne-am sărutat ca niciodat, cu ochii închiși, orbi la ce se petrecea în jurul nostru. Un zgomot precum cel de pe stadioane, de aplauze vreau să spun, a pus capăt desfătării. A deschis ochii, s-a lăsat ușor pe călcâie, până atunci stătuse în vârful degetelor, m-a privit jenată și a murmurat un ”hai, să mergem, te rog, râd de noi…” ”Nu râde nimeni, fîi ca mine, zâmbește și agită-ți mâinile în semn de mulțumire! Hai!” În clipa aceea ne-am simțit ca la un meci a lui Poli, la marcarea unui gol…Nu aplauze, ci vacarm. ”Vezi, toți sunt cu noi! De fapt ne îmbrățișează în felul lor. Sunt bolnavi amărâți, lipsiți de orice spectacol. Le-am oferit unul pe cinste…Și ei sunt de acord cu al meu ”împreună”…” ”Iar vii cu ”împreună”?…de unde ai scos asta?!” ”Din sărutul tău și răspunsul meu…Nici nu vreau altceva decât să fim și să rămânem ”împreună”…” M-a luat la braț și nu ne-am mai oprit decât după ce am depășit liziera…Era frumos, era un aer curat, copacii erau rari, la început, s-au îndesit, iar ici și colo, au apărut cioturi de trunchiuri tăiate cu drujba, la înălțimea unui scaun mai săltat. Am săltat-o pe un astfel de taburet și m-am aplecat s-o sărut. ”Ce faceți voi acolo?! Unde vă credeți? Ce sunteți?” ”Studenți, ce să fim?!…am venit să ne relaxăm, nu se vede?!” ”Actele la control!” ”Aiurea, ai mai văzut studenți umblând cu acte? Ne știe toată lumea. Mâine îți aduc o trupă de studenți să înveți să-i recunoști și să-i respecți…” ”Mă ameninți?”…”Studenții nu amenință, tovarășe silvicultor. Ai grijă de cei care taie pomii, nu de cioturile astea. Sunt bune de odihnă, dar nu pentru pădure!” ”Hai, cărați-vă de aici! Să nu vă mai prind…” ”Important e să nu te prindă studenții…Și fii mai blând.”
Am plecat dezamăgiți, Babi speriată, eu furios pe propria-mi neputință de bărbat…am făcut același parcurs, am trecut pe lângă spitalul ”bunei cuviințe”, am făcut un semn de mulțumire cu brațele înălțate, am primit un singur răspuns, bolnavii noștri fiind la odihnă. A fost o experiență ”memorabilă” pentru doi neinițiați în relațiile cu oamenii, cu neprevăzutul unor atitudini. ”Iubire, data viitoare te invit la gazda mea unde ne vom săruta în voie. Sunt zile când toată lumea este plecată, lume formată dintr-o mamă singură și o fiică de vârsta noastră, îndrăgostită foc de un campion la înot. Și ei au avut parte de un incident neplăcut, chiar în Parcul Trandafirilor, sub clar de lună, pe o bancă. Trei indivizi i-au bruscat, campionul, bine făcut, i-a aruncat pe doi peste gard dar a încasat un cuțit în spate de la al treilea. L-a costat cariera de sportiv de performanță. Și asta în plin oraș, orașul invidiat pentru liniștea-i proverbială. N-a fost prea bine primită invitația mea și s-a soldat, totuși, cu un ”mai vedem noi!”
Eram așa de plini de noi încât zilele care au urmat n-au cunoscut nicio schimbare în programul nostru curent. Ne plimbam, ca să nu spun, hoinăream, aceleași trasee, aceleași popasuri prin parcuri cu o singură precauție. Nu mai căutam băncile din zonele întunecate. Din contra, la semiumbră, urmam cutuma instaurată tot de unii ca noi, și-i imitam în lipsa lor de prejudecăți sărutându-ne în voie, în văzul trecătorilor. Unii ne zâmbeau, poate cu invidie, alții se strâmbau, provocând zâmbetele noastre nonșalante. Progresele făcute de Babi mă trimiteau în al noulea cer. Chiar că mă simțeam ”împreună” cu ea, dar fără să mai insist asupra expresiei buclucașe. Iarna lui 1952/1953 ne-a limitat mult câmpul de manifestare la vedere a sentimentelor, dar ne-am descurcat, aplicând deviza nespusă a lui ”mereu Împreună”, oriunde se putea. O primăvară timpurie dar plină de ”noi probleme”, ne-a așteptat cu brațele deschise. Venea anul, fără practică, dar cu perspectiva a două luni de convocare militară, la arma chimică, care ne privea doar pe noi băieții. Reușita practicii de la Zlatna, cu toate minusurile pe care vârsta a știut să le ignore, a ridicat speranța unei noi aventuri în grup. Era vizat Combinatul de la Târnăveni, un alt gigant al poluării, dar important prin diversitatea activității chimico-industriale. Lovitura primită prin hotărârea instruirii băieților într-o unitate militară, printr-o convocare de două luni, ne-a dat peste cap planurile noastre de petrecere a vacanței ”împreună”. Eram așa de abătuți încât, pentru a nu știu câta oară, resimt și acum, când scriu, prezența acelui ”nefast”, ”N-a fost să fie!” Am așteptat sosirea verii lui 1953 cu emoția neîmplinirii visului nostru, dar și cu speranța puerilă într-o minune, a revocării hotărârii guvernamentale. Repet, ”N-a fost să fie…”

VA URMA

Lasă un răspuns