«

»

Poetul Dimitrie Grama: ,,Voi lua cu mine noaptea”

Interviu realizat de Emilia Ţuţuianu (partea a III-a)

Emilia Ţuţuianu: Într-un articol intitulat Omul, maşina şi societatea modernă, ,,devoalezi” în cuvinte pline de realism dialogul care există între lumea interioară şi cea exterioară, strădania umană de a atinge o ,,conştiinţă” un spirit elevat… articol ce m-a impresionat profund şi mărturisesc că l-am aprobat în totalitate. În multe articole publicate în revista Neamul Românesc militezi pentru normalizarea vieţii societăţii româneşti. Cum vezi evoluţia României? Cum vezi viitorul artei, poeziei, culturii româneşti, într-o lume pândită, marcată de pericolele kitsch-ului, ale non-artei, implicit non-valorii şi inautenticităţii axiologice?

Dimitrie Grama: În serialul de eseuri Omul – Maşină, am încercat să-mi expun parte din propria filozofie, nu pentru a instrui, a educa pe altcineva, ci pentru a mă înţelege pe mine. În esenţă, textele acelea, sunt nişte mărturisiri intime, care, probabil, nu au mare importanţă pentru semenii noştri, dacă nu sunt, aşa cum tu eşti, pe aceiaşi lungime de undă.dimitri
Fiinţa umană îşi dă prea multă importanţă şi vorbeşte, în mod serios, pe ton grav, despre lucruri pe care nu le posedă sau nu le înţelege, printre care este şi ,,conştiinţa”. O grămadă de filozofi au scris mii de pagini de texte greoaie despre acest lucru. Şi de ce sunt aceste texte greoaie şi de neînţeles? Pentru că acei filozofi habar nu aveau despre ceea ce vorbeau. Păcat; oamenii, în naivitatea lor naturală, îi iau în serios! În concluzie şi pe bună dreptate, nici eu nu mă pot aştepta să fiu luat în serios de semenii mei!
Privitor la evoluţia României, cu tot scepticismul care, în general, mă caracterizează, sunt totuşi optimist. Sau aşa vreau să fiu, pentru că iubesc ţara aia cu nenorociţii ăia de români, şmecheri şi deştepţi, umili şi proşti, hoţi şi generoşi, răi şi buni.
Sunt optimist tocmai pentru că există această varietate umană care poate naşte cele mai formidabile lichele dar şi cei mai inspiraţi poeţi sau matematicieni!
Uite neamţul: e unu şi unu, toţi îndemânateci, toţi capabili să facă şuruburi perfecte, sau să meargă cot la cot şi la ordin să tragă perfect cu mitraliera! Este ordonat neamţul şi ascultător, atât de ascultător că poate să ne extermine pe toţi, fără să-i pară rău.
Nu are inima românului! De aceea cred că România are o şansă să se ridice în viitor, chiar dacă acest viitor este mai îndepărtat în timp şi generaţia noastră nu-l va mai prinde. Vor trece încă vreo 50 de ani până când ordinea social-politică va fi alta, bazată pe principii mai sănătoase.
România ar trebui să încurajeze ,,satul şi ţăranul” român şi să-şi bazeze o mare parte din economie pe agricultură şi pe natura frumoasă şi sălbatică.
Toate culturile lumii sunt ameninţate de ,,modernism şi superficialitate” şi România nu face excepţie. Oricum ar trebui să existe un echilibru între valori. Prea multă vulgaritate şi superficialitate expusă atât în mass-media cât şi cultural va duce bine-nţeles la dispariţia multor valori cunoscute de noi acum, dar sunt convins că întotdeauna vor fi şi alţii, deosebiţi, sensibili şi cu o gândire şi imaginaţie ,,clasică” şi aceştia vor duce mai departe arta şi cultura adevărată. Cred că mai curând ,,manelismele” şi alte teribilisme vor fi vulnerabile în timp şi vor risca să dispară.
Arta şi cultura adevărată se vor schimba, dar nu vor dispărea atâta timp cât se nasc oameni ca noi.

Emilia Ţuţuianu: Mai există punţi spirituale între ,,lectura românească” şi cea ,,străină”?

Dimitrie Grama: Cum am amintit mai înainte, eu nu aparţin nici unei instituţii culturale sau vreunui grup cu interes de contact sau promovare a relaţiilor culturale şi de aceea nu sunt destul de angajat în acest domeniu, cel al ,,legăturilor” spirituale sau culturale între Occident şi România, dar sincer, cred că există punţi spirituale între toate culturile lumii.
Lectura românească şi cea străină au un numitor comun: creatorul şi cititorul care, şi unul şi altul, folosesc acelaşi vocabular, aceleaşi cuvinte scrise poate cu semne diferite, dar care au toate acelaşi înţeles.
Nu prea văd în librării sau biblioteci scriitori sau poeţi români, în afară de Cioran, Eliade sau Ionesco, dar ei fac parte din vechea gardă de oameni de cultură română formaţi în diaspora, aşa cum au fost şi Tzara, Enescu, Brâncuşi, Racoviţă şi alţii.
Păcat că instituţiile culturale din ţară nu sunt interesate să promoveze cultura română, care ar putea avea succes aici în Vest. Bănuiesc că cei de la ,,cultură” sunt puşi acolo pe bază de cine ştie ce ,,merite” şi fac şi ei ce pot la îndemnul şi sub controlul altor tipi care nu au nici un interes să promoveze o adevărată cultură românească sau pur şi simplu nu se pricep la cultură.

Emilia Ţuţuianu: Ce personalităţi marcante ai cunoscut şi care ar fi prieteniile tale literare şi nu numai?

Dimitrie Grama: Greu de spus. Am întâlnit mulţi oameni interesanţi şi poate că cei care m-au impresionat cel mai mult, nu au fost neapărat ,,personalităţi recunoscute” pe plan naţional sau internaţional.
Ar trebui să-mi amintesc toţi dascălii, începând cu şcoala primară şi terminând cu profesorii de la Institutul de Medicină Karolinska şi Uppsala, care dintr-un copil, tânăr necopt, iresponsabil şi flegmatic, au reuşit să educe în disciplină un sportiv de performanţă şi un profesionist, cu mici excepţii, destul de responsabil. Toţi aceşti oameni, cenuşii şi neremarcaţi, reprezintă pentru mine o valoare de nepreţuit şi le sunt etern recunoscător.
La Stockholm am legat, cu toată diferenţa de vârstă, o relaţie prietenoasă cu Paul Lahovary. Apoi mai târziu am corespondat şi l-am cunoscut pe Virgil Ierunca, care a fost primul român care m-a încurajat şi mi-a publicat versuri în ,,Limite”, publicaţia lui de la Paris. El mi-a spus că ceea ce eu scriu îi aduce aminte de Blaga, lucru cu care nu am prea fost de acord, deoarece şi ,,filozofia” şi poezia mea sunt diferite de Blaga, dar m-am simţit flatat de comparaţie.
Tot la Paris l-am întâlnit şi pe Cioran, care pe vremea aceea, vorbesc de anii 1984-85, începuse deja să fie marcat de senilitate prematură. I-am citit cu multă plăcere toate cărţile şi îl simt aproape de sufletul meu, cu toate că nu am avut ocazia să petrecem timp împreună.
L-am cunoscut foarte bine şi apreciat enorm pe Ioan Grigorescu. O adevărată enciclopedie, entuziast, sportiv şi mai ales un adevărat patriot român. În vara anului 2004 sau 2005 l-am întâlnit, la Cambridge, unde el făcea un episod din ,,Spectacolul Lumii” cu Barbu Călinescu, fiul fostului premier al României Armand Călinescu. Am aflat multe atunci de la Barbu Călinescu despre perioada legionară din România şi am mai aflat că România i-a retrocedat fostul conac al tatălui său. Mi l-a arătat în poze. Destul de modest şi destul de ruinat şi săracul Barbu, trecut de 70 de ani, nu ştia ce să facă cu el şi se gândea să-l doneze comunei aceleia din Valahia.
În România am un prieten şi îndrumător în Adrian Alui Gheorghe, pe care nu mai este necesar să-l introduc şi de asemenea colaborez cu George Anca.
Mai demult, acum câţiva ani am colaborat cu mai mulţi intelectuali şi scriitori din România, dar unii au murit şi cu mulţi alţii nu mai am contact, decât întâmplător.
Recent mi-am reîntâlnit un fost coleg de liceu, care trăieşte de vreo 22 de ani în Singapore, Valeriu Sepi, pictor de valoare şi un om de caracter deosebit.
Astfel de întâlniri mă bucură şi mă fac să-mi păstrez optimismul pentru România şi români.
În rest, nu mă prea străduiesc să am ,,prieteni literari”, deoarece pentru mine scrisul este o activitate complet privată. Mai ales poezia este.
Moldova, mai ales Piatra Neamţ-ul şi poate chiar şi Romanul, într-un fel, m-au ,,înfiat” şi am mult mai multe legături culturale cu moldovenii decât cu bănăţenii sau reşiţenii şi adevărul este că mă simt mult mai bine printre cărturarii moldoveni şi nu duc lipsa celor de pe malurile Bârzavei.

Emilia Ţuţuianu: Inspiraţia unor poeţi contemporani nu porneşte din inimă, din credinţă, porneşte din închipuirea lor. Nu este un crez, ci un motiv artistic. Scopul este mutarea supranaturalului în imaginaţie şi naturalizarea lui. ,,Aţi greşit – poteca din mine, nu duce nicăieri” ne mărturiseşti într-un vers. Este un sentiment rătăcit printre valurile unei imagini agitate? De altfel, prof. Mihai Rădulescu – un prieten apropiat sufletului tău – subscria acestei trăiri…

Dimitrie Grama: Nu ştiu care sunt căile de inspiraţie ale celor care scriu poezie, dar sunt sigur că există poeţi şi mai ales epigramişti, care folosesc ritmul şi rima ca un fel de cuvinte încrucişate. Cineva mi-a spus că există şi un ,,dicţionar de rime”! Interesant, atunci poezia şi chiar nuvela se pot construi ca un castel de ,,lego”, lucru care poate că ar merita mai multă atenţie, dar nu-i stilul meu şi-s prea bătrân să mă mai schimb.
Stilul meu este surpriza gândului, a ideii, apoi tăcerea care urmează, spaima că totul dispare în nefiinţa care-s eu atunci. Scriu cu mintea, cu inima, cu amândouă sau doar adun din văzduh şoapte pe care alţii le-au pierdut de pe buze atunci când delirau iubire, credinţă, frumuseţe sau non-sens? Nu, nu ştiu, aştept ghilotinarea…
Da, într-adevăr ,,poteca din mine, nu duce nicăieri” şi de aceea eu îndrum adeptul/cititorul, să nu păşească ,,în mine” sau exact pe urmele mele, pentru că mi-este frică că nu va găsi nimic folositor pentru el. Mi-e teamă că, în loc să-i fiu de folos, îl dezamăgesc, îl golesc de propria lui valoare.
Mihai Rădulescu şi prietenul lui Boris David au înţeles acest lucru şi eu le sunt recunoscător pentru asta.

Emilia Ţuţuianu: Nu l-am cunoscut pe Mihai Rădulescu, dar m-a fascinat personalitatea lui. Discuţii lungi, profunde cu bunul meu prieten Boris David, m-a făcut să îl ,,descopăr” şi să îl apreciez mult pentru erudiţia şi obiectivitatea scrierilor sale. Majoritatea scriitorilor de azi se inspiră din actualitate şi transcriu cronica zilei sau a epocii din care fac parte. Dar în acelaşi timp, oameni geniali, ca: Dante, Beethoven, Pascal au reuşit să clădească o lume imaginară pe care orbul o vede şi surdul o aude. Profunzimea poeziilor tale ar putea constitui pe viitor şi un debut într-o lume epico-lirică?

Dimitrie Grama: Majoritatea scriitorilor se bazează pe succes şi au tras învăţătura că lumea apreciază ,,banalitatea cotidianului” şi vrea să citească şi să recitească ,,ceva” care îi aduce aminte de ea însăşi sau ,,aventuri” în care şi omul obişnuit de pe stradă, ar fi un posibil erou principal.
Toţi folosesc acest trucaj de promovare şi succes care este răsplătit economic.
O armată de ,,agenţi culturali” sunt angajaţi tocmai ca să promoveze un sistem anume, sistem profitabil şi aceşti agenţi se numesc, critici de artă şi literatură.
O meserie interesantă, de multe ori bănoasă, profesată de oameni care, în marea majoritate a cazurilor, nu produc nimic. Absolut nimic, deoarece ,,critica” produsă de un individ oarecare, fără importanţă dacă-i şcolit sau nu, reprezintă doar o opinie individuală, din milioanele de opinii posibile.
Nu este de mirare că multă literatură este un fel de ,,producţie în masă”. Romanele poliţiste sunt la modă, misterele lui Da Vinci sunt la modă, cronicile de familie sunt la modă, memoriile fotbaliştilor sunt la modă, precum şi bârfa de toate felurile. Dar asta-i literatura pe care o ,,cere” societatea, cititorul obişnuit şi atunci ce şansă are Dante, Cervantes, Borges sau Dostoievski? Câţi ascultă Bach sau Beethoven şi câţi ascultă Madonna sau manele?
Cât despre ceea ce scriu eu, ce să zic? Poate că tocmai profunzimea, filozofia ascunsă în fiecare rând, sperie şi alungă cititorul care vrea spectacol simplu, vers pe care să-l citească îngânând cuvintele: lip-tip-rip, nic-bit-sit….şi apoi să le uite ca şi când nici nu ar fi existat.
Poate că asta-i menirea cuvântului scris. Poate că doar cuvintele pe care ni le putem aduce aminte oricând, au adevărată valoare.
Am planuri de viitor, am planuri mari, dar ştiu că de obicei rămân la stadiul de plan şi doar lucrări neînsemnate, nesemnificative văd lumina zilei şi întunericul literei tipărite.
Şi poate că-i mai bine aşa. Celebritatea e greu de dus şi mi-e teamă că dacă ajung celebru mă apuc de băut ca Nichita Stănescu!

Emilia Ţuţuianu: ,,Voi lua cu mine noaptea”: crezi că încercarea ta de a ne elibera, pe noi cei rămaşi în ţară, de noaptea post-comunistă, ce ne acoperă încă, ar avea sorţi de izbândă?

Dimitrie Grama: Sunt convins că efortul meu, suplinit de efortul sutelor şi miilor de români adevăraţi, va avea toate şansele să scoată ţara din confuzia în care se zbate la ora actuală. Multe din poeziile şi eseurile scrise de mine ar putea fi folosite ca sursă de inspiraţie în această privinţă, dar cel mai important factor este abnegaţia şi perseverenţa românilor ,,autohtoni”, a acelora care, acolo, zi de zi, se luptă cu demonii trecutului.
Ştiu că nu este uşor şi ştiu că nu este de ajuns să te revolţi numai în cercul tău restrâns, în care de obicei sunt oameni care împart aceleaşi idei şi principii, ci lupta pentru adevărata democraţie trebuie dusă de toţi cei care se consideră ,,responsabili” faţă de ţară şi popor. Există exemple în acest sens şi în istoria românilor, începând cu Gheorghe Doja, Tudor Vladimirescu, intelectualii de la 1848 şi terminând cu cei care au murit schingiuiți la Doftana sau la Canal.
Intelectualul român are o mare răspundere şi nu poate să se ascundă după scuze futile. El este ,,dascălul” generaţiilor viitoare şi chiar dacă se simte singur şi timorat de cei de la putere, trebuie să găsească curaj şi „fraţi de arme” şi să lupte pentru ca vocea lui să fie auzită şi să lupte pentru o societate cu care să se mândrească.
Unii intelectuali români mi-au spus că pentru mine-i uşor să fiu „combatant”, să critic şi să incriminez ,,Puterea”, fiind acolo unde sunt, departe şi cu „burta plină”, pe când cei rămaşi acasă sunt nevoiţi să se „prostitueze” cu Puterea, ca să mănânce şi ei o pită mai bună.
Această atitudine a intelectualului român mă pune pe gânduri şi este extrem de demoralizantă, deoarece în ea se ascunde acea acceptare a iresponsabilităţii, corupţiei, şmecheriei.
Eu cred că românii au armele necesare cu care să lupte împotriva actualei orânduiri dar, ori nu ştiu cum să folosească, ori nu vor să folosească aceste arme.
Poate că pentru mulţi oameni, e mult mai comod să lingă în fund diverşi tipi, indiferent cât de murdar e fundul ălora, decât să accepte lipsuri materiale. Eu nu sunt construit aşa şi de aceea toţi care m-au cunoscut chiar înainte de a pleca din România, ştiu că dacă rămâneam acolo, ajungeam ori la casa de nebuni, ori la puşcărie, dacă nu reuşeam să încep o revoluţie şi să schimb ordinea de atunci. Noroc că mi-am dat seama la timp că în 1968-69 nu puteai să schimbi nimic în Estul Europei şi noroc că am putut fugi de acolo, altfel cred că acest dialog nu ar fi fost posibil, decât cu un Dimitrie din mormânt.
Şi totuşi, aşa cum m-am exprimat de multe ori, eu sunt optimist şi vreau să cred că românii şi România vor avea parte de o soartă mult mai bună în viitor. Sper din toată inima să am dreptate şi sper să pot ajuta cât se poate de mult ca această speranţă să fie îndeplinită.

Emilia Ţuţuianu: Parcursul vieţii tale, cu evoluţiile scandinave, engleze, iberice, sau franceze ar putea foarte bine constitui subiectul unui roman. Te-ai gândit să ne destăinui câte ceva din civilizaţia occidentală, aşa cum ai simţit-o, într-o posibilă epopee epică?

Dimitrie Grama: Am avut parte de mult noroc în viaţă şi viaţa mi-a fost un dascăl bun, care m-a învăţat multe. De asemenea am avut posibilitatea să văd şi să trăiesc în alte societăţi şi să mă adaptez altor tradiţii. Am întâlnit atât ,,oameni de excepţie”, cât şi mulţi ,,oameni obişnuiţi” şi am învăţat multe şi de la unii şi de la alţii.
M-am gândit şi eu să aştern pe hârtie experienţa şi trăirile mele de o viaţă, dar sunt încă prea tânăr! Mai aştept, pentru că nu vreau să jignesc pe nimeni încă în viaţă expunându-i criticii masei de cititori care, după cum bine ştii, se omoară ca să-mi citească opera!

Emilia Ţuţuianu: Ce alte pasiuni în afară de chirurgie, poezie şi golf ai, ce iţi mai place să faci, ce ne poţi spune despre, să zicem, salvarea pădurilor sau poluare, protecţia naturii, sunt destule problemele omenirii în acest început de secol XXI; care e atitudinea ta faţă de acestea? Îmi poţi spune câte ceva despre proiectele, planurile tale de viitor profesionale, literare ?

Dimitrie Grama: Am fost şi sunt încă fascinat de ştiinţă, mai ales de fizica teoretică, cosmologie şi genetică. Îmi aduc aminte că, în anii 1950-60, oamenii de ştiinţă deosebiţi, poeţii mari, filozofii şi compozitorii erau numiţi genii. Se vorbea atunci despre Da Vinci, Galileo Galilei, Copernic, Newton, Planck, Bohr şi Einstein, se vorbea despre Shakespeare, Puşkin, Dostoievski şi Eminescu, despre Platon, Kant, Heidegger şi Marx, se vorbea de Bach, Vivaldi, Beethoven si Mozart şi toţi aceştia erau genii.
Acum vad că Hagi e genial, cutărică artist de la Teatrul National e geniu, bucătăresele de la TV sunt genii, frizerul di pi Centru e homo, dar e genial! Diverşi prezentatori, care probabil că nu au clar în cap o scara a valorilor, expun tot felul de indivizi, ca genii! Sunt convins că acei oameni sunt foarte profesionişti în meseria lor, dar genii??!
Ce să mai înţeleagă copiii sau tinerii care se străduiesc să-şi aleagă o profesie?
Cu cine să mai discuţi şi cine să înţeleagă, nu numai superficial, dar să înţeleagă în profunzime, poluarea naturii, creşterea populaţiei globului, exterminarea animalelor sălbatice, războaiele religioase care vor veni, riscul auto-exterminării? Cu geniile de la televiziune, sau cele de la birtul artiştilor?
Mă irita enorm ipocrizia Vestului mai ales acum, când condamnă teroriştii musulmani pe care ei i-au creat. Nu trebuie sa fii profesor universitar de istorie, ca sa ştii ca Afganistanul nu a putut fi controlat niciodată de o forţă străină începând cu Alexandru cel Mare şi terminând cu Elţin, la fel cum în Irak Saddam Hussein, sau în Libia Kadhafi, erau dictatori necesari, ca şi în Siria, dictatori care ţineau în frâu extremiştii religioşi, teroriştii internaţionali pe care Vestul i-a înarmat să dea jos ,,dictaturile” pe care Vestul nu le putea controla şi să instaureze ,,democraţii” care să le dea petrolul pe bani mărunţi.
Politicienii, în loc să se străduiască să ajute toate naţiunile pentru un standard normal de viaţă, folosind avuţiile pământului pentru prosperitate, se prostituează cu fabricanţii de arme şi folosesc resursele materiale şi umane în slujba războiului şi al distrugerii!
Dar vasta majoritate a politicienilor sunt Oameni-Maşină, fără conştiinţă sau doar cu o conştiinţă rudimentară şi acest lucru se adaugă şi la un IQ foarte mediocru al politicienilor de elită!
Dar, mă frământă gânduri legate de limitele noastre, de prostia vastă care ne caracterizează şi mă întreb, care ar putea fii căile spre o altă ordine, o ordine bazată pe înţelegere, acceptanţă şi colaborare umană pe fronturile cunoaşterii cu creionul în mână şi nu pe fronturile discordiei şi a fricii cu mitraliera în mână.
Problema cea mai acută a omenirii în acest secol, este problema intoleranţei religioase. Problema unui musulmanism agresiv, înarmat şi în marş forţat să împlinească voinţa lui Mohamed că există doar un Allah şi că toate fiinţele umane trebuie să-l recunoască şi să-l venereze în exclusivitate. Conform Coranului şi legii Sharia!
Am scris mai multe eseuri pe aceasta temă şi nu vreau să mă repet.
În orice caz, fiinţa umană se află la o răscruce de drumuri şi va trebui sa aleagă, ori ,,drumul cunoaşterii şi al progresului”, ori ,,drumul credinţelor şi a războaielor religioase”.
De aceasta alegere s-ar putea sa depindă tot viitorul omenirii.
Şi în rest, dragă Emilia, în afară de câteva proiecte împreună cu Adrian Alui Gheorghe, nu prea am planuri de viitor.

Emilia Ţuţuianu: În căutarea omului Dimitrie Grama aş fi dorit ca dialogurile noastre să ne poarte dincolo de medicul şi dincolo de poetul nostalgic coborâtor din Ilidia, mai aproape de omul adevărat atunci când se priveşte în oglindă: ai putea, dragă Dimitrie, să te defineşti, să te destăinui, aşa cum te vezi pe tine ca om, îndrăznesc să spun, ca om adevărat?

Dimitrie Grama: Ţi-aş răspunde cu mare plăcere întrebărilor privitoare la persoana mea, dar în spatele versurilor, eseurilor, prozei nostalgice, se află un om obişnuit cu câteva calităţi şi cu, cel puţin la fel de multe, defecte.
Cum am mai amintit, am avut dascăli buni în viaţă, de la care am învăţat în primul rând bunul simţ. Am văzut că mulţi oameni pot ajunge destul de departe, dacă au bun simţ, dar am văzut că şi oameni total lipsiţi de bun simţ, pot ajunge şi mai departe.
De asemenea nu pot să mă caracterizez, deoarece nu sunt încă mulţumit cu mine însumi şi aş suferi de mare subiectivitate şi ar fi un mare risc să prezint un individ care nu sunt, în fond, eu, ci un altul, la care aspir sau unul pe care sunt mândru să-l expun în vitrină.
Nici nu pot să găsesc cuvinte potrivite…
Unii oameni se autocunosc la perfecţie şi pot răspunde cu exactitate cine sunt ei. Eu mă mai lupt cu maşina din mine, îmi caut conştiinţa şi prefer compania pisicilor mele norvegiene de pădure. Să nu crezi că sunt un posomorât, un nesocialabil, ci din contra, îmi plac glumele, dansul, etc. dar am şi multă nevoie de linişte, am multă nevoie de timp petrecut singur, doar cu mine.

Emilia Ţuţuianu: Ce loc mai ocupă Ilidia pentru Dimitrie Grama? Te-ai gândit la o posibilă reîntoarcere la obârşii?

Dimitrie Grama: Ilidia este locul pe care nu l-am părăsit niciodată, la fel cum este, într-o măsură mai mică bineînţeles, şi restul României. Eu sunt un emigrant fizic, dar nu spiritual şi trăiesc mereu cu voi, în obârşiile noastre comune. În ultimul timp am revenit şi fizic mai des în ţară şi la bătrâneţe, sper să am puterea să stau perioade cât mai lungi acolo. Poate că la Ilidia îmi voi alege locul de veşnicie, alături de cei care mi-au spus că acolo-i Paradisul.

Emilia Ţuţuianu: La finalul dialogului nostru, ai un gând pentru românii din ţară?

Dimitrie Grama: Pentru românii din ţară am sute de gânduri şi sunt mereu alături de ei, mai ales cu inima. Sufăr atunci când ei suferă şi mă bucur atunci când ei sunt fericiţi.
Cred într-un viitor mult mai bun, un viitor în care toţi românii să se simtă acasă şi bine, un viitor cu care toţi ne putem mândri!

***

Dreptul de a aproba copierea articolelor prezentate Melidonium aparţine deţinătorilor de copyright (autorul/autoarea) care trebuie contactaţi şi informaţi în timp util. Orice preluare de texte din Melidonium fără aprobarea autorilor și precizarea sursei Melidonium intră sub incidenţa legii dreptului de autor. Redifuzarea preluării prin alte medii (presă, televiziune, radio, net) trebuie să indice pe mai departe autorul şi Melidonium ca sursă originală. – Director şi editor-şef, Emilia Ţuţuianu

1 comment

1 ping

  1. Boris David

    ”Voi lua cu mine noaptea” titlu sub care Emilia Țuțuianu îl supune pe Dimitrie Grama unui interviu, aproape indiscret, primind replici, ca să nu spun răspunsuri, de o franchețe tulburătoare. Shakespearianul ”Nu sunt ceea ce par că sunt…”, atât de nelipsit în tehnica autoprezentării, e de negăsit. E vorba de medicul și poetul pe care mi l-a prezentat în culori superlative prietenul său Mihai Rădulescu, prin 2008, cufundat în aprofundarea sensului filozofic al poeziilor din volumul cu titlul de mai sus. Mă rugase să-i descifrez adnotările pentru a le putea comenta împreună. Când am vrut să-i transmit lui Dimitrie, între timp am devenit prieteni, volumul rămas la mine după plecarea lui Mihai în veșnicie, am primit un răspuns edificator: ”Cred că însemnările făcute de Mihai în ”Voi lua cu mine noaptea”, sunt continuări filozofice la provocările făcute de mine în text. Un dialog între scriitor și cititor și îndeosebi ceea ce eu scriu, impresii din viața unui călător prin viața de toate zilele. Fără înflorituri ”poetice”. Oricum Mihai ți-a lăsat ție cartea cu acele însemnări, deci îți aparține.” Acest fel de abordare reflectă gândirea exprimată de Dimitrie în interviu. A comenta pe marginea interviului ar fi, nu o imprudență, ci o inutilă bravadă în a explica ceva evident, a susține că albul e alb. Totuși, din cele pătrunse de mine din complexitatea structurii de om, nu de poet, și nu neapărat de medic, este generozitatea unui prieten, față de necazul prietenului. Mihai, chinuit de un astm bronșic rebel, de o istovitoare insuficiență respiratorie, a primit un dar neașteptat, în 2006, un Generator de Oxigen, pentru uz individual, pe care nu că l-a îndrăgit, ci l-a inclus în însăși ființa sa, în viața de toate zilele. Era în atelierul lui de creație, îl însoțea în dormitor, era nelipsit din mașină, în peregrinările sale. Mihai a redevenit omul neastâmpărat, sigur de sine, scriitor până la epuizare, toate însoțite de încredere, de acel zâmbet cuceritor. Nu știu dacă vreodată Dimitrie a realizat, nu semnificația gestului, ci efectul acestuia. Mihai renăscuse. Dar să revin la interviu. Acest intervievat, căutat și apreciat fără eschive, atât de ”la vedere” în replicile sale, face o referire, pentru mine surprinzătoare, din care, singuraticul din mine de altădată, cade pe gânduri: ”Să nu crezi că sunt posomorât, un nesociabil, ci din contra, îmi plac glumele, dansul, etc. dar am nevoie de timp petrecut singur, doar cu mine.” Când mă gândesc cu câtă strădanie căutam să maschez, să ascund, acea nevoie de singurătate, paradoxal, cunoscut ca foarte sociabil în ochii privitorilor. În mare parte am reușit, dar mă întreb retoric, cu ce preț?! Dimitrie o face cu prețul unei sincerități dezarmante. Când face un interviu, Emilia, cum îi spunem toți care o îndrăgim, pleacă la un drum de investigator, cercetător deosebit de alarmant pentru cel intervievat. Întrebările ei sunt, într-un fel retorice. Ea așteaptă cu răbdare răspunsurile de pe poziția unuia care cunoaște răspunsul, obligându-te, într-un mod elegant, la un dialog între prieteni, prieteni apropiați, vorba facebookului. Sunt atâtea exemple edificatoare în aceste răspunsuri încât, fără să vrei, îl urmărești pe Dimi, cum îi spun prietenii, ca la o băsadă, la o cafea. Emilia își plimbă interlocutorul printre șicane de slalom, dar amicul nostru nu se sperie de jocul repetitiv al întrebărilor și alunecă ca într-o coborâre de antrenament. Observațiile sale nu pot fi comentate. Sunt scurte, aproape seci, fără echivoc. Neputând fi comentate, ele merită a fi semnalate: ”Stilul meu este surpriza gândului, a ideii, apoi tăcerea care urmează, spaima că totul dispare în neființa care-s eu atunci.” ”Da, într-adevăr, ”poteca din mine, nu duce nicăieri” și de aceea eu îndrum adeptul/cititorul, să nu pășească ”în mine” sau exact pe urmele mele, pentru că mi-este frică că nu va găsi nimic folositor pentru el.” Sună cumva a ”conștiința propriei valori” dusă la extremis din prea multă modestie. Dar nu-i chiar așa. ”Cât despre ceea ce scriu eu, ce să zic? Poate că tocmai profunzimea, filozofia ascunsă în fiecare rând, sperie și alungă cititorul care vrea spectacol simplu, vers pe care să-l citească îngânând cuvintele… și apoi să le uite ca și când nici nu ar fi existat. Poate că asta-i menirea cuvântului scris. Poate că doar cuvintele pe care ni le putem aduce aminte oricând, au adevărată valoare.” Și o încheiere a unui vizionar, în spatele căruia se află ”un om obișnuit, cu câteva calități și cu, cel puțin la fel de multe, defecte”: ”…ființa umană se află la o răscruce de drumuri și va trebui să aleagă, ori ”drumul cunoașterii și al progresului”, ori ”drumul credințelor și a războaielor religioase. De această alegere s-ar putea să depindă tot viitorul omenirii.” Dar și o frumoasă încheiere a unui dialog purtat între doi prieteni apropiați, un mesaj din diaspora română, diasporă pe care o reprezintă în adevăratul sens al cuvântului, spre deosebire de cel însușit la întâmplare… ”Eu sunt un emigrant fizic, dar nu spiritual și trăiesc mereu cu voi, în obârșiile noastre comune.” Cu prietenie și admirație pentru profesionalism, pentru simțămintele etalate, pentru frumoasa limbă română.

    Mulțumesc Emilia, mulțumesc Dimitrie!

Lasă un răspuns