«

»

Ştefan Dumitrescu – Întâmplarea cu părintele Nicolae Steinhardt

Stefan-dumitrescuO altă întâmplare-întâlnire extraordinară, am trăit-o cu părintele Nicolae Steinhardt, marele om de cultură, care ne-a dăruit cărţi pline de înţelepciune. Cu părintele Nicu, aşa cum îi spuneam eu după ce ne-am cunoscut mai bine, şi după ce am văzut că m-a îndrăgit. O să ţi-o povestesc acum.
Era pe la sfârşitul lui noiembrie 1976. Eu eram profesor la Liceul pedagogic din oraşul T, un oraş liniştit, la marginea ţării…Aş fi putut să rămân asistent la facultate, dar n-am vrut să rămân…Pentru că nu aş fi vrut să fiu toată viaţa un profesor mediocru ca profesorii mei, care nu mi-au transmis nimic în facultate…De aceea eu mi-am făcut facultatea înfundându-mă în cele câteva mari Biblioteci ale capitalei, unde, profitând de faptul că eram un tânăr scriitor foarte apreciat, reuşeam să fac rost de legitimaţii, astfel că aveam acces la fondul secret al Bibliotecii de la Facultateade Filozofie, al Bibliotecii Centrale Universitare, şi al Bibliotecii Academiei.
Pe vremea studenţie mele, asta era prin anii 1970, când parcă venise primăvara în cultura şi în istoria poporului român, mai toate Marile Biblioteci aveau cărţi puse la Fondul secret, la care nu avea acces oricine. La aceste Fonduri secrete ale Bibliotecilor mi-am făcut eu Facultatea de Filozofie, şi m-am format ca filozof. Ca om de cultură.
M-am apucat să îţi povestesc, draga prietenă, Întâlnirea-întâmplare halucinantă, fabuloasă cu părintele Nicolae SteinhardtNicu Steinhardt, în care am văzut foarte clar intervenţia lui Dumnezeu. Aşa cum cred că tot Domnul a intervenit în accidentul acela cu maşina care putea să ne zdrobească, şi când şoferul şi cu tine aţi văzut Îngerul împingându-ne şi aruncându-ne la pământ. Zilele acestea am meditat mult la aceste Întâlniri, astrale, aş putea să le spun, trăite de-a lungul vieţii, şi la rostul Întâlnirii din viaţa noastră. La întâlnirea noastră. Până la întâlnirea-revelaţie cu părintele Steinhardt m-am aplecat asupra altor întâlniri petrecute cu mult înainte, revelatoare şi ele. O să stăruiesc la început puţin mai mult asupra Întâlnirii-revelaţie trăită cu părintele Nicolae Steinhardt. Mă aplec asupra lor pentru că aş vrea să le transform după aceea in Povestiri…
Aşadar eram un tânăr Profesor idealist şi romantic la Liceul pedagogic din oraşul T. Eram foarte încântat şi fericit pentru că fiind profesor la un Liceu Pedagogic, mă gândeam eu, voi da educatoare, învăţători şi învăţătoare atât de bune încât atunci când vor termina liceul şi vor merge la şcolile lor, elevii mei vor da la rândul lor elevi, generaţii de elevi atât de buni încât ei vor contribui la ridicarea spirituală şi economică a satelor Dobrogei. Astăzi, când mai am câţiva ani şi voi ieşi ca Profesor la pensie, când învăţământul românesc este distrus, este la pământ rămân uimit cât de naiv am putut să fiu ca om în viaţa aceasta, într-o lume atât de mediocră, de egoistă, de grosieră şi de primitivă.
La sfârşitul lunii noiembrie 1976 am primit o scrisoare de la M. C. (un mincinos şi un ticălos) redactor la Cartea Românească, să vin la Editură, să îmi înmâneze manuscrisul de poezie al volumului care ar fi trebuit să îmi apară în anul acela, şi care a fost întors de cenzură. Aşa se proceda pe vremea aceea, când după 1971 dictatura lui Ceauşescu devenea tot mai evidentă, tot mai incisivă, şablonardă. Cărţile scriitorilor care aveau „probleme” erau oprite să apară de cenzură şi întoarse la editor şi la autor, ca să elimine din textul cărţii acele versuri sau poeme care făceau ca volumul de poezie să nu apară. Cu alte cuvinte i se cerea autorului să îşi masacreze propria creaţie.
Mulţi o făceau, unii însă refuzau să facă şi cea mai mică retuşare a poemelor şi în cazul acesta cartea nu apărea sigur. Mulţi scriitori au preferat ca decât să-şi vadă cartea publicată ciuntită, ciopârţită, mai bine să nu apară deloc. Aşa cum am spus, deşi se afirma că cenzura se desfiinţase în realitate ea devenise şi mai acerbă. Iar autorului căruia i se întorceau două cărţi înapoi era luat în vizorul cenzurii ca scriitor problematic sau dușmănos şi nu ştiu dacă mai putea publica apoi vreo carte…
Slugoii regimului, şi aici intră şi numele grele ale literaturii române din perioada comunistă, care de cele mai multe ori cântau în primele poezii ale volumului partidul şi realizările socialismului în ”era noastră”, puteau să-şi publice cărţile
Am plecat din oraşul T ca să ajung la Bucureşti cu trenul de ora patru după amiaza…Vremea începea să se strice, nori mari şi negri se lăsau pe zare ca nişte cortine care te făceau să te treacă fiorii…Când am trecut de Ciulniţa o lapoviţă cenuşie începuse să cadă pieziş din văzduhul mohorât ca şi cum ar fi vrut să bată bine pământul cu mii de suliţe…Când trenul s-a apropiat de Bucureşti s-a întâmplat un accident. Locomotiva a lovit un cal care se găsea pe calea ferată şi-a omorât calul. Nu-mi mai amintesc dacă locomotiva a păţit ceva, dar calul a fost omorât de izbitura locomotivei. Trenul s-a oprit în câmp, iar noi ne întrebam ce s-a întâmplat de staţionează atât de mult până când am aflat ce se întâmplase. Că locomotiva a lovit un cal pe care l-a omorât.
S-a făcut o anchetă aşa cum cereau regulamentele, astfel că trenul a staţionat destul de mult, două ore şi ceva. În timpul acesta lapoviţa s-a înteţit şi mai mult. În sfârşit după ce am aşteptat atât de mult trenul s-a urnit din loc. Dacă nu s-ar fi întâmplat acest accident aş fi ajuns în Gara de Nord la ora 9 seara, dar pentru că trenul a întârziat atât de mult am ajuns pe la unsprezece şi jumătate noaptea. Eram îngrijorat pentru că trebuia să merg în Colentina, unde dormeam la prietenul meu, marele om de ştiinţă, atât de mâncat de colegi, Ioan Crişan, care trebuia să fie îngrijorat văzând că nu mai ajung. Vorbisem cu el la telefon, îi spusesem să mă aştepte, că voi ajunge sigur la el în jurul ore zece. Aproape o oră făcea maşina de la Gara de Nord până în Colentina. Acum dacă ajungeam în gara de Nord aveam să mai găsesc eu oare maşină către Colentina…?
În sfârşit a dat Domnul şi am ajuns în Gara de Nord.. De cum am pus piciorul pe scara vagonului ca să cobor am văzut în lumina becurilor lapoviţa cum cădea oblic în vrăjmăşie din văzduhul întunecat. Am luat-o cu inima strânsă către ieşirea din Gară, rugându-mă în gând să mai găsesc maşină…Şi cum mergeam eu aşa grăbit către ieşire la un moment dat am zărit cu coada ochiului un chip cunoscut. Mergeam grăbit şi dacă nu aş fi întors (cine m-a făcut oare să mă întorc ?) puţin capul să văd cu coada ochiului, cu vederea periferică, acel chip cunoscut care m-a făcut să mă opresc în loc această Întâlnire extraordinară nu ar mai fi avut loc. Dar lucrurile s-au întâmplat aşa, am văzut cu coada ochiului un chip care mi-l amintea pe cineva cunoscut. M-am oprit locului şi m-am întors acum cu faţa către chipul şi către omul de statură mică, adus uşor de spate. Câteva momente cred că nu am ştiut de mine. Apoi am văzut deodată bine. Chipul cu barbă cânepie şi cu acel acoperământ pe care îl poartă călugării era al părintelui Nicu…
Eram emoţionat şi nu reuşeam să mă mişc din loc…În sfârşit, omul de statură mai mult scundă, îmbrăcat cu o haină de culoare bej, ponosită, peste un zerseu şi acela tot vechi, care ducea în mână un geamantan greu nu era altul decât părintele Nicolae Steinhardt, cu care mă cunoşteam de câţiva ani. Care ştia că sunt un poet talentat, pe care el îl aprecia şi un om credincios, cu un suflet bun…
Domnu să vă binecuvânteze, părinte Nicu, m-am apropiat emoţionat de el. Călugărul Nicolae Steinhardt îndoit de greutatea geamantanului şi obosit a pus geamantanul jos ca să răsufle…
Domnul să ne binecuvânteze pe toţi, dragă Ştefan, mi-a spus părintele. M-am aplecat să-i sărut mâna, dar şi-a retras-o, şi şi-a ridicat-o, astfel că am dat mâna ca doi bărbaţi..
Mulţumesc Domnului, dragă Ştefan, că ne-am întâlnit căci altfel nu ştiu ce mă făceam…
Daţi-mi mie geamantanul, părinte, că sunt destul de voinic, i-am spus, şi chiar am luat geamantanul în mână…Era plin cu cărţi de aceea era greu…Mergeam unul lângă celălalt către ieşire, vorbind.
Stai să îţi povestesc, dragă Ştefan, l-am auzit pe părintele Nicolae Steinhardt…Când am plecat de dimineaţă de la Rohia, ca să ajung la Cluj şi să iau trenul către Bucureşti, se arăta a fi o zi frumoasă şi însorită…Astfel că nu m-am îmbrăcat gros…De la Cluj până la Braşov a fost la fel frumos, soarele a strălucit pe cer…De la Braşov încoace s-a pus însă lapoviţa…Şi uite, sunt îmbrăcat aşa cum sunt şi am şi geamantanul ăsta cu care trebuie să ajung acasă…Dacă m-ai ajuta dumneata să mă duci măcar până la tramvai….
Cum să nu, părinte Nicu, cu cea mai mare plăcere…Am luat-o încet către ieşire, potrivindu-mi pasul cu al bătrânului cărturar…În lumina becurilor suliţele lapoviţei se înfigeau cu sete în pământ. Când am ieşit din gară am simţit lapoviţa cum ne loveşte în cap, în spinare…Nici unul dintre noi nu era gros îmbrăcat…Până când am ajuns la tramvai lapoviţa, care ne şfichiuise feţele ne-a şi pătruns puţin. Şi tramvaiul parcă înadins nu mai venea…Înainte de a veni tramvaiul părintele Nicu şi-a aplecat capul într-o parte.
Dragă, Ştefan, de la staţia unde mă lasă tramvaiul până acasă sunt mai bine de două sute de metri. Rogu-te ajută-mă până la capăt, fă-ţi pomană cu mine, şi urcă în tramvai cu mine, apoi ajută-mă să ajung acasă. Nu ştiu de ce am simţit parcă o bucurie… Întârziasem datorită trenului, apoi întârziasem ca să-l duc pe părintele Nicu până la staţie, dacă mai întârziam o oră ce era ?
Cum să nu, părinte Nicu. Vă duc până acasă.
Când a venit în sfârşit tramvaiul ne-am urcat în el şi ne-am aşezat pe locuri căci tramvaiul era aproape gol la ora aceea…Era trecut de miezul nopţii de acum…
Aici coborâm, dragă Ştefan, l-am văzut pe părinte sculându-se de pe scaun.. Am luat geamantanul în mănă şi ne-am apropiat de uşă…Când am coborât am simţit din nou greutatea lapoviţei cum se lasă pe umerii şi pe spatele nostru, şi cum ne bate cu duşmănie…Părintele era foarte obosit aşa că a trebuit să merg în ritmul lui.
A dat Domnul şi am ajuns şi acasă…Casa părintelui Nicu Steinhardt era de fapt un mic apartament, format dintr-o cămăruţă mai mare, căci n-o puteam numi cameră, şi dintr-o cămăruţă şi mai mică, şi care trebuie să fi fost bucătăria…Iar prima cameră era ticsită de cărţi şi de icoane. Icoane se găseau şi în cămăruţa mai mică, în bucătărie, şi care semăna acum cu un altar…Când s-a uitat părintele la pendulă am văzut amândoi că trecuse de ora două…
Dragă Ştefan, la ora asta nu mai găseşti nici o maşină…Unde trebuia să ajungi dumneata ?
La prietenul meu care locuieşte în Colentina, şi care este un mare om de ştiinţă, şi un scriitor talentat…
La ora asta nu mai găseşti nici o maşină cu care să ajungi în Colentina…Şi apoi pe vremea asta o să te ude leoarcă…Aşa că eu îţi propun să rămâi în noaptea asta cu mine… O să fac un ceai ca să ne încălzim, apoi tragem un pui de somn şi până mâine dimineaţă ni se usucă şi hainele…
Părintele avea dreptate…Nici dacă o luam pe jos nu ajungeam la prietenul meu în Colentina până dimineaţa, aşa că am hotărât să rămân cu părintele în noaptea aceea…
În primul rând am mers şi am făcut o rugăciune în cămăruţa care era şi altar şi bucătărie, căci avea un aragaz vechi şi el de când lumea…
Du-te dumneata şi te odihneşte cât timp fac eu ceaiul, m-a rugat părintele…M-am întors în cămăruţa mai mare şi m-am uitat la cărţi. Apoi a venit părinte cu ceaiul, ne-am aşezat, eu în micul fotoliu, de fapt un scaun curbat pe care era pus un pled, părintele pe patul îngust, de schimnic, şi am stat de vorbă… A vorbit mai mult părintele, căci eu eram învăţăcelul, și tot ce spunea el era învățătură curată…După ce am mai băut două căni de ceai ca să ne încălzim şi ceasurile au trecut de trei părintele a propus să prindem măcar câteva ore de somn…
Eram frânţi amândoi de oboseală..
Părinte, eu o să rămân să ațipesc în fotoliul acesta…
Nu, dragul meu, dumneata dormi în pat şi eu dorm în fotoliu.
Nu pot să accept lucrul acesta, părinte, eu sunt tânăr, sunt rezistent, şi apoi acesta este patul dumneavoastră şi dumneavoastră aveţi o vârstă. E o chestiune de respect.
Nu dragul meu, dumneata o să dormi în patul acesta, iar eu o să dorm în fotoliu în care te găseşti dumneata, pentru că am mai dormit în el…
Nu pot să accept părinte… Este patul dumneavoastră, sunteţi obişnuit să dormiţi în el…
O, dragul meu, eu sunt obişnuit să dorm şi pe o laviţă şi pe o scândură. De ai ști dumneata în ce condiții am dormit în încjisoare…Şi apoi, eu mă voi aşeza în fotoliu, voi încep să mă rog Domnului şi nici nu ştiu când o să alunec în somn…Astfel îmi voi petrece timpul mai mult în rugăciune, aşa cum sunt obişnuit.
Cel mai bine mă voi simţi pe pledul acesta, părinte, i-am arătat eu pledul de pe podea… Sunt obişnuit să dorm pe jos…
Părintele Nicu nu a acceptat nici varianta aceasta…Am înţeles că dorea morţiş ca eu să dorm în patul lui…
Nu vă înţeleg, părinte, de ce insistaţi atât de mult…Gândiţi-vă că eu nu o să pot dorm tocmai pentru că mă simt prost…Mă simt prost dormind în patul dumneavoastră…Nu sunt învăţat să dorm în pat străin. Aşa că eu mă pregătesc să mă întind pe jos pe pledul acesta, care este foarte curat şi văd că este şi destul de gros şi de moale, iar dumneavoastră dormiţi unde vreţi…Şi chiar mă pregăteam să mă întind pe jos…De felul meu, fiind născut într-un sat românesc, am fost învăţat de mic cu condiţiile pe care mi le-a oferit Viaţa şi Dumnezeu.
Dragul meu, eu sunt om de modă veche, noi, bătrânii, venim din altă epocă. Avem o altă morală, alt mod de a gândi…Este ruşinos ca eu să dorm în pat şi oaspetele meu să doarmă pe jos…Noi am fost învăţaţi să-i oferim oaspetelui ce avem mai bun. Aşa că nu te pot lăsa pe dumneata să dormi pe jos şi eu în pat…Ascultă-mă pe mine. Dumneata dormi în pat, iar eu dorm în fotoliul acesta….
Nu pot să accept părinte, i-am spus…Deja mă simţeam prost, şi apoi era şi nepoliticos să-l contrazic mereu pe părinte, să mă opun lui…Să nu-l ascult. Dar nici în pat nu puteam să dorm, nu m-aş fi simţit bine, ar fi însemnat că nu sunt bine crescut…
Părinte Nicu, nu pot să-mi explic de ce nu puteţi accepta să dormiţi în pat şi ţineţi atât de mult să dorm eu în pat…Vă rog mult de tot să mă faceţi să înţeleg…Uite, vorbim de o jumătate de oră… De atunci îi trăgeam un pui de somn…
Am văzut că părintele Nicu ezită…
Am un motiv foarte întemeiat, dragul meu, mi-a spus gânditor într-un târziu…Vezi, dumneata, când m-am urcat în tren la Cluj timpul era foarte frumos, soarele se vedea strălucind pe cer. Era cald…De cum am trecut de Braşov s-a pus lapoviţa…Văzând cum toarnă de sus, şi având geamantanul cu cărţi destul de greu m-am rugat să îmi scoată Dumnezeu în cale pe cineva care să mă ajute…M-am rugat Domnului în numele Domnului nostru Iisus Christos să îmi trimită pe cineva care să mă ajute…Şi Domnul te-a trimis pe dumneata…Altfel spus dumneata eşti trimisul Domnului…Pe dumneata te-a ales Domnul să vii în calea mea şi să mă ajuţi. Şi dumneata ai împlinit dorinţa necunoscută a Domnului, căci mi-ai luat geamantanul şi m-ai ajutat să ajung acasă. Deci dumneata ai împlinit voia Domnului.
Am rămas mult timp mut. Câteva minute am uitat şi să respir…
Eu să fiu trimisul Domnului, părinte ? mi-am auzit glasul stins…Pe mine m-a ales Domnul ca să ies în calea părintelui să îl ajut să ajungă acasă cu geamantanul cu cărţi…? M-am pomenit mirându-mă. În minte îmi venea imaginea trenului mergând în noapte lovind cu botul sărmanul animal. M-am gândit că dacă trenul nu ar fi lovit calul, eu aşa fi ajuns în Bucureşti la ora nouă, şi în cazul acesta nu ne-am mai fi întâlnit….
Eu să fiu trimisul Domnului, părinte ? mi-am auzit iar gasul stins…Cred că eram puţin speriat…În acelaşi timp nu puteam să cred că eu sunt trimisul Domnului…Bine, părinte, dar eu sunt tânăr şi mai păcătuiesc…am păcătuit de multe ori cu gândul…
Nu contează, mi-a spus părintele Nicu foarte ferm…Şi Pavel din Tars, apostolul Pavel de mai târziu, era un păcătos, era chiar criminal şi Domnul l-a ales pe el și la făcut Apostol…Domnul alege pe cine vrea El…
Părinte, trenul cu care am venit eu trebuia să ajungă în Bucureşti la ora nouă…Dar s-a întâmplat că trenul a accidentat un cal, pe care l-a omorât şi a trebuit să staţioneze două ore… Dacă trenul nu ar fi staţionat noi nu ne-am fi întâlnit….
Dragul meu, lucrarea Domnului este foarte subtilă, este nebănuită…Nu ai auzit dumneata expresia „Nebănuite sunt căile Domnului.” Acum mă înţelegi ?
Mult timp cred că am rămas pe gânduri…Până la urmă părintele s-a dus şi a mai făcut un ceai, aşa că am stat la taifas până dimineaţă…Un tânăr ca mine avea multe de învăţat de la un om de cultură ca părintele Nicu. Şi apoi era o desfătare să-l asculţi vorbind…Şi chiar am învăţat multe de la părintele Nicolae Steinhardt. Aşa că el a vorbit şi eu l-am ascultat
Dimineaţa ne-am despărţit…N-am mai mers la prietenul meu decât seara, am luat-o către Uniunea Scriitorilor. Apoi am mers la Cartea Românească unde trebuia să ajung, editură la care trebuia să-mi apară volumul de poezii. După ce am discutat cu M C la Editură, acesta mi-a pus volumul de poezie în braţe, şi mi-a spus să înlocuiesc toate versurile subliniate…
Volumul acela n-a mai apărut niciodată.
Mult timp m-am gândit la întâmplarea aceasta, care în profunzimea ei este înspăimântătoare, gândindu-mă la modul subtil în care lucrează Domnul…Cu siguranţă cred că în această întâmplare ni s-a arătat Domnul, şi mie şi părintelui Nicu…Părintelui Nicu pentru că i-a răspuns la rugăciunile lui, şi mie pentru că a făcut în aşa fel să ajung în Gara de Nord exact în momentul în care ajungea şi Părintele Nicu…Am povestit această Întâmplare – revelaţie, această Întâmplare divină care m-a şocat şi m-a marcat şi pentru că noi, scriitorii, noi, oamenii, în general avem multe de învăţat din acest Mesaj al Domnului…

5. 01. 1999

Lasă un răspuns