«

»

Cronică la volumul Magul, autor Dimitrie Grama

„Magul”, publicat în fragmente pe paginile revistei „Ecoul” și pe care le-am citit cu încântare, propune o analiză interesantă și surprinzătoare a unor noțiuni ce pot fi calificate ușor, drept mistice. De altfel, chiar din primele rânduri, autorul, ale cărui simțăminte sunt redate la persoana I singular, face oarecari referiri în acest sens. Dar cred că lucrarea trebuie înțeleasă altfel. Așadar, propun o abordare diferită a mesajelor pe care le conține.
Am remarcat cu satisfacție o anumită luciditate a autorului (direcțională numai spre unele sensuri), o ciudată putere de penetrație și, nu în ultimul rând, un anumit curaj în a aborda o temă care nu intră în preocupările obișnuite ale oamenilor. Este admirabilă capacitatea sa de a ajusta informația la nivelul rudimentar al percepției și înțelegerii obișnuite. De asemenea, este demnă de toată admirația, disponibilitatea de a sugera existența conștientului inefabil dincolo de sensul firesc al cuvintelor, ori poate, dincolo de existența umană și manifestările obișnuite ale semenilor noștri.

Imediat după o primă citire a lucrării și o estimare sumară, mi-am pus întrebarea: „De ce se numește așa?”. Și, într-un mod implicit, am trecut în revistă mai multe romane cu același nume: Magul lui Wilbur Smith, Magul din Java al lui Danaos Kosta, Magul scris de Valerio Evanghelisti și, nu în ultimul rând, Simon Magul al lui Anton Toth. În fine, toate aceste exemple le-am enumerat din mai multe motive. Pentru că ele au un numitor comun: tendința de a accesa o dimensiune superioară celei materiale, oarecum atrăgătoare, dar greu accesibilă cititorului obișnuit și mai ales, omului contemporan. Aici, Dimitrie Grama o face altfel, într-un mod mai frumos și, poate mai responsabil.
Dimitrie Grama a realizat ceva extrem de important: a accesat o cale către o dimensiune presupusă superioară, prin mijloace descriptive care redau stări oarecum apropiate de normal, oricum, cu rădăcini adânci în simțirea aferentă normalului. Citind această lucrare, sesizezi propria disponibilitate pentru înțelegerea preocupărilor unora, în sensul de a evada din cotidian, dar și ale altora, în direcția prospecțiunilor proprii înspre autodevenire și găsirea unor rădăcini profunde. Din nefericire, sunt puțini autori care inițiază și explică esențialul: cum se poate ajunge acolo. Și, din acest punct de vedere, nici Dimitrie Grama nu face excepție: el prezintă o stare de lucruri, dar nu o justifică printr-o experiență prealabilă, o experiență care presupune faze intermediare în redeșteptarea unor amintiri aflate în umbră. Căci, contează mai puțin faptul că ai ajuns acolo; este mult mai important cum ai făcut-o. Dar, răspunsul la întrebare este simplu: Dimitrie Grama simte informația. Așadar, prin titlul și conținutul lucrării sale, autorul te transpune într-un univers croit după alte principii. Iar, într-un mod oarecum reflex, Dimitrie Grama face referire la memoria colectivă, la bagajul de cunoștințe pe care le are umanitatea. Multe noțiuni se subînțeleg prin educație, iar meritul autorului rezidă în faptul că permite accesul inconștient la ele, concomitent cu efortul cititorului de a înțelege. Ceea ce nu este puțin.
În fapt, asemenea lucruri nu se pot înțelege dintr-o singură citire, iar romanul lui Dimitrie Grama elaborează puncte de revenire în care cititorul se poate întoarce ulterior pentru o înțelegere mai profundă.
Poate că cea mai bună definiție a sintagmei „mag”, care poate justifica titlul lucrării, este cea care derivă din limba slavă: magu, în sensul de a putea, de a avea puterea pentru a transcende, presupunând prin aceasta, o anumită înclinație, o anumită preocupare, o anumită concentrare și, evident, o anumită înțelegere care are explicații în caracteristicile native proprii fiecăruia și mai puțin într-o anumită educație. Așadar, te naști cu anumite însușiri. Și îți amintești sau înțelegi acțiuni, manifestări, fenomene ce se petrec undeva, pentru că posezi „instrumentele” necesare. Iar de aici derivă singurătatea magului, înclinația sa neobișnuită spre contemplare, înțelegerea mai profundă a unor noțiuni care depășesc sfera materială, capacitatea de a accepta și accesa informația primară.
Și totuși, în romanul lui Dimitrie Grama se evidențiază o anumită lacună: el trece pe un plan inferior înțelesul ascuns al existenței materiale. Aparent, celelalte dimensiuni sunt superioare, iar ele îți conferă înțelegerea tuturor fenomenelor, inclusiv explicarea celor materiale. În fapt, autorul pare a susține ideea că o asemenea abordare rezidă în ființa umană la nașterea sa, dar ea este treptat „acoperită” de straturile de informație aferente educației primite în timpul vieții. În mod implicit, Dimitrie Grama sugerează necesitatea de a reconsidera educația obișnuită și de a permite astfel, păstrarea unor valori superioare în existența materială, ceea ce este remarcabil și demn de foarte multă atenție. Chiar și așa, după citirea romanului său și revenirea repetată în pasajele sale mai importante, ai o senzație de gol, de insatisfacție, de durere cronică și te întrebi: „Unde este Dumnezeu?”.
De mult, în vremurile de dinaintea lui Alexandru cel Mare (invocarea acestui episod mi-a fost sugerată chiar de citirea pasajului din roman privitor la ciobul de ceramică veche de pe fundul lacului, iar sugestia este strict subiectivă), pe teritoriul Carmaniei (Iranul de astăzi!) s-a născut și s-a dezvoltat un cult al Lunii, practicat de vechii magi. Poate că acest cult mai există și astăzi. Nu știu. Ei bine, magii străvechi credeau că lumea este împărțită în trei dimensiuni: materială, divină și mistică. Dimensiunea materială – condusă de magul Malakinus, lord al măsurii, iar magia practicată era vrăjitoria. Dimensiunea divină, cosmică sau eternă – condusă de magul Yelm, împăratul Universului, iar magia specifică era divinația. Și a treia dimensiune, cea mistică, transcendentală și necunoscută – condusă de magul Nysalor, iar magia aferentă era misticismul. Am făcut această precizare pentru a înțelege mai bine o anumită diferență de abordare, dar și pentru a se lua act de o anumită similitudine: dependența omului. Iar dacă citești despre aceste lucruri, ai senzația, așa cum reiese din lucrarea lui Dimitrie Grama, că este posibil să accezi la diferite niveluri de cunoaștere, lucid și detașat de simțirile umane, oarecum ignorând experiența ce ți-a fost predestinată (căci, a te izola, presupune un experiment mai special!). Și atunci te întrebi: „Oare suferința ce ți-a fost dată spre a o purta pe umerii tăi firavi, nu are ca semnificație și finalitate, înțelegerea? Nu cumva, a ajunge aici, în dimensiunea materială, este un privilegiu? Nu cumva, trebuie să înveți că nimic nu se poate face corect fără Dumnezeu?”.(Contează foarte mult ce înțelege fiecare prin această sintagmă și acesta este motivul invocării cultului carmanian!). De fapt, care este diferența între pruncul care tocmai s-a născut și bătrânul care moare? Pentru că, și unul, și celălalt vin și pleacă la fel de goi! În realitate, cine se naște și cine moare? Și, nu mă pot opri să amintesc un poet român minunat care spunea cam așa:
Un sicriu și-un leagăn așteptau în piață:
cel dintâi, o moarte, celălalt, o viață!
Nu știu însă cine m-a-ndemnat să scriu:
moarte, pe-acei leagăn, viață, pe sicriu!
(Vasile Militaru, Vorbe cu tâlc, Ed. Cartea Românească, 1931)

Este indubitabil faptul că Dimitrie Grama are un mesaj important de transmis către cititorii săi. Și sunt convins că o va face într-o manieră elegantă și bine elaborată. De aceea, l-aș întreba pe scriitor: oare, citirea unei lucrări atât de importante, îți schimbă chimismul creierului într-un sens pozitiv, așa cum se întâmplă atunci când te rogi la Dumnezeu (nu neapărat într-un cadru strict religios!)? Dacă nu, atunci ea trebuie reconsiderată și privită, mult mai mult, cu sufletul. Căci ceea ce faci pentru tine, ține numai o viață, dar ceea ce faci pentru ceilalți, poate dura o veșnicie. Depinde numai de scriitor! Și, ca să parafrazez un personaj important din istoria civilizației umane: „Nu este important câți ani trăiești. Important este cum o faci!”

Marian Badea

Lasă un răspuns