«

»

Daris Basarab – ,,N-a fost să fie”


Boris.DavidCap. 9

Nu s-a revocat nicio hotărâre guvernamentală și, bieții de noi, noi băieții, am primit ordinul și foile de drum și am luat drumul Făgărașului, cel mai important Centru Militar pentru Arma Chimică. Eram înțeleși pe grupuri mici, formate pe simpatii, și am ales traseul, care încotro, numai să amânăm clipa debarcării. Nu numai că nu eram încântați de perspectiva cătăniei, dar eram oripilați la gândul răcanilor pe mâna cărora urma să ne pierdem libertatea. Un grup mic, la care s-a alipit și vărul lui Babi, student și el la Chimie Industrială, Iulius Sajnovic, ”corcitură” și el, cu mamă din familia Kruchilor. Fiind brașovean și cunoscător al regiunii cu pricina, Iulius a primit sarcina de a alege un traseu mai interesant, și l-a ales. ”Mergem prin Sibiu, ne odihnim pe lacul parcului Dumbrava Sibiului și luăm un tren de noapte spre Făgăraș…e frumos Sibiul.” Așa am făcut și am părăsit Timișoara cu un tren de dimineață. Ideea a fost năstrușnică. Timpul excelent, lacul liniștit, parcul, o adevărată pădure, ademenitor. Ne-am dus la pontoane, am cerut o barcă și am luat cu noi și o ”responsabilă”, o fetiță cel mult de vârsta noastră, drăguță, plină de viață. Fata și noi patru. ”Tu nu te băga lângă fată că te spun lui Babutzi!” ”Acum înțeleg cum de te-ai strecurat în grupul nostru…a insistat mult?” ”Cine să insiste?!…” ”Babutzi, cine altcineva!?” ”Nici n-am vorbit cu ea…Ce mai combinație! O șvăboaică și un rus!…eu te accept pentru că joci binișor șah…Care-i scorul între noi?…Ai cam rămas în urmă…” ”Doar nu era să mă pun rău cu rudele?!…și tu ești șvab ca și ea, jumi-juma, numai că la ea o jumătate este româncă…ca și la mine, de altfel.” Plimbarea a fost grozavă, am uitat chiar și unde mergem. Am hoinărit prin oraș, singuri, fără fată, am încercat să intrăm la muzeu, la Brukenthal, dar era închis pentru renovare și am poposit, seara, la gară. Eram puțin obosiți așa că am dormit duși până la Făgăraș. Pe peron un sublocotenent întreba de zor ”Cine mai e de la Timișoara?” Am ridicat câte o mână în sus și ne-am îndreptat, fără grabă, spre cel care avea să ne fie ghid. Ce ghid?! Ne-a luat tare de la început. ”Ce-i cu întârzierea asta?! Trebuia să fiți aici la prânz…” ”Păi încă nu suntem cătane…Încă n-avem program…” ”Ați primit ordin, ați fost repartizați, din clipa asta vorbiți numai întrebați. Indisciplina, în armată, se pedepsește. Urmați-mă!” ”Domnu ofițer, noi suntem, dacă suntem, elevi ofițeri, ăia cu termen redus, vom fi colegi…tratați-ne ca atare, Vă rog!” ”Nicio grijă, Domnule cu ”termen redus”, de mâine ai să-ți revii, nicio grijă!” Capul răutăților era incorijibilul Teoran. Cam scund, dar rău de gură, mereu pus pe șotii, născut a fi prieten cu toată lumea. El a întreținut o atmosferă pozitivă, ca să nu spun sănătoasă, și la Câmpia Turzii.
Unitatea militară de ”Apărare Antichimică”, denumire obligatorie pentru a desemna caracterul neagresiv al armatei noastre, situată într-o zonă periferică a orașului, constituită dintr-o multitudine de cazărmi, clădiri vechi dar inspirând încredere prin robustimea lor, ne-a liniștit în ceea ce privește condițiile de cazare. Surpriza a venit când am fost conduși spre ”dormitoarele” în care urma să ne petrecem nopțile și unele ore de odihnă din timpul zilei. Am spus surpriză deoarece ne-am pomenit în fața unei barăci, mari, dar tot baracă era, în care ”cușetele” personale erau niște spații dreptunghiulare, limitate de niște scânduri fixate pe jos între care ”salteaua propriuzisă” era un strat gros de paie, acoperite cu o pătură cazonă, pe post de cearceaf, peste care mai găseai un fel de pernă umplută cu paie și încă o pătură cazonă, pentru învelit. La cap, o poliță lată pentru lucruri personale, sub care intrai cu pernă cu tot, cu mare grijă să nu dărâmi ”etajera”. Ni s-a explicat că trebuia să ne aflăm în condiții de campanie ceea ce nu ne va strica în instruire. Tot șirul de ”cușete” era lipit de peretele din spate al barăcii. În fața cușetelor era culoarul de la intrare, lat cam de trei metri, pe al cărui perete erau fixate cuiere pentru atârnat haine și întregul harnașament – un rucsac mare, plin cu tot felul de lucruri ”specifice”, așa li se spunea, pentru apărarea antichimică, pelerine din plastic transparent, lopată și nu mai știu eu ce. Ba știu!, o mică rachetă de semnalizare, manevrată manual. Oricum, greu, dar obligatoriu pentru ținuta ”specifică”. Mai aveam și o pușcă, un ZB-eu, cum am învățat să-i spunem, fără muniție de război, care se distribuia doar la trageri. Cartușele oarbe se distribuiau și ele doar pentru manevrele de instruire militară cu scopul declarat de generator de zgomot, tot ”specific” și de recul. Totul trebuia învățat din mers într-o atmosferă ”specifică” de război. Două termene ”specific” și ”apărare” erau obligatorii în vocabularul care desemna caracterul de apărare al armei chimice din armata română. Cum eram grupul întârziaților, am fost duși la depozitul de îmbrăcăminte și echipamente, am predat hainele civile și ne-am echipat și înarmat ostășește, ca duși înapoi la baracă să avem ce să dăm jos de pe noi. N-a fost nevoie deoarece toți ceilalți plonjaseră direct pe paiele din cușete, îmbrăcați ca de război. Le-am urmat exemplul fără cârtire și ne-am cufundat în liniștea disciplinei militare. ”N-a fost să fie” și-a făcut datoria. ”Pluton, drepți!” a răsunat bestial la ușa de intrare. Ne-am gândit că e o alarmă în plină pace. ”Nu este permis să vă culcați îmbrăcați în uniformă! Dezbrăcarea, aranjarea echipamentului și apoi culcarea!” ”Care ești, măi?!… Să ne trezești noaptea?!. Ne putem speria și facem urât. Aproape că sunt în faza de preludiu…” ”Sunt Sergentul Major…și răspund de disciplina din dormitor. Executarea!” Un murmur de nemulțumire și de revoltă a întrerupt ordinul Sergentului Major. Eram noi cum eram, dar acum, când rememorez acele scene ”hazlii” pentru noi, recunosc că dădeam dovadă de o ”inconștiență colectivă”. Și asta era doar începutul. S-au trezit frații și s-au pus pe noi. Noi, în schimb, am dat în boala râsului colectiv, de care nu aveam nicio cale de scăpare. Cu o gripă, un colectiv ca al nostru s-ar fi descurcat cumva, chiar și într-o unitate spitalicească, dar cu acest râs stârnit de te miri ce, plecând de la unul la altul ca într-o reacție în lanț, sau cel puțin ca într-un efect domino, nu aveam nicio șansă.
Plutonul nostru format din timișoreni și ieșeni a fost preluat de Locotenet-majorul Neamțu, un tip bine făcut, sportiv de performanță în lumea militară, un adevărat decatlonist. Bun la toate, dar atât de bun încât nu pricepea că niște bieți studenți subalimentați nu-l puteau urma în ambițiile sale. Omul avea ambiția să ne scoată în două luni nu ofițeri, îi ajungea că era el, ci sportivi performeri în marșuri specifice armei chimice, adică cu tot harnașamentul din dotația ”specifică”, plus masca de gaze pe față cu cartuș cu tot. Pentru condiția fizică apela la tăvăleală comandată simplu ”culcat, sculat, aviație inamică la orizont, masca pe figură, culcat pe spate, tragere foc cu foc și nu mai știu ce…” Avea omul nu doar imaginație dar și ambiția mărturisită să ne scoată la concurs pe țară între unități militare similare ale Corpului Armei Antichimice. Dintr-un șut campionul nostru nu a scos doar untul din noi, dar și boala râsului colectiv. Nu mai aveam chef de mâncare, nu se mai prindea somnul de noi. Nenorocirea era că nu puteai să-i reproșezi nimic. Nebunul, nici că-i puteam spune altfel, participa alături de noi pentru a se menține în formă. Pentru puținul timp liber de care mai dispuneam, sâmbăta și duminica, am acceptat propunerea de a constitui echipe de volei și a organiza un campionat pe unitate. Cum timișorenii eram constituiți de acasă, eram șase din echipa Facultății de Chimie, l-am cooptat și pe ieșeanul Caramfil, înalt, suplu, doritor. Cu mulți ani după, l-am vizitat în cabinetul său ministerial. L-am găsit pe același fost coechipier de la Făgăraș, cu care ne-am pus pe povești aducătoare de clipe senine, după ce în prealabil a rugat secretara să nu fim deranjați. Și am stat pe săturate. Echipa a mers bine, am câștigat campionatul, dar și admirația Nebunului. Pentru el competiția era însăși viața. Pentru noi o clepsidră cu acțiune încetinită. Număram zilele până la întoarcere. Cele mai grele ieșiri în ținută de campanie erau cele care ne scoteau din oraș, în direcția Mândra, pe drumuri laterale, prin hârtoape, praf și alte minuni inventate pentru realizarea marșurilor în condiții de război. Hainele reușeam să le spălăm, să le recondiționăm, în timpul nostru liber, dar nici astăzi nu reușesc să le spăl din memorie, chiar dacă încet-încet am ajuns, după tot felul de convocări, la gradul de căpitan în rezervă.
Întoarcerea la Timișoara a fost ca un duș cald, de cele reci am tot avut parte, de sub care nu te înduri să ieși. Cred și eu, Babi lipită de mine, dorul de hoinăreală în doi împlinit, fără întrebări, fără aluzii. Eram aceiași colegi ocolind cu încăpățânare noțiunea de ”împreună”. Toamnă frumoasă, fructe la discreție, Piața Unirii, a Domului, spațiu preferat, în afara parcurilor. Gazda amabilă, relația cu fratele reluată la cote înalte. ”Bob, hai să faci duminica la noi, la Biled. Mănânci și tu ca oamenii și te mai încarci cu de-ale gurii…” ”Tu, tot singur?!…” ”Deocamdată…” Am luat trenul și am lăsat-o pe Babi să plece la Sântana. Grijuliu cu viața mea intimă, frățiorul mai mare, zece ani în plus nu era de colo, a aranjat cu gazda, o tânără șvăboaică cu bărbatul plecat în armată, să se ocupe puțin de cel mic, adică de mine. ”No, asta mi-ar mai lipsi!”, mi-am spus cu gândul la Câmpia Turzii. Am prelungit cina până spre dimineața, mai tărie, mai cafele. Și vinul a meritat vizita fratelui mai mic la fratele mai mare. Am plecat de dimineață la Timișoara, râzând de unul singur, la întrebarea retorică ”Să-i povestesc colegei mele de hoinăreală, căci, vorba ei ”împreună nu eram…” De ales tot m-am ales cu ceva: un jambon cât nu mai manevrasem în viața mea. L-am dus direct în cămara gazdei cu gândul să-mi invit prietenii la un ospăț și s-o conving și pe Babi să vină, în sfârșit, în vizită. Cât am lipsit de acasă, bunul meu coleg de cameră, Jean, fizicianul, citind biletul lăsat pe patul conviețuirii noastre nevinovate, a dat iama în cămară, a scos triumfal jambonul, s-a înarmat cu un cuțit enorm de bucătărie și în ritmul antrenant al unei melodii la modă, a pornit un dans macabru, cu cuțitul în gură și jambonul sub braț. Un țipăt frate cu moartea i-a stricat liniștea încă din preludiu, însoțit și de zgomotul înfundat al prăbușirii unui corp, corpolent. A aruncat jambonul, a aruncat cuțitul, s-a aplecat speriat asupra corpului aparent neînsuflețit și a recunoscut-o pe bunica gazdei, care venise să mai verifice ce mai era prin casă. În clipa aceea a înțepenit și el. L-a trezit cel de al doilea urlet al disperării, bunica s-a săltat singură și a luat-o la fugă. A fost ca un duș rece, a sărit după ea, a înșfăcat-o și a început s-o mângâie și s-o sărute, bolmojind o scuză pe post de lămurire. Nu pot să redau fidel cele întâmplate pentru că auzindu-i lui Jean relatarea, de hohotele care m-au năpădit, am reținut să realizez doar parțial dramatismul întâmplării.
Sărmana femeie, intrând liniștită, într-o casă liniștită, a văzut doar cuțitul din gura lui Jean fără al recunoaște pe individ. S-a liniștit, a lansat un ”bată-te norocul de ciudat!”, a mai stat la taclale ca să-și revină total și l-a pus s-o însoțească până la ea acasă. Acolo l-a ademenit cu un pahar cu apă rece, bun pentru ieșirea din spaimă. Golanii nu puteau scăpa așa pleașcă și a doua zi, cu acordul gazdei, au venit și au atacat studențește trofeul fratelui meu mai mare. Când i-am povestit lui povestea jambonului a râs copios dar nu s-a abținut de la o remarcă: ”Măi frate, ai lăsat șvăboaica cu ochii în tavan…puteai să te distrezi și tu puțin…poate altădată…” ”Până la altădată, dragă Dima, am să-ți prezint eu o altă șvăboaică ca să vezi prin ce ape mă scald…ai s-o îndrăgești, te asigur!” ”Hopa, Bob înbdrăgostit lulea, bravo!” Nu, nu m-am lăudat, mi-a ajuns o lecție. Tinișoara era a mea cu Babi cu tot.
Anul trei a debutat cu dreptul, aș putea spune. Ne mai aștepta un an de convocare la Făgăraș pentru a primi gradul de sublocotenent, dar nu mai făceam din asta o tragedie. Până și Neamțu, nebunul nostru, nu mai apărea în culori negre.
La facultate, anul 1953, ca și viața mea personală, au avut plusuri care ne-au marcat viitorul, chiar dacă am gustat, culmea, amândoi, adică ”împreună”, amarul încadrării la ”indizerabili”, având fiecare în parte, dosare ”negre”, vorba tovarășului Ijac, șeful cadrelor pe Institut.
La facultate, unde eram deja în atenția înțelegătoare a Profesorului Vasile Cocheci, chiar dacă am rămas în grupe diferite, după un examen parțial, de fapt un test scris, Babi a luat singura notă maximă, fiind singura care a rezolvat problema. Atâta și-a chinuit mintea cu ascunzișurile problemei încât n-a mai apucat să scrie ceva și la teorie. ”Păi, de ce n-ai tratat și teoria? Ești singura care a făcut problema. Meriți, totuși, nota maximă!” ”Dom Profesor, n-am mai avut timp…” ”Spune-mi, tu cu cine înveți? Umbra asta a ta nu se prea omoară…” ”Păi, învăț cu el, adică el învață cu mine ca să mă liniștească…stă și-mi explică și nu mai are destul timp pentru el fiind în grupe diferite…Știe să explice, Dom Profesor…” ”Sunteți împreună de mult timp, nu?!” ”Nu suntem ”împreună”, suntem colegi, prieteni…” Urmarea a fost că a cooptat-o la catedră ca preparator, o muncă oarecum voluntară, neprevăzută în statele de plată. Totuși, din când în când primea câte o primă cu care fugea pușcă la magazinul de ”delicatese” feminine, spray-uri și smacuri. Și eu mai ciupeam câte ceva făcându-i Domnului profesor traduceri din limba rusă, din cursuri sau dizertații primite pe cale de schimb la nivel universitar. Mă și amuzam de multe ori urmărindu-i cursul cu degetul pe traducerea mea. Cocheci avea o memorie fenomenală. Prelua pasaje întregi, cu virgule cu tot. Într-o zi m-a chemat să-mi propună să încep o activitate de cercetare în laboratorul lui, în care era implicat cu ceva legat de cărbunii activi. Ideea era să rămân astfel cu subiect prestabilit pentru lucrarea de licență la Chimia Anorganică. Mi-a surâs, mai ales că ajungeam și pe această cale să fim ”împreună”. Și a fost și bine și de perspectivă. ”Auzi, tinere, cu voi doi am planuri mari. Vreau să rămâneți la Catedră, asistenți. De acord? Dar să știți că va fi mult de muncă…” ”Da, să trăiți!” Și a fost. Pentru ea nu era o problemă. Mă gândeam la mine, la ce o fi însemnând cercetarea de laborator, la noua relație cu profesorul. A fost peste așteptări. Deoarece urmărirea experiențelor efectuate implica și schimburi neîntrerupte, 24 din 24, mi-a încredințat cheile biroului său, deplina inițiativă în urmărirea experimentelor și, spre surpriza mea nedisimulată, am prins drag, alții i-au spus pasiune, și rezultatele au început să curgă. Dom Profesor era încântat. Nopțile le petreceam în cabinetul lui, cu ușa ducând în laboratorul său personal, cu o canapea comodă pentru clipele de somn, cu o nouă perspectivă asupra viitorului. Îndrăgisem atât de mult Timișoara încât mă și simțeam instalat pe BeGeu. Iarna a trecut pe negândite, petreceam mult timp la Catedra de Tehnologie Anorganică, ea cu funcția de preparator, eu cu laboratorul de cercetare. Evitam să stăm împreună pentru a nu compromite cumva încrederea de care ne bucuram. Primăvara, în limitele timpului liber de care mai dispuneam, umblam pe rupte, la braț, prin parcuri, pe malul Begăi, prin Piața Domului, mai ales după apariția cireșelor. MARGARETA-david KruchFabricul îl colindam pentru cofetăria castanelor cu frișcă care nu țineau niciodată cont de sezon. Într-o zi frumoasă am convins-o să-mi viziteze gazda știind că nimeni nu avea să fie acasă. A fost plăcut să ne simțim singuri, nesupravegheați de curioșii străzilor și parcurilor. Dar când e să nu-ți meargă, nu-ți merge pur și simplu. Eram atât de absorbiți unul de altul încât nu am auzit deschizându-se ușa de la intrare. N-am auzit nici ușa camerei. ”Baba”, cum îi spunea Jean, a scos un ”ioi !” prelungit, eu, cred că am strigat un ”ieși!” convingător și totul s-a terminat în coadă de pește. Baba a plecat grăbită, noi ne-am luat servietele și am plecat pe jos, ca să ne mai răcorim, în direcția opusă celei pe care veniserăm. Am tăcut noi ce am tăcut, dar surprinzându-ne unul altuia privirea, am izbucnit într-un hohot de râs soră cu sfârșitul lumii. În clipa aceea am realizat că eram chiar ”împreună” și că vom rămâne ”împreună”. A fost un ”N-a fost să fie” soldat cu un ”Ba este”. Tot atunci m-am despărțit de Jean și mi-am găsit o gazdă mai potrivită, o cameră în fundul unei interminabile curți, fără gazde pe capul meu, fără probleme care să afecteze intimitatea singuraticului din mine. Puteam să ne întâlnim în deplină relaxare, puteam să-mi aștern pe hârtie gândurile mele poetice, ca să le rup necitite de nimeni. Nu aveam încredere în pornirile mele literare. Și Babi, s-a mutat împreună cu o colegă la o gazdă, aproape de stadionul de fotbal al lui Poli. Aici nu am avut acces ”împreună”, ferindu-ne de orice complicație colegială, mă refer la vederile mele, la colega ei, pe care, n-o prea aveam la suflet. Simplu, nu-mi plăceau colegele urâte și ea făcea parte din această categorie. Fată isteață, ambițioasă, înnebunită după prietenul meu Boacă. Se apropiase de Babi ca să fie într-o companie atrăgătoare. Era ceva la ordinea zilei.
Era un an în care nu ne prea omoram cu prezența la cursuri majoritatea fiind pe ultima sută de metri. Pentru examene însă interesul luase cote nebănuite. La finele anului urma să obținem dreptul pentru susținerea licenței. Cei cu teme teoretice se omorau prin biblioteci, cei cu cercetări în laborator, dădeam bici experiențelor pentru a primi avizul profesorilor pentru redactare. În sesiune am luat și eu puțin în serios examenele și, bombă, cu de trei ori FB și o dată un B, am luat o bursă, i se spunea de merit, ceva bani nesperați care aveau să-mi aprindă imaginația. Pur și simplu am avut grijă de ei.
Singura umbră care ne-a acoperit lumina soarelui a fost cea de a doua convocare de o lună la Făgăraș. Timp pierdut, decretat in corpore. Ne-am dus, de data aceasta fără ocolișuri. Am fost primiți cu ceva mai puțină ostilitate. Au continuat manevrele cu Nebunul, tăvăleli prin hârtoape, târâș pe burtă, amenințări pentru lipsă de implicare, scoateri la raport și, în final examene cu probe scrise. Spre sfârșitul lunii am fost scoși la raport, în ținută de război, pentru a fi întâmpinați de o comisie mixtă, româno-sovietică. Un speach al comandantului Unității Antichimice, un îndemn la împlinirea datoriei în orice împrejurări, o scurtă lecție de patriotism și, în final, cu un solemn ”tovarăși sublocotenenți”, o invitație la care am cam început să mișcăm în front. ”Tovarăși ofițeri, cei care doresc să rămână în cadrul Armatei Române, să facă un pas înainte.” Bomba lui Teoran a explodat făcând ravagii. ”Ăla eu, ăla Eu…”, urmată de un râs colectiv de neoprit. Ce-a fost în capul lui, dar și-n al nostru, nici acum nu pot spune. Consternare, un ”Drepți !” răgușit din gura a comandantului, o expresie de nedescris pe fața ofițerului sovietic, urmate de un și mai răgușit ”Înapoi rupeți rândurile!” Din acea clipă am fost preluați de Nebun, simpatic de altfel în neputința lui, scoși pe câmp în pas alergător și tăvăliți până seara, ca în vremurile bune. Neamțu ratase ocazia unei avansări, comandantul se retrase cu sovieticul după el, gesticulând a neînțelegere, la probabilele bâlbe explicative ale comandantului. Ne-am așteptat la o retragere a gradului de ofițer și la inerentele consecințe. Nu s-a întâmplat nimic de felul acesta. Seara am fost convocați pentru a ni se înmâna livretele de ofițer, foile de drum și un zâmbet ironic al lui Neamțu. A fost ceva necugetat, ceva ce Nebunul nostru nu o meritase. Ne-am dat seama că Unitatea nu-și permitea luxul de a dezvălui evenimentul. Onoarea militară trebuia apărată cu orice preț.
Ne-am întors la Timișoara în așteptarea unei reacții dure, dar nu s-a întâmplat nimic. Se apropia toamna, se încheiau socotelile cu Facultatea, se făcea programarea pentru susținerea licenței, pentru începutul anului 1954. Noi, ca noi, mă refer la Babi și la mine, ”împreună”, cum se spune, până la capăt. Peste tot, prin locurile îndrăgite, niciodată bârfiți, simpatizați, cu o droaie de prieteni, cuprinși de nostalgia anilor de studenție care se scurgeau, parcă, nemilos de repede. Viitorul era sumbru.
Tot ținându-ne de mână, îi mângâiam degetele mâinii, mișcare ce o repetam cam des, stârnind uneori nedumerire. Pe 29 septembrie 1953 am invitat-o la cină(!?) la un restaurant cochet de sub podul de pe Bega, am mâncat șnițel de porc, am băut bere. I-am luat mâna și i-am pus inelul cumpărat din banii sesiunii amintite, de fapt unica în viața mea de student. ”Ce-i asta?!” ”Logodna noastră!” ”Nici nu m-ai întrebat măcar…” ”Ar fi fost o întrebare retorică la care răspunsul îl știam.” ”Te iubesc, zurliule!” ”Te iubesc Babutzi!” A fost frumos, unic în felul său. Fâstâceala ei a început a doua zi la Facultate. ”Ce-ai făcut cu inelul?!” ”Încă nu vreau să mă vadă colegii, mi-e jenă…” Și așa a făcut zile întregi profitând de înțelegerea mea. Am lăsat după ea. Când eram împreună își punea inelul în deget. Eram la cantină și m-am mirat că avea inelul pe deget cu toate că voia să mai țină secretul. Dar, fiindcă mereu apare neprevăzutul, a apărut mătușa ei de la Oradea. A uitat de precauții și i-a sărit de gât. ,,Babutzi, ce-i asta?!…” ”Tuși, m-am logodit cu, uite-acolo…” ”Care, ăla cu pletele?! Doamne, Istenem, Istenem! Andrei știe?” ”Încă nu, nu m-am întâlnit încă cu el…” ”Dar el ce a păzit, Doamne?!” ”Îl știe din vedere…dar nu știa nimic serios…”
”Mama ta știe?…” ”Încă nu i-am scris…” ”De unde este?…” ”Din Oradea, tuși…” ”Nu, nu se poate, plec la Sântana și apoi la Oradea…să-mi spui numele lor și adresa…” ”Tuși vreau să te bucuri cu mine, hai să ți-l prezint…”
Pentru a câta oară unchiul Alex a avut dreptate cu ”N-a fost să fie”. Secretul lui Babutzi a căzut…

VA URMA

Lasă un răspuns