«

»

Adina Dumitrescu – poesis

Adina Dumitrescu - LHAcea făptură fără cap

Era un ţinut sau o ţară ciudată.
Fugeau maluri de râuri, coame de dealuri se amestecau
spânzurate pe coroane de fagi,
gorunişuri păzeau pete de maci
şi ploua, când ploua, cu cenuşă, cu zgură-nroşită sau spume,
alune rupte din gheţuri, sau verdeţuri tocate. Şi brotaci.

Oamenii strânşi în phalanstere, păduri de obiceiuri
năravuri, moravuri şi buzunare
se lipeau. Alcătuiau cu timpul o arătare necercetată

neştiută. Deveneau monstru fără cap,
exhaustiv, cu multe, prea multe gâturi,
hornuri ce se mişcau după unde, de niciunde venite, înfiate.

Gâturile orgoliului se îngroşau la bază,
ale hoţiei, aproape cele mai multe –
fie vorba-ntre noi – aveau excrescenţe buzunare.
Limbuţii fără cap, din înghiţirea cuvintelor
deveneau şiruri varicoase de angoase
hrănite din vecini cu otrăvuri, spini,
plimbaţi prin lumenul capilarelor,
cum stă iarba uscată aninată prin mărăcini.

Nu vorbea şi nu dorea nimeni iubire,
se pierduse termenul în cutremurul simţurilor.
„Is worthy of animal copulation,
deviance is only human” recitaseră
seară de seară pe Pascal Bruckner.
Nu-ţi ieşea nimeni în poartă
cu pâine şi sare, se uitaseră horele,
olarii cu oalele, vitejii, opinca de înţelept
a ţarinei, cumpăna fântânii şi toată vatra trecutului.

Gâturile făceau mezalianţe stânjenitoare
acaparau unele de la altele, izul morţii
ajungea până-n prăsele, vulturi pleşuvi
făceau cercuri de aşteptare, fugea terenul
de sub picioare, când, din gâtul năpăstuiţilor sorţii,
al suferinzilor din iubire de oameni şi neam
gâjâit, prinse glas o idée mestecată în timpul
nopţilor, zilelor înnorate, jelite.

Suntem lăsaţi să pierim pe limba noastră tăiată.
Suntem bucăţică din univers ce încă se hrăneşte
cu verdele pătat al pământului.
Salvarea nu ne poate veni
decât tot din dealul cu curpenii ce se-ntind
peste ferigi. Odată, pe dealul cu viile,
nu se pierdea viaţa, via. Un butuc,
două braţe purtătoare, biruitoare
făceau scaun. Primul lăstar era tăiat,
erau… ca noi, fără cap, numai gâturi.
Din următorii doi muguri, din jilţul suferinţei,
pe mijloc, Lacrima Cristi se pârguia în soare.
Găsim două mărgăritare pierdute
printre gâturi crescute, îngroşate, lăbărţate
de vicii, de nimicnicii oxidate, stătute?
De sub picioarele arătării, caşectici, atrepsici,
străvezii, sclipiră cele două gâturi uitate.
Luară locul lăstarilor supuşi tăierilor de susţinere.
Erau vlăstarele dumnezeirii, tradiţiei, ale inimii şi luminii.

Lasă un răspuns