«

»

Florin Vasile Bratu: versuri

Florin Bratudin Volumul Lacome poveri

O rugă blândă
Distanţele separă oamenii,nu inimile

O rugă blândă o purtăm în sine,
în amânări perene o-mpodobim,
în orizonturi scurte ne prelingem,
n-avem iertări să izbăvim.

Sunt drepte urmele ce le călcăm,
avem cărările de mult făcute,
în ruga blândă ce-o purtăm în sine,
rămânem datoraţi însemnelor trecute.

Se creşte binele-mprejurul nostru,
lozinci se cer să ne împrospătăm,
în ruga blândă ce-o purtăm în sine,
n-avem dorinţă-n crez să conjurăm.

Rămânem fermi în datul vechi,
destinu-i mai presus de-avânt,
în ruga blândă ce-o purtăm în sine,
nu-i loc pentru mai bine de atât…

În eşuările adânc trecute-n fire
nu-ndatorăm norocul dat,
în rădăcinile destine
ne asumăm prezentul limitat.

O rugă blândă o purtăm în sine
în amânări perene o-mpodobim,
în orizonturi scurte ne prelingem,
n-avem iertări să izbăvim.

Îndoiala

Curg valuri de neguri în zare,
ne-neacă în vene-ndrăzneala,
nelinişti bătute-n amnare,
aprind în tăcere-ndoiala.

Din vârful amurgului care
se-apleacă spre drumul de gală,
nu-i pas făcut în chemare
să nu plămădească-ndoiala.

Cărarea e scurtă, cernită,
alegerile-s grele îndrum,
îndoiala e-n culmi nesfârşită,
întinsă în faguri de scrum.

Plâng visele de dor înţărcate,
în limite scurte se zbat,
adânc îndoiala le-mparte
cu lesa apusului dat.

Se lasă în toate-ndoiala,
departe e ziua de ieri,
rămâne în zgură spoiala
nedemnei cărunte poveri.

Îngheaţă în tremur sărutul,
îndoielile răscoală şi dor,
în umbre coboară trecutul
luminilor stinse ce mor…

Ne rabdă pământul

Ne rabdă pământul,
ne rabdă prea des,
prea mult din greşeli
doar ură am cules,
ne rabdă pământul
ades…

Ne naştem în grija
pământului sfânt,
ne ară în suflet,
ne ară în gând
şi moartea o petrecem
în pământ.

Pământul ne-apleacă,
pământul ne-ndreaptă,
tot ce-i mai bun
dinspre el se îndreaptă,
nu cere în schimb
nimic nu aşteaptă.

Pământul ne ţine,
pământul ne leagă,
în dor ne cuprinde,
în dor ne aleargă,
la el ne întoarcem
o viaţă întreagă.

Pământul ne rabdă
durerile-n mers,
pământul ne iartă
orice demers
şi ruga ce-o facem,
din interes.

Pământul ne rabdă,
dar noi nu-l iubim,
războaiele crude
pe pământ le nutrim,
ucidem aproapele,
până murim…

Pământul ne rabdă,
dar noi nu-l răbdăm,
de la noi niciodată
nimic nu lăsăm
şi sufletu-l vindem
să nu mai răbdăm.

Pământul ne crede
aşa cum nu ştim,
mai cu sârg o să facem
mai adânc să iubim.
*
Pământul ne rabdă
pentru ce-o să fim.

Lasă un răspuns