«

»

Ştefan Dumitrescu – poesis

Stefan-dumitrescuGlorie ţie femeie frumoasă!

Glorie ţie femeie frumoasă şi bună
Pe care Domnul mi te-a dăruit de soţie
Tu faci sevele-n arbori să cânte
Moartea se pierde pe zări străvezie

Sufletul tău înmiresmează văzduhul
În lumea subatomică răsare uriaşă luna
Satele înfloresc ca livezile primăvara
Melancolic pe fundul lumii cade bruma

În materie a venit demult primăvara
Crucile înfloresc şi ele în cimitire
Sufletele în oameni sunt corăbii bete
În cer Domnul a început şi el zâmbind să se mire

SĂ INTRU ÎN MAGMA CARE EȘTI TU

O emoție imensă sunt, iubito
care te cuprinde cu brațele
cum învăluie cosmosul
pământul
cum mângâie firul
de iarbă de pe colină
lumina și vântul

tu ești sâmburele piersicei
eu sunt pulpa de carne
care te înconjor
te strâng în brațe
țipând
cu toate dealurile
și pădurile din mine
care mă dor
cu toate puterile mele
s-ajung în tine
să ne împreunăm
și să mor

Tu ești pământul dulce
catifelat, misterios al câmpiei
eu sunt stejarul
care îmi înfig rădăcina
adânc în tine
pământul se-nfioară hohotitor
materia cântă
de plăcere, de bine
venire veșnică iubito
sunt înspre tine,
ce niciodată nu va ajunge
în adâncul tău
departe
în sine !

să intru în magma care ești tu
să ne împreunăm și să fiu
una cu tine
cum este lumina și văzduhul
când este vară
când este sărbătoare și bine
dar niciodată nu
voi ajunge la tine
una cu tine
nu voi fi niciodată
ci doar o îmbrățișare
fierbinte și dulce
enormă, eternă și beată !

Pleoapa ta sunt
iar tu ești ochiul pe care-l învălui
și-l mângâi
cu dragoste și-l cuprind
din adâncul meu
dintâi
până departe la fluviul Ind
venire dureroasă sunt înspre tine
veșnic venind
dar niciodată nu voi fi ochi
ca tine
să privim amândoi până departe

și ce să vedem, iubito ?
deșertăciune, pustiu, melancolie
suferință și moarte !

PSALM DE IUBIRE

Mă doare toată fiinţa, Doamne, îmi e greu
îmi e sufletul de leşie,
mă clatin, tremur, aş vomita, leşin
şi-n clipă şi-n veşnicie

sunt singur, îngrozit, nu văd pe
nimeni până departe
un gol un pustiu nesfârşit
ne leagă, Doamne, şi ne desparte

aş întinde mâna să te mângâi
să mă sprijin de ceva, de Tine
căci numai tu Eşti peste tot
îmi e rău, aş urla, nu-mi e bine

Te strig, Doamne din toate adâncurile mele
dar n-am glas n-am putere
un fir de praf sunt, un fir de iarbă pe colină
în vijelii în întuneric, departe, în ere !

UN ZEFIR AŞ VREA SĂ FIU, IUBITO !

Un zefir aş vrea să fiu, iubito
dulcea şi înmiresmata batere de vânt
să mă joc cu zulufii tăi
să mă pierd prin părul tău
tresăltând
ca prin noptoasele zăvoaie în care
cântă privighetorile

cu toate stelele ţi-aş săruta pleoapele, iubito
şi toţi luceferii ţi i-aş prinde în păr

Lasă un răspuns