«

»

Anna Nora Rotaru – poesis

Anna-Nora-Rotaru1chemare

e liniștea asta atât de-adâncă și apăsătoare…
o grea povară ce-ncet încet m-absoarbe.
în singurătatea mea de tristeți copleșitoare,
mă dor privirile pierdute-n gol și oarbe.

te chem ca însetată în viață să-mi revii,
căci totu-mi este atât de plin de tine!
alături vreau să-mi stai și mâna să mi-o ții,
spunându-mi basme din cele ce știi tu mai bine !

să-mi fii de sprijin când pașii mi se-mpleticesc,
când la răscruce stau și nu știu-ncotro s-apuc,
când vreau să strig dar vorbele mi se-opintesc,
tăcerea-mi este umbră oriunde să mă duc!

să vii și să-mi arăți cum soarele din nou răsare
și cum nu trebuie să mă tem de-atâta fericire!
că bucuria,de-mi va veni e bucurie și nu doare,
chiar visurile aievea le pot aduna,nu-i amăgire.

să-mi pui în sân o părticică din tine,sublimă,
s-o am ca talisman atunci când îmi lipsești,
ca o amprentă-n suflet,caldă și de doruri plină,
să-mi repete că singură nu sunt și mă iubești.

mai dulce o să-mi pară atunci așteptarea!
strop cu strop,iubirea-n palmă o voi ține strâns!
lumina se va cerne pe-a sufletului cărarea,
și plânsul n-o sa-mi mai fie râs și râsul plâns !

se duc păsările, se duc ….

se duc păsările-n cârd, drum lung se duc,
precum în goană fug și gândurile mele
și nu mai știu de-am vreme să apuc,
să le mai văd pe cer zburând, vreodat’ pe ele .

mă tem, că nu mă mai așteaptă timpul
și simt un ghiont să mă împungă-n spate.
o mână, nu mă lasă să-ntorc capul,
ca să nu văd cum crudă soarta mă răzbate .

cu cap plecat și fruntea-mi coborâtă,
pășesc țărâna,pe drumul bătucit de pași.
în vâna simt apusul să se stingă,mohorâtă
îmi va fi ziua ce ma va duce spre ultimul lacasi.

dar mai ajută, doamne, mai fă să am vigoare,
să mai apuc să trag cu mâinile de pânza vieții,
ca să mai văd iar păsările-n cârd să zboare
și cum apusul roșu s-așterne peste umbra ceții.

mă-ntorc pe-același drum…

e liniște în casă,îmi arde focul în cămin
și în cenușă,lemnu-aprins trosnește.
deodată ,flacăra se-naltă, așa ca din senin
și pentr-o clipă, întunericul gonește.

inghemuita stau în colțișorul meu,
cu ochi pierduți în gol,cu mintea cufundată-n gânduri
și valuri de-amintiri mă împânzesc mereu,
mă trag spre anii cei pierduți în neguri.

m-opresc din drumul spre -napoi
să mai privesc măcar o data,
pe-ai mei înscriși în lumea de-apoi,
neșterși pe veci din inimă vreodată .

și tot pe-același drum mă văd copilă,
în colb , la sat,mă joc în grâne și livezi
și lacrimi curg din ochi și-mi este milă,
de noi, copii din ulicioară ,ce azi imbatraniti îi vezi.

mă scol de unde stau,ridic privirea la oglindă,
să văd ce timpu-mi face,ce urme mi-a brăzdat.
în flacăra de lumânare,ce joacă pâlpâindă,
văd parc-același chip de fată ,aceiași parcă ochi de-altadat.

2 comments

  1. Anna- Nora Rotaru

    Multumesc mult ”REVISTEI MELIDONIUM” si d-voastra personal D-na TUTUIANU EMILIA pentru pretuirea care-o aratati poemelor mele
    Cu multa recunostinta si satisfactie
    Nora

    1. Melidonium

      Onoraţi de versurile dvs.

      Cu preţuire!

Lasă un răspuns