«

»

Florin Vasile Bratu – versuri

Florin BratuSă nu mă judeci

Cu Eul meu…
Să nu mă judeci,
în nopţi pustii, în umbra ta,
m-am ridicat s-ajung,
la stelele de nea…

Am strâns din plinul tău
lozinci necenzurate,
vasale viselor în pârg,
în zori de libertate…

Să nu mă judeci,
de ai prilej, mă iartă,
am stat cu tine-n crez,
am stat pe hartă…

În ceasuri depresive
am tălmăcit cuvinte,
le-am dat prinos,
le-am dat luare-aminte…

Să nu mă judeci,
am coborât din ceruri
pe mulţi… Am desluşit
istorii, decolorând pasteluri.

Am răsturnat opinii,
în axiome puse,
pretinse aporii,
din vremi apuse…

Să nu mă judeci,
condeiul cu care m-ai născut,
l-am părăsit, netrebnic,
în arii de-nceput…

L-am regăsit în ura
nimicului rămas,
am revenit la tine
din vremuri de pripas.

Să nu mă judeci,
în corul credinţelor uitate,
cuvintelor le-am dat isonul
nevoii de dreptate…

Am strâns din hăuri
minţi neclare-n gând,
le-am dat acute noi,
sub scutul tău, pe rând…

Să nu mă judeci,
mi-ai dat în vitregii calvarul
cuvintelor neîncepute,
mi-ai încărcat în dor amarul…

Pe drumul încă nepornit,
cu îndoieli săpate-n vânt,
mi-ai comandat, superior,
destinul în cuvânt…

Să nu mă judeci,
din cerul meu de şoapte,
cuvintelor le-am atârnat
cercei de noapte…

Speranţe noi s-aştept, mi-ai spus,
la jugul greu al literelor plate,
să le aşez în val, m-ai pus,
pe drumuri neumblate…

Să nu mă judeci,
mi-e muza-n prag şi plânge,
mai bine dă-mi puterea,
de litere-a mă frânge…

Prea grea e slova
ce se-adună-n cuget,
tot mai puţin, tot mai puţini,
aleg s-o pună-n suflet…

La focul rugilor cântate
mai stau doar urmele-n apus,
speranţele-s voit deşarte,
trecutul, în trecut l-ai dus…

Te-am aşteptat să-mi dai o cale,
credeam în tine peste poate…
De ce nu vii
să facem visu-ntâietate?!

Custode-ai fost cuvintelor ascunse,
îndatorat să le urmez,
te-am ascultat supus, în gamă…
De ce mi-ai pus speranţe-n crez?

De ce m-ai pus în jurăminte?
Mi-e gândul laş, nesocotit?
M-ai prins în verbul tău ascetic,
în dulci porunci m-ai arvonit…

De ce-ai lăsat povara-n mine,
la drum cu lacomi împliniţi,
în ignoranţa ce-i împarte,
ignari, orbiţi şi rătăciţi?…

Eu încă mai aştept să vii…
diambi târzii în stele-aprind…
Grăbeşte-te, în sihăstrii
cenuşe-n valuri mă cuprind…

CICERO

– Până unde, Cicero, poate o ambiţie nemăsurată
să treacă peste legi, încălcându-le?

– Nu poate…Le subjugă…Le foloseşte
în propriul interes, exploatându-le.

– Pot fi legile exploatate?

– Uşor… Un pas e minciuna în răspăr,
ce-ţi dă prilej să treci prin vad,
triumfător şi leneş, peste adevăr…
Să-ţi clădeşti o poveste întreagă
cu argumente varii, trucate
în falduri nuanţate, ce schimbă sensul
şi litera, prin jocuri de idei purtate…
Ambiţia, bazată pe inteligenţă,
e o combinaţie prezumtivă în fărădelegi,
să poarte steaguri în desfrâu,
în stare să schimbe „pro domo sua” legi.
Intelectualii sunt cei mai vizaţi…

– Conştiinţa mai joacă vreun rol?

– Sunt primii să renunţe la ea,
pentru foloase obţinute prin dol.
Mergând mai adânc, sunt conspiraţiile,
de care n-am dus lipsă niciodată în Senat.
Catilina a fost idolul lor…
În „Catilinarele” mele l-am înfierat.
N-a renunţat niciodată. Orbit în măriri,
a trecut frontiere în aval, proscris.
Senatul l-a iertat adeseori…
Când nu s-a mai putut, l-a ucis.

La zenit, ascunsă în giulgiul ipocriziei,
rămâne trădarea aproapelui.
Trecerea în luptă dintr-o tabără în alta,
întotdeauna de partea învingătorului…
Trădarea e mârşavă, în urcare mereu.
Istoria e o listă lungă de trădări,
în care s-au înscris nume cu renume,
rămase în memoria colectivă, fără urmări.
Ambiţia ce se separă de morală
e un pericol, Fără leac e dată.
Te urcă, te coboară, te stoarce,
până se stinge cu moartea odată.
…De ce mi-ai pus asemenea întrebare?

– Ţi-am urmărit îndelung traiul, în date…
Ambiţia ta e o măsură necenzurată,
pentru infracţiunile de tine incriminate…
Ai minţit, în subterfugii, de repetate ori.
Ai făcut şi desfăcut conspiraţii.
Ai trădat, neiertător, să fii venerat în Senat.
În docte, fulgurante dizertaţii,
ai impus, prin prestanţă, legi exploatabile
trecând ambiţia în spaimă,
să rămâi în istorie pentru vecie,
orator şi filosof cu faimă…
Ai pervertit minţi, descumpănindu-le,
fără remuşcări, să-ţi atingi ţelul virtual…
Ţi-ai folosit egoist inteligenţa,
să fii recunoscut conducător spiritual.
Partea întunecată a caracterului tău
n-ai permis nimănui s-o bănuiască vreodată.
Ţi-ai creat întotdeauna premise,
să ajungi la concluzia prejudecată,
favorabilă ţie, deşi părea pentru toţi…
Logica ta s-a bazat pe entimeme,
să înţeleagă fiecare cum vrea…
Vei plăti, mai târziu sau mai devreme.

– Opreşte-te! Răbdarea mea nu-i fără margini.
Cu Senatul n-am avut nicio învoială.
Cărările ce le-am croit în ani,
nimeni nu le-a pus la îndoială!
Ambiţia mea a fost morală, binefăcătoare…
Am dat lumii scrieri fundamentale
de filozofie şi retorică, ce vor rămâne în Istorie.
M-am sacrificat Republicii romane, deşi, în cale,
m-am întâlnit cu oponenţi imperiali.
Am suportat exilul, demascând Primul Triumvirat,
născut să ucidă democraţia romană,
cu Pontifex Maximus Caesar la apogeu, necontestat.
Am dejucat conspiraţiile lui Catilina,
ce dorea să conducă lumea…Un neisprăvit…
Mi-am făcut un duşman din el,
până la obştescul său sfârşit.
Voi rămâne în gândirea umanităţii
ca un premergător multidisciplinar.
N-am ce să-mi reproşez, de amplitudine,
existenţa mea a avut un traiect plenar.

– Aşa vrei să rămâi pentru posteritate,
cum te-ai descris, ireproşabil,
cu „maiores pennas nido”?!*
Ai trecut peste multe, blamabil.
L-ai inculpat pe Catilina, neisprăvitul,
în faimoasele tale „Catilinare”…
Niciodată n-ai spus că Senatul i-a interzis
să se apere! Ai ignorat dreptul său la apărare!
A fost condamnat doar pe acuzele tale.
Expulzat, Catilina, în exces, a luat
singurul drum rămas, insurecţia…
Ştiai că n-a fost „ab initio” implicat
în ceea ce ai numit „Prima Conspiraţie”
a sa. Ai sacrificat un cetăţean roman
cu bună ştiinţă! Ai indus în eroare Senatul,
răpindu-i viitorul unui patrician!

– Îl aperi pe Catilina?! Mi-e greu să te ascult…
Dacă atunci n-a fost vinovat,
a fost pe urmă, îndoit în grozăvii,
un paria roman, fără recurs condamnat!
… Cine eşti tu? Ce ştii tu ce eu nu ştiu?

– Sunt tribunul ce l-a judecat pe Catilina, în păcat,
de zei numit să fiu imparţial.
Judecându-l, te-am găsit şi pe tine vinovat…
M-am aplecat, apoi, asupra trecutului tău…
Zeii mi-au dat dreptul să te judec şi pe tine.
Ai fost implicat în mai toate deşertăciunile,
ce te-au împins în infracţiuni alpine…
Ţi-am probat spiritul de analiză,
cunoscător al viciilor voastre pe pământ.
Nu m-a mirat dizertaţia făcută…
Ceea ce n-ai înţeles ori nu i-ai dat vânt,
e că toată enumerarea se potriveşte şi ţie.
Locul tău în Istorie, de va fi, va fi prea blând,
prea pieptănat de omul din tine.
Calităţile întotdeauna rămân, viciile se ascund…

– Un tribun, dacă este, e imparţial în judecată.
Te opreşti numai la înscenări,
Toate potrivnice mie… N-ai în tolba ta
săgeţi să le arunci şi pe alte cărări?
… Când conduci „de facto” un Senat
în pragul unei prăbuşiri dictatoriale,
îţi asumi responsabilităţi ingrate,
pentru binele general, vitale…
Nu-i permis la o judecată echilibrată,
să apleci talerul numai într-o parte, sensibil.
Războiul civil dintre Caesar şi Pompei
să-l previn, am făcut tot ce-a fost posibil.

– Până ce te-ai alăturat lui Pompei…
După înfrângerea sa în Grecia, ai trecut
fără tăgadă în tabăra lui Caesar, cerându-ţi
iertare pentru pasul nevolnic făcut.
… Trădarea e mârşavă. N-ai ocolit-o, în vrere.
Ai schimbat tabăra, umilindu-te, la primul pericol.
Cum poţi să te lepezi de aşa o povară,
fără să nu treci de tot în ridicol?

– Pompei m-a dezamăgit. Ce m-a împins spre el,
după cum credeam, era că apără cauza senatorială,
conducerea Republicii pe cale parlamentară…
Caesar avea, vădit, o atitudine dictatorială!

– De ce n-ai luptat pentru cauza ta?
Cerându-i iertare lui Caesar pentru o sinecură,
Consulatul, ai abdicat de la acest ideal…
Ai acceptat, în genunchi, o dictatură!

…Am fost reprimit în Senat. De acolo
speram să mai fiu de folos, în zel,
Republicii romane! N-am fost…
Caesar n-asculta decât ce dorea el…
După asasinarea sa am convocat Senatul,
crezând că voi reînvia Republica, în timp.
Lumea se schimbase însă sub dictatură…
Zeii se depărtaseră de mine în Olimp…

– Aşa ai intrat în conspiraţii pentru putere.
Acţiunile împotriva lui Marcus Antonius, în van,
te-au trecut în tabăra unui alt urmaş
de dictator, nepotul lui Caesar, Octavian.
Până la urmă ai trădat şi Republica romană.

-… Republicanii nu mai erau de esenţă.
Poporul preferă întotdeauna o dictatură,
dacă-i asigură o minimă existenţă…

-… Mai ai ceva de adăugat?

– Nu mă socot vinovat. Toate capetele de acuzare
nu sunt decât acţiuni de supravieţuire
ale unui învăţat, într-o lume cu alte hotare…
Învăţaţii pot să critice starea societăţii,
pot, în slujba unui scop, cuvintele să le plimbe
benefic, dar oricât s-ar zbate, încolonaţi,
nu pot impune lumii să se schimbe…
Învăţăturile vor rămâne însă în veci.
„Filipicele” vor dăinui în cunoaşterea de sine.
În discursuri mulţi se vor regăsi.
Alţii vor răscoli trecutul, necomandat de mine…
N-am folosit niciodată decât armele mele.
Puterea cuvântului, ce dă spor în prelegeri
şi încrederea în faptele ce mi le asum.
Ca învăţat, n-am avut alte alegeri…

– Te aperi împărţit între ape murdare…
Te-ai crezut în apogeul tău, nemuritor.
Moartea nu ţi-a dat semne în vis?
Zeii n-au urcat nici un pământean în lumea lor…
Nu te voi condamna… Viaţa e cum o petreci…
Ultima ta conjuraţie, în manifest,
te va pedepsi până la urmă…
Nu mai poţi da înapoi…Cui prodest?*

– Dictatorilor…Vor umple lumea în viitor.
Republicile, în lupte, în dictaturi se vor schimba!…
… Învăţaţii nu ştiu să conducă lumea,
pot doar să moară pentru ea…

Nota autorului.
În anul 43 î.H., Marcus Tullius Cicero a fost ucis ca urmare a răzbunării lui Marcus Antonius. În „Filipicele” şi acţiunile sale, Cicero l-a denunţat pe Antonius pentru convingerile dictatoriale, susţinându-l, în realitate, pe Octavian, nepotul lui Caesar. Între timp, Octavian, în înţelegere cu Antonius şi împreună cu Lepidus, au devenit noii triumviri ai Imperiului roman. Decizia uciderii lui Cicero, devenit incomod pentru triumviri, a fost luată de toţi trei…
Roma, 43 î.H.

Explicaţia „*” :
1. –aripile mai mari decât cuibul
2. –cui foloseşte?

Lasă un răspuns